Momentul naşterii creanţei (I)

21 aug. 2018
Articol UJ Premium
0 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 5 (0 votes, average: 0,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 1922

Recomandări

 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Premisă

Fie că vorbim de o amendă penală, de daunele morale simbolice de 1 euro solicitate de un cetățean onorabil pentru știrbirea demnității sau de impozitul cu totul neaștep­tat de 1 milion de dolari generat de achiziția unui castel, momentul nașterii creanței este un subiect anost. Atât de plicticos încât majoritatea actelor normative îl evită, iar doctrina nu‑l tratează. De înțeles, întrucât dreptul este centrat pe practică și utilitate, astfel că este mult mai importantă întrebarea „există?” decât „de când există?”.

Biblioteca Universul Juridic Sintact

Ca orice regulă căreia‑i șade bine cu excepția, în cazul nostru insolvența ridică momentul nașterii creanței la rang de Sfânt Graal. Veșnica împărțire în creanțe anterioare și curente răstoarnă cisterne de cerneală necesare la argu­mentări înflăcărate. Doar creanțele anterioare intră în concurs la masa credală, așteptând plata sau secerarea de către un plan de reorganizare ori un faliment, în timp ce cele curente pot fi plătite imediat după deschiderea proce­durii, chiar dacă după buna dispoziție a administratorului special. Altfel spus, cu toate inconvenientele, catalogarea unei creanțe drept curente, iar nu anterioare, este în inte­resul majorității creditorilor[1].

Teoria este grozavă, însă pentru a opera delimitarea este necesară aflarea momentului la care se naște obli­gația. Odiseea nu se încadrează la categoria zis și făcut, dat fiind că legislația nu tratează decât în parte subiectul. Într‑adevăr, mai important este momentul exigibilității, fiecare mustind dorința de a afla dacă poate amâna plata, de când poate fi silit să achite sau cazul fericit – de când o poate pretinde?

Întrecerea ce are ca participanți imaginația umană, pe de o parte, și, pe cealaltă, încercarea de a‑i da o formă juri­dică, pe lângă faptul că e necinstită, ascunde o altă competiție, de culise: concurs de frumusețe între con­tracte[2], care mai de care mai alambicat, cu modalități ale actului juridic civil, cu ipoteze în care nu știm dacă obli­gația s‑a născut sau dacă e singulară sau în ce măsură legea completează înțelegerea părților ori o anulează. Mai ales în insolvență, chestiunea momentului nașterii crean­ței implică pasiuni solide, nervi descătușați și chiar destră­marea cu sânge rece a unor camaraderii din rațiuni acade­mice. Prin urmare, demersul de față are o tentă umanitară și privește identificarea momentului zero, cel în care este generată obligația de a plăti o sumă de bani. Aidoma unui accelerator de particule, am început prin a sfărâma actele și faptele juridice, la cărămizile elementare, urmând ca gradat să le observăm viața în diferite construcții juridice.

Am încercat să caut răspunsuri și să construiesc un șablon pentru identificarea momentului nașterii creanței, pornind de la întrebări care m‑au măcinat: dacă părțile pot conveni amânarea momentului nașterii creanței, cum poate conviețui această clauză cu creanța condiționată? Obligația de plată a daunelor‑interese stabilite printr‑o clauză penală se naște sub condiție suspensivă încă de la data contractării? Dacă răspunderea contractuală e o specie a răspunderii delictuale, cum se poate ca izvorul acesteia să fie actul? La data deschiderii procedurii de insolvență toate creanțele se convertesc automat în drep­tul de a pretinde o sumă de bani? Ce atribuții are lichida­torul în etapa verificării creanțelor? Garanția de bună execuție e o creanță sub condiție suspensivă? Când se naște obligația de plată a unui impozit? Dacă biletul la ordin e un izvor de creanță distinct de actul cauzal, credi­torul poate reclama o dublă plată? Amenda se naște la data hotărârii judecătorești ce o prevede? Întrebările sunt aleatorii, însă rezolvărilor am încercat să le dau o struc­tură separată în teoria nașterii și practica nașterii.

Capitolul I. Teoria nașterii

1. Definiția creanței

În legislație nu există o definiție a creanței, dar Codul civil o invocă de 302 ori. Împărțirea tradițională a drepturilor a produs o discriminare, neexistând tratate denumite „Drepturile de creanță”, în timp ce „Drepturile reale” încununează zeci de coperte. Segregația a fost posibilă întrucât uzual creanța e invocată ca parte din conceptul mai larg de „obligație”.

Raportat la art. 1164 C. civ., obligația e o „legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ținut să procure o prestație creditorului, iar acesta are dreptul să obțină prestația datorată”. Etimologic, definiția poate fi cata­logată ca fiind un pleonasm, fiindcă termenul de obligație vine de la latinescul ligo[3], deci o legătură: debitorul se leagă de creditor sau creditorul se leagă de debitor. Creditorul se încrede în debitor, îl creditează cu încre­derea că‑și va onora obligația asumată. Dacă acum 2.000 de ani legătură era rudimentară, dreptul personal de creanță fiind literalmente un drept al creditorului asupra corpului debitorului, pe care‑l putea vinde pentru execu­tarea prin echivalent a datoriei sau chiar ciopârți în caz că nimeni nu l‑ar fi cumpărat[4], azi dreptul personal, așadar obligația, înseamnă o conexiune între patrimoniile părți­lor. Asemenea unui rucsac invizibil pe care‑l poartă fie­care persoană, patrimoniul conține totalitatea drepturilor și obligațiilor personale[5], iar legătura obligațională în­seamnă un schimb de articole între rucsacurile debitorilor cu cei ai creditorilor.

Obligația reprezintă un raport între creditor și debitor, așadar nu e dreptul creditorului față de debitor, ci e însăși legătura între părți. Această conexiune are o latură activă (dreptul creditorului de a pretinde ceva debitorului) și o latură pasivă (obligația debitorului de a da curs dreptului creditorului), interconectate. Astfel, creanța nu reprezintă decât latura activă a obligației, în timp ce datoria e latura pasivă, astfel că e incorect să punem semnul egalității între obligație și creanță. Întrucât a te obliga echivalează cu a te îndatora, este posibilă doar suprapunerea obligației peste noțiunea de datorie.

Așadar, obligația are un prim sens, cel de legătură de drept, conexiune sau raport juridic între creditor și debi­tor, și un al doilea sens, cel de datorie a debitorului față de creditor. Sub aspectul momentului nașterii creanței, acesta se petrece la data la care debitorul convine să‑și asume o obligație sau la data la care, deși nici debitorul și nici cre­ditorul nu și‑au dat acordul, patrimoniul unuia este pertur­bat prin acțiunea celuilalt.

Ne interesează obligațiile juridice, adică doar acelea pentru care creditorul are la dispoziție o acțiune legală pentru forțarea debitorului la executare. Simplele înda­toriri sociale, cum ar fi acordarea unui like pe pagina de facebook a șefului, chiar dacă acesta e un tiran meticulos, sau onorarea invitației la nunta unui coleg de generală pe care îl credeam dispărut încă de acum 20 de ani nu intră în sfera noastră de analiză. Dar de ce nu orice obligație este juridică și de ce legea le protejează doar pe unele?

Nelămuririle cresc nevoia unei înțelegeri aprofundate a obligației juridice, deziderat ce nu poate avea decât un impact pozitiv asupra demersului nostru de extracție a momentului zero de naștere a creanței. Pentru a răspunde la când, trebuie știut ce căutăm.

Fie că vorbim de acte sau fapte, obligațiile juridice se nasc de pe urma unui caracter intangibil al patrimoniului. Proprietatea este sfântă! Orice perturbare a echilibrului patrimonial, fie că vorbim de diminuarea drepturilor sau augmentarea datoriilor, se poate întâmpla doar în preajma unui izvor de obligații. Însă acestea sunt abstractizări, deseori dificil de pătruns.

Definim patrimoniul prin trimiterea la un lac cu apă. Patrimoniul juridic este compus din drepturi și datorii, dar în exemplul nostru lacul poate fi format doar din picături de apă, elemente corporale, așadar, doar drepturi. Dato­riile nu au o reprezentare fizică, ele reprezentând tocmai inexistența picăturilor. Într‑o stare de echilibru perfect, așadar când nu există datorii, suprafața lacului este neclin­tită, fără să existe vreun val, cât de mic. Orice creștere sau scădere a volumului de apă, făcută cu sau fără voia proprietarului lacului, generează unde, perturbând inerția. Tremurul ritmic al apei simbolizează însuși raportul obligațional nou‑creat. Acesta se produce indiferent că proprietarul lacului știe sau nu este de față și încetează când datoria este stinsă: reinstalarea echilibrului.

Ca tabloul să fie complet, modificarea volumului de apă se poate realiza doar prin interacțiunea cu alte lacuri. Așa cum însăși existența unui patrimoniu este condi­țio­nată de existența altor patrimonii, conceptul abstract având sens, strict în cazul unui număr par, așa creșterea sau scăderea volumului de apă se poate realiza doar cu picături dintr‑un lac distinct. Ondulațiile de la suprafața apei se produc în ambele lacuri când se dislocă sau se supli­mentează o cantitate de lichid, aceste schimburi de volum semnalizând nașterea raportului obligațional. Con­tractul e un schimb consimțit de apă, faptul licit e expresia principiului că nimic nu se pierde, ci totul se transformă (apa oferită de creditor se transformă într‑o datorie a debitorului de a o returna), în timp ce faptul ilicit al debitorului de a lua din apa creditorului naște instant o obligație de returnare.

Obligațiile sociale nu generează unde, nu pentru că nu ar putea, ci pentru că dreptul pozitiv nu le recunoaște (încă) acest atribut pentru că nivelul de dezvoltare al societății nu le cere o protecție. Obligațiile sociale sunt asemenea unor libelule, care zboară lin deasupra luciului de apă, neprovocând vreo vibrație.

2. Creanțe civile și creanțe fiscale

Creanțele pot fi de două feluri: civile sau fiscale. Chiar dacă singura definire a obligației este propusă de Codul civil – temelia dreptului privat –, ea este valabilă și pentru înțelegerea obligațiilor din materia dreptului public. Pe acestea le vom denumi obligații fiscale, chiar dacă păs­trează nucleul obligațiilor civile din punct de vedere al nașterii, existenței și stingerii raportului obligațional. Banalul TVA, înfricoșătoarea contravenție pentru călă­toria fără bilet RATB, hulita acciză pe motorină sau straniile contribuții pentru asigurări de sănătate, sancțio­nate aprig pentru neplată, dar delăsătoare când vine vorba de explicarea beneficiilor, fac parte din categoria crean­țelor fiscale. Ba chiar și usturătoarea amendă penală, în final, tot venit la bugetul statului este, așadar, corpul cre­an­țelor fiscale este mai voluminos decât ne‑am fi așteptat.

Acestea sunt reglementate de adversarul de drept public al Codului civil: Codul de procedură fiscală, care propune un hățiș de definiții[6] ale obligațiilor datorate către bugetul statului, împărțite în creanțe bugetare și creanțe fiscale (pe care, din rațiuni de simplificare a discursului, le vom denumi doar fiscale).

Uzual, se apreciază[7] că principalele particularități ale obligației fiscale constau în faptul că, spre deosebire de cea civilă, prima se naște între subiecte aflate pe poziție de subordonare, din acte administrative fiscale, care sunt acte de putere. Această concepție necesită o revizuire sau măcar câteva nuanțări. Creditorul fiscal se poate întrupa într‑o primărie (Direcția locală de taxe și impozite) sau ANAF (ca reprezentant al Ministerului Finanțelor Publice), însă aceste calități nu‑i conferă vreun atribut discreționar în a stabili drepturi de creanță unilateral în sarcina debitorilor contribuabili. Obligația fiscală nu se naște fiindcă așa vrea creditorul fiscal, ci automat din acte sau fapte ale contribuabilului, de care legea leagă nașterea unor datorii către buget. Creditorul fiscal e un simplu subiect de drept supus legii. Nu există un raport de subor­donare[8], întrucât nici primăria, nici ANAF nu‑și redac­tează pe ascuns Codul fiscal, după care‑l pun pe debitor în fața faptului împlinit, pretinzându‑i să plătească taxe. Aceste acte normative sunt emise de Parlament, distinsul legiuitor. Tot Parlamentul a emis Codul civil, sursa drep­tului privat. Astfel, creditorul fiscal este la fel de supus unui cod de legi pe care nu el le redactează, asemenea unui creditor civil, care‑și întemeiază pretențiile pe un Cod civil emis de exact același legiuitor.


* Este extras din Revista Phoenix nr. 4/2017.

[1] Nu excludem situația când creditorul dorește înscrierea în tabel pentru a exercita un control al procedurii, prin exercitarea dreptului de vot în adunările creditorilor.

[2] Primul imbold ar fi să le numim clauze contractuale, dar sintagma reprezintă un pleonasm.

[3] Etimologie: din lat. bligo, are = a oblige, a lega, el însuși derivat din ligo, are = a lega + ob = în vederea a. Preluat din Ph. Malaurie, L. Aynès, Ph. Stoffel‑Munck, Drept civil. Obligațiile, Ed. Wolters Kluwer, București, 2009, p. 1.

[4] Pentru o istorie a violenței la care erau supuși debitorii, a se vedea A.Ș. Clopotari, Prioritatea reorganizării în detrimentul falimentului, articol publicat pe www.juridice.ro, la data de 29 decembrie 2014.

[5] Art. 31 C. civ.: „Orice persoană fizică sau persoană juridică este titulară a unui patrimoniu care include toate drepturile și datoriile ce pot fi evaluate în bani și aparțin acesteia”.

[6] Art. 1 pct. 7-12 C. pr. fisc. arată că:

A) Creanța bugetară – dreptul la încasarea oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat, reprezentând creanța bugetară principală și creanța bugetară accesorie.

a.1) creanță bugetară principală – dreptul la încasarea oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat, altele decât creanțele bugetare accesorii;

a.2) creanță bugetară accesorie – dreptul la încasarea dobânzilor, penalităților sau a altor asemenea sume, în baza legii, aferente unor creanțe bugetare principale.

B) Creanță fiscală – dreptul la încasarea oricărei sume care se cuvine bugetului general consolidat, reprezentând creanța fiscală principală și creanța fiscală accesorie.

b.1) creanță fiscală principală – dreptul la perceperea impozitelor, taxelor și contribuțiilor sociale, precum și dreptul contribuabilului la restituirea sumelor plătite fără a fi datorate și la rambursarea sumelor cuvenite, în situațiile și condițiile prevăzute de lege;

b.2) creanță fiscală accesorie – dreptul la perceperea dobânzilor, penalităților sau majorărilor aferente unor creanțe fiscale principale, precum și dreptul contribuabilului de a primi dobânzi, în condițiile legii.

[7] L. Pop, I.‑Fl. Popa, S.I. Vidu, Tratat elementar de drept civil. Obligațiile, Ed. Universul Juridic, București, 2012, pp. 22 și 23.

[8] S‑a arătat că deși opțiunea legiuitorului este clară în sensul autonomizării fiscale și al normalizării relației dintre contribuabil și fisc, o parte din doctrină rămâne cantonată în a susține poziția de subor­donare a subiectului pasiv, motivând că aceasta este o caracte­ristică a dreptului public, din care face parte și dreptul fiscal. R. Bufan, M. Buidoso, I. Cochințu, Al. Munteanu, N. Șvidchi, Tratat de drept fiscal. Volumul 1. Teoria generală a dreptului fiscal, Ed. Hamangiu, București, 2016, p. 42.

Momentul nașterii creanței (I) was last modified: noiembrie 7th, 2018 by Adrian Ștefan Clopotari
0 Shares

Recomandări

Vă recomandăm:

Despre autor:

Adrian Ștefan Clopotari

Adrian Ștefan Clopotari

Este avocat în cadrul Baroului Cluj și membru UNPIR, filiala Cluj.
A mai scris:

Abonează-te la newsletter