Momentul naşterii creanţei (I)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Premisă

Fie că vorbim de o amendă penală, de daunele morale simbolice de 1 euro solicitate de un cetăţean onorabil pentru ştirbirea demnităţii sau de impozitul cu totul neaştep­tat de 1 milion de dolari generat de achiziţia unui castel, momentul naşterii creanţei este un subiect anost. Atât de plicticos încât majoritatea actelor normative îl evită, iar doctrina nu‑l tratează. De înţeles, întrucât dreptul este centrat pe practică şi utilitate, astfel că este mult mai importantă întrebarea „există?” decât „de când există?”.

Ca orice regulă căreia‑i şade bine cu excepţia, în cazul nostru insolvenţa ridică momentul naşterii creanţei la rang de Sfânt Graal. Veşnica împărţire în creanţe anterioare şi curente răstoarnă cisterne de cerneală necesare la argu­mentări înflăcărate. Doar creanţele anterioare intră în concurs la masa credală, aşteptând plata sau secerarea de către un plan de reorganizare ori un faliment, în timp ce cele curente pot fi plătite imediat după deschiderea proce­durii, chiar dacă după buna dispoziţie a administratorului special. Altfel spus, cu toate inconvenientele, catalogarea unei creanţe drept curente, iar nu anterioare, este în inte­resul majorităţii creditorilor^[1].

Teoria este grozavă, însă pentru a opera delimitarea este necesară aflarea momentului la care se naşte obli­gaţia. Odiseea nu se încadrează la categoria zis şi făcut, dat fiind că legislaţia nu tratează decât în parte subiectul. Într‑adevăr, mai important este momentul exigibilităţii, fiecare mustind dorinţa de a afla dacă poate amâna plata, de când poate fi silit să achite sau cazul fericit – de când o poate pretinde?

Întrecerea ce are ca participanţi imaginaţia umană, pe de o parte, şi, pe cealaltă, încercarea de a‑i da o formă juri­dică, pe lângă faptul că e necinstită, ascunde o altă competiţie, de culise: concurs de frumuseţe între con­tracte^[2], care mai de care mai alambicat, cu modalităţi ale actului juridic civil, cu ipoteze în care nu ştim dacă obli­gaţia s‑a născut sau dacă e singulară sau în ce măsură legea completează înţelegerea părţilor ori o anulează. Mai ales în insolvenţă, chestiunea momentului naşterii crean­ţei implică pasiuni solide, nervi descătuşaţi şi chiar destră­marea cu sânge rece a unor camaraderii din raţiuni acade­mice. Prin urmare, demersul de faţă are o tentă umanitară şi priveşte identificarea momentului zero, cel în care este generată obligaţia de a plăti o sumă de bani. Aidoma unui accelerator de particule, am început prin a sfărâma actele şi faptele juridice, la cărămizile elementare, urmând ca gradat să le observăm viaţa în diferite construcţii juridice.

Am încercat să caut răspunsuri şi să construiesc un şablon pentru identificarea momentului naşterii creanţei, pornind de la întrebări care m‑au măcinat: dacă părţile pot conveni amânarea momentului naşterii creanţei, cum poate convieţui această clauză cu creanţa condiţionată? Obligaţia de plată a daunelor‑interese stabilite printr‑o clauză penală se naşte sub condiţie suspensivă încă de la data contractării? Dacă răspunderea contractuală e o specie a răspunderii delictuale, cum se poate ca izvorul acesteia să fie actul? La data deschiderii procedurii de insolvenţă toate creanţele se convertesc automat în drep­tul de a pretinde o sumă de bani? Ce atribuţii are lichida­torul în etapa verificării creanţelor? Garanţia de bună execuţie e o creanţă sub condiţie suspensivă? Când se naşte obligaţia de plată a unui impozit? Dacă biletul la ordin e un izvor de creanţă distinct de actul cauzal, credi­torul poate reclama o dublă plată? Amenda se naşte la data hotărârii judecătoreşti ce o prevede? Întrebările sunt aleatorii, însă rezolvărilor am încercat să le dau o struc­tură separată în teoria naşterii şi practica naşterii.

Capitolul I. Teoria naşterii

1. Definiţia creanţei

În legislaţie nu există o definiţie a creanţei, dar Codul civil o invocă de 302 ori. Împărţirea tradiţională a drepturilor a produs o discriminare, neexistând tratate denumite „Drepturile de creanţă”, în timp ce „Drepturile reale” încununează zeci de coperte. Segregaţia a fost posibilă întrucât uzual creanţa e invocată ca parte din conceptul mai larg de „obligaţie”.

Raportat la art. 1164 C. civ., obligaţia e o „legătură de drept în virtutea căreia debitorul este ţinut să procure o prestaţie creditorului, iar acesta are dreptul să obţină prestaţia datorată”. Etimologic, definiţia poate fi cata­logată ca fiind un pleonasm, fiindcă termenul de obligaţie vine de la latinescul ligo^[3], deci o legătură: debitorul se leagă de creditor sau creditorul se leagă de debitor. Creditorul se încrede în debitor, îl creditează cu încre­derea că‑şi va onora obligaţia asumată. Dacă acum 2.000 de ani legătură era rudimentară, dreptul personal de creanţă fiind literalmente un drept al creditorului asupra corpului debitorului, pe care‑l putea vinde pentru execu­tarea prin echivalent a datoriei sau chiar ciopârţi în caz că nimeni nu l‑ar fi cumpărat^[4], azi dreptul personal, aşadar obligaţia, înseamnă o conexiune între patrimoniile părţi­lor. Asemenea unui rucsac invizibil pe care‑l poartă fie­care persoană, patrimoniul conţine totalitatea drepturilor şi obligaţiilor personale^[5], iar legătura obligaţională în­seamnă un schimb de articole între rucsacurile debitorilor cu cei ai creditorilor.

Obligaţia reprezintă un raport între creditor şi debitor, aşadar nu e dreptul creditorului faţă de debitor, ci e însăşi legătura între părţi. Această conexiune are o latură activă (dreptul creditorului de a pretinde ceva debitorului) şi o latură pasivă (obligaţia debitorului de a da curs dreptului creditorului), interconectate. Astfel, creanţa nu reprezintă decât latura activă a obligaţiei, în timp ce datoria e latura pasivă, astfel că e incorect să punem semnul egalităţii între obligaţie şi creanţă. Întrucât a te obliga echivalează cu a te îndatora, este posibilă doar suprapunerea obligaţiei peste noţiunea de datorie.

Aşadar, obligaţia are un prim sens, cel de legătură de drept, conexiune sau raport juridic între creditor şi debi­tor, şi un al doilea sens, cel de datorie a debitorului faţă de creditor. Sub aspectul momentului naşterii creanţei, acesta se petrece la data la care debitorul convine să‑şi asume o obligaţie sau la data la care, deşi nici debitorul şi nici cre­ditorul nu şi‑au dat acordul, patrimoniul unuia este pertur­bat prin acţiunea celuilalt.

Ne interesează obligaţiile juridice, adică doar acelea pentru care creditorul are la dispoziţie o acţiune legală pentru forţarea debitorului la executare. Simplele înda­toriri sociale, cum ar fi acordarea unui like pe pagina de facebook a şefului, chiar dacă acesta e un tiran meticulos, sau onorarea invitaţiei la nunta unui coleg de generală pe care îl credeam dispărut încă de acum 20 de ani nu intră în sfera noastră de analiză. Dar de ce nu orice obligaţie este juridică şi de ce legea le protejează doar pe unele?

Nelămuririle cresc nevoia unei înţelegeri aprofundate a obligaţiei juridice, deziderat ce nu poate avea decât un impact pozitiv asupra demersului nostru de extracţie a momentului zero de naştere a creanţei. Pentru a răspunde la când, trebuie ştiut ce căutăm.

Fie că vorbim de acte sau fapte, obligaţiile juridice se nasc de pe urma unui caracter intangibil al patrimoniului. Proprietatea este sfântă! Orice perturbare a echilibrului patrimonial, fie că vorbim de diminuarea drepturilor sau augmentarea datoriilor, se poate întâmpla doar în preajma unui izvor de obligaţii. Însă acestea sunt abstractizări, deseori dificil de pătruns.

Definim patrimoniul prin trimiterea la un lac cu apă. Patrimoniul juridic este compus din drepturi şi datorii, dar în exemplul nostru lacul poate fi format doar din picături de apă, elemente corporale, aşadar, doar drepturi. Dato­riile nu au o reprezentare fizică, ele reprezentând tocmai inexistenţa picăturilor. Într‑o stare de echilibru perfect, aşadar când nu există datorii, suprafaţa lacului este neclin­tită, fără să existe vreun val, cât de mic. Orice creştere sau scădere a volumului de apă, făcută cu sau fără voia proprietarului lacului, generează unde, perturbând inerţia. Tremurul ritmic al apei simbolizează însuşi raportul obligaţional nou‑creat. Acesta se produce indiferent că proprietarul lacului ştie sau nu este de faţă şi încetează când datoria este stinsă: reinstalarea echilibrului.

Ca tabloul să fie complet, modificarea volumului de apă se poate realiza doar prin interacţiunea cu alte lacuri. Aşa cum însăşi existenţa unui patrimoniu este condi­ţio­nată de existenţa altor patrimonii, conceptul abstract având sens, strict în cazul unui număr par, aşa creşterea sau scăderea volumului de apă se poate realiza doar cu picături dintr‑un lac distinct. Ondulaţiile de la suprafaţa apei se produc în ambele lacuri când se dislocă sau se supli­mentează o cantitate de lichid, aceste schimburi de volum semnalizând naşterea raportului obligaţional. Con­tractul e un schimb consimţit de apă, faptul licit e expresia principiului că nimic nu se pierde, ci totul se transformă (apa oferită de creditor se transformă într‑o datorie a debitorului de a o returna), în timp ce faptul ilicit al debitorului de a lua din apa creditorului naşte instant o obligaţie de returnare.

Obligaţiile sociale nu generează unde, nu pentru că nu ar putea, ci pentru că dreptul pozitiv nu le recunoaşte (încă) acest atribut pentru că nivelul de dezvoltare al societăţii nu le cere o protecţie. Obligaţiile sociale sunt asemenea unor libelule, care zboară lin deasupra luciului de apă, neprovocând vreo vibraţie.

2. Creanţe civile şi creanţe fiscale

Creanţele pot fi de două feluri: civile sau fiscale. Chiar dacă singura definire a obligaţiei este propusă de Codul civil – temelia dreptului privat –, ea este valabilă şi pentru înţelegerea obligaţiilor din materia dreptului public. Pe acestea le vom denumi obligaţii fiscale, chiar dacă păs­trează nucleul obligaţiilor civile din punct de vedere al naşterii, existenţei şi stingerii raportului obligaţional. Banalul TVA, înfricoşătoarea contravenţie pentru călă­toria fără bilet RATB, hulita acciză pe motorină sau straniile contribuţii pentru asigurări de sănătate, sancţio­nate aprig pentru neplată, dar delăsătoare când vine vorba de explicarea beneficiilor, fac parte din categoria crean­ţelor fiscale. Ba chiar şi usturătoarea amendă penală, în final, tot venit la bugetul statului este, aşadar, corpul cre­an­ţelor fiscale este mai voluminos decât ne‑am fi aşteptat.

Acestea sunt reglementate de adversarul de drept public al Codului civil: Codul de procedură fiscală, care propune un hăţiş de definiţii^[6] ale obligaţiilor datorate către bugetul statului, împărţite în creanţe bugetare şi creanţe fiscale (pe care, din raţiuni de simplificare a discursului, le vom denumi doar fiscale).

Uzual, se apreciază^[7] că principalele particularităţi ale obligaţiei fiscale constau în faptul că, spre deosebire de cea civilă, prima se naşte între subiecte aflate pe poziţie de subordonare, din acte administrative fiscale, care sunt acte de putere. Această concepţie necesită o revizuire sau măcar câteva nuanţări. Creditorul fiscal se poate întrupa într‑o primărie (Direcţia locală de taxe şi impozite) sau ANAF (ca reprezentant al Ministerului Finanţelor Publice), însă aceste calităţi nu‑i conferă vreun atribut discreţionar în a stabili drepturi de creanţă unilateral în sarcina debitorilor contribuabili. Obligaţia fiscală nu se naşte fiindcă aşa vrea creditorul fiscal, ci automat din acte sau fapte ale contribuabilului, de care legea leagă naşterea unor datorii către buget. Creditorul fiscal e un simplu subiect de drept supus legii. Nu există un raport de subor­donare^[8], întrucât nici primăria, nici ANAF nu‑şi redac­tează pe ascuns Codul fiscal, după care‑l pun pe debitor în faţa faptului împlinit, pretinzându‑i să plătească taxe. Aceste acte normative sunt emise de Parlament, distinsul legiuitor. Tot Parlamentul a emis Codul civil, sursa drep­tului privat. Astfel, creditorul fiscal este la fel de supus unui cod de legi pe care nu el le redactează, asemenea unui creditor civil, care‑şi întemeiază pretenţiile pe un Cod civil emis de exact acelaşi legiuitor.