Momentul naşterii creanţei (I)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Atât aportul obligațional în sens larg, cât și facultatea consolidării în viitor a unei obligații concrete se nasc în momentul în care părțile contractează/debitorul își exprimă voința de a se obliga, iar realizarea în viitor a condiției deter­mină consolidarea retroactivă a obligației condițio­nate, ca și când condiția nu ar fi existat niciodată. La acest moment ea devine eficientă, adică începe să producă efecte juridice. „Condiția îndeplinită este prezumată a produce efecte retroactiv, din momentul încheierii con­tractului, dacă din voința părților, natura contractului ori dispozițiile legale nu rezultă contrariul” (art. 1407 C. civ.). În ipoteza în care condiția nu se împlinește, atunci obli­gația nu se consolidează, fiind considerată ca ineficientă, deși facultatea de consolidare s‑a născut în mod valabil încă de la data contractării. Dreptul în stare latentă este protejat de lege, fiindu‑i recunoscută calitatea de drept subiectiv, creditorul putând face acte conservatorii – „Creditorul poate, chiar înainte de îndeplinirea condiției, să facă orice acte de conservare a dreptului său” (art. 1409 C. civ.). În contrapondere, debitorului îi este interzis să exercite acțiuni care ar putea afecta dreptul condiționat al creditorului.

Opțiunea creditorului din dreptul comun este ridicată la nivel de obligație în procedura insolvenței, creditorul deținător al unei creanțe sub condiție suspensivă fiind obli­gat să se înscrie la masa credală, sub sancțiunea decă­derii. Acum, el este obligat să‑și conserve creanța condi­ționată înscriind‑o la masa credală, sub sancțiunea de­căderii.

Dacă părțile au înțeles să se lege obligațional printr‑un contract/act unilateral, înseamnă că ele au consimțit va­labil și sunt conștiente de facultatea inserată în convenție, care se poate activa în viitor. Lipsa reglementării acestei eventualități în contract nu poate fi suplinită ulterior de părți decât printr‑o modificare a contractului, care să facă posibilă viețuirea ei.

Facem această precizare întrucât procedura insolvenței se confruntă cu o avalanșă de creanțe înscrise sub condiție suspensivă, fără ca această practică să‑și găsească un fundament juridic. Practicianul în insolvență este un terț față de convenția părților, astfel că orice creanță con­diționată înscrisă în tabel trebuie să‑și aibă corespondent în prevederile contractuale/în faptele juridice ale părților sau, cu titlu de excepție, în împrejurări exterioare obiective.

Sub aspectul actelor, administratorul judiciar și lichi­datorul nu sunt izvoare de drept, ci cărăuși pentru efectele clauzelor contractuale către tabelul de creanțe. Dacă obiectul transportului nu există în contract, nici în tabel nu poate figura. Constatarea impune revizuirea practicii abundente de înscriere a unor creanțe sub condiție și veri­ficarea existenței sâmburelui de cireș în cuprinsul înțele­gerii părților. Prudența este cuvântul de ordine, creanța condiționată nefiind atât de comună cum ne‑am obișnuit. E adevărat că în multiple situații, condiția suspensivă este ascunsă, nefiind reglementată expres, putând fi dedusă, chiar în corelație cu prevederile unor legi pe care părțile nu le‑au avut în vedere la contractare, însă acest fapt nu se traduce în necesitatea inventării unor drepturi noi, ci doar în necesitatea identificării celor băștinașe. Cu titlu de exemplu, însăși legea insolvenței frânează practica înscri­erii creanțelor sub condiția suspensivă a predării tuturor documentelor, instituind sancțiunea decăderii pentru cre­ditorii care nu au depus toate actele doveditoare ale cre­anței în termenul de înregistrare^[30], iar jurisprudența Curții de Casație limitează înscrierea unor creanțe izvorâte din acte, sub condiția suspensivă a finalizării unui litigiu în care reclamantul a contestat existența obligației^[31]. Nu toate exemplele sunt fericite, întrucât în majoritatea cazu­rilor, dacă instanța a fost deja învestită cu soluționarea unei acțiuni în constatare, procedura de reverificare a creanței de la zero de către practician se poate dovedi, dacă nu imposibilă, atunci măcar deosebit de anevoioasă (practicianul trebuie să soluționeze un litigiu în câteva zile, care în procedura comună s‑ar putea întinde pe luni sau ani).

Sub aspectul faptelor, chestiunea stabilirii întinderii prejudiciului sau îmbogățirii debitorului de către practi­cian se poate dovedi infernală^[32], ceea ce permite uzitarea con­diției suspensive la o scară mai largă. Regula este îm­blân­zită de cazul creanțelor părților vătămate din procesul penal, când acestea sunt verificate strict de judecătorul din procesul penal în curs^[33], iar practicianul este exclus logic de la o verificare paralelă, rămânând cu soluția facilă a înscrierii sub condiție suspensivă până la soluționarea definitivă a acțiunii civile din procesul penal^[34].

4.1.3.4. Momentul nașterii este identic cu momentul producerii efectelor juridice?

Libertatea contractuală face ca părțile să aibă posibi­litatea de a reglementa o largă varietate de obligații sub condiție suspensivă. În lipsă de stipulație contrară, con­diția este prezumată a produce efecte retroactiv, ceea ce însemnă că părțile pot reglementa ca efectele să se pro­ducă și doar pentru viitor. Dar momentul generării efec­telor este același cu momentul nașterii? Întrebarea banală ne scufundă într‑un paradox:

1. Dacă răspundem cu da, atunci părțile n‑ar putea niciodată să prevadă la data contractării o clauză conform căreia obligația se naște doar la momentul împlinirii con­diției. Astfel, dacă raportul obligațional ce include facul­ta­tea eficienței unei obligații în viitor se naște mereu la data contractării, oricât de libere le‑ar lăsa legea, părțile n‑ar putea să deroge.

2. Dacă răspundem cu nu, atunci părțile ar putea să prevadă la data contractării o clauză conform căreia obli­gația se naște doar la momentul împlinirii condiției. Totuși, dacă nu recunoaștem că o obligație sub condiție suspen­sivă s‑a născut deja, n‑ar mai avea ce să se consolideze în viitor.

Paradoxul este fals, fiindcă dacă părțile convin că o obligație se va naște doar la momentul împlinirii unei condiții, avem de‑a face cu o creanță eventuală, iar nu cu o creanță condiționată. Momentul nașterii creanței sub condiție suspensivă este întotdeauna data contractării, în timp ce momentul producerii efectelor juridice poate fi sau momentul nașterii creanței (regula dată de retroacti­vitate), sau momentul apariției evenimentului viitor (excep­ția de la retroactivitate).

4.1.3.5. Ce creanțe sub condiție suspensivă nu se înscriu în tabelul creditorilor?

Cât timp legea se raportează la momentul nașterii cre­anțelor, iar nu la momentul producerii efectelor juridice, răspunsul nu poate fi decât unul singur – niciunele, fiindcă este obligatorie înscrierea tuturor, indiferent că‑și produc efectele retroactiv sau nu. Art. 102 din Legea nr. 85/2014 – „(1) (…) toți ceilalți creditori, ale căror creanțe sunt anterioare datei de deschidere a procedurii, vor depune cererea de admitere a creanțelor în termenul fixat (…). (4) (…) creanțele nescadente sau sub condiție la data deschiderii procedurii vor fi admise la masa credală (…). (5) Dreptul de vot și dreptul la distribuție ale titularilor creanțelor sub condiție suspensivă la data deschi­derii procedurii (…), se nasc numai după înde­plinirea condiției respective” nu vorbește despre mo­mentul nașterii creanței la împlinirea evenimentului viitor, ci despre momentul nașterii drepturilor corelative crean­ței, cel de vot și cel de a fi plătit.

Distincția reală care trebuie realizată este între dreptu­rile eventuale și drepturile sub condiție suspensivă, întru­cât doar drepturile eventuale nu se înscriu la masa cre­dală, fiindcă ele nu s‑au născut nici măcar în stare latentă. Nașterea lor în viitor le determină calificarea de creanțe curente.

4.1.3.6. La data contractării se naște o creanță constând în dreptul de a pretinde reparația prejudiciului, sub con­diția suspensivă a neexecutării obligaților?

Curent, însăși adresarea întrebării „obligația de plată a penalităților contractuale izvorăște din contract?” pro­voacă o sinceră compătimire din partea destinatarului. Aparenta evidență nu este totuși dublată de un raționa­ment fluent juridic.

Problema apare întrucât art. 1165 C. civ. enumeră contractul și faptul ilicit drept izvoare separate de obli­gații, iar contractul nu reprezintă sursa obligației de repa­rație, ci doar izvorul obligației neexecutate. Clauza penală reglementată de art. 1538 C. civ. („clauza penală este aceea prin care părțile stipulează că debitorul se obligă la o anumită prestație în cazul neexecutării obligației prin­cipale”) reprezintă doar o evaluare convențională a unui prejudiciu eventual cauzat de nerespectarea obligațiilor contractuale, nu o sursă de obligații originală. De altfel, obligația de reparație a prejudiciului contractual există și în lipsa unei clauze penale (art. 1350 C. civ.), în ambele cazuri acesta fiind cerut în temeiul răspunderii contrac­tuale, care nu e decât o specie a răspunderii delictuale ce are ca izvor mereu faptul ilicit, iar nu actul. Atunci cum poate actul juridic să fie izvorul obligației pecuniare de plată a prejudiciului contractual?

Nașterea obligației de reparație a prejudiciului realizat ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor contractuale poate fi explicată prin trei soluții:

a) la momentul contractării se nasc două seturi de obligații: cele vizibile, materia, expres prevăzute în con­tract și în normele legale ce‑l guvernează, dar și o serie invizibilă, antimateria, perechea ascunsă a celor vizibile, constând în obligații de a repara prejudiciul cauzat de neexecutarea celor dintâi. Forța obligatorie a contractului este protejată, astfel, de gardieni prezenți, dar nevăzuți, care se activează în situația în care creditorul nu obține exe­cutarea întocmai a creanței de la debitor. La data contractării, obligațiile de reparație au o ființă în stare latentă, fiind creanțe sub condiție suspensivă. Teza ar fi susținută de prevederile art. 1538 C. civ. – „debitorul se obligă la o anumită prestație”; totuși, sare peste natura clauzei pe­nale, cea de excepție de la dovada prejudiciului (art. 1537 C. civ.)^[35]. Mai apoi, s‑ar acredita ideea greșită că debi­torul își poate asuma de la data contractării o obligație, dar poate renunța discreționar la ea, ipoteză interzisă ex­pres de lege (art. 1403 C. civ. dictează că „obligația con­tractată sub o condiție suspensivă ce depinde exclusiv de voința debitorului nu produce niciun efect”). Însăși ideea de valabilitate a contractului ar fi pusă sub semnul între­bării, dacă o parte este ținută la executarea întocmai a obligației asumate, însă doar dacă vrea;

b) la momentul contractării se nasc doar o serie de obli­gații, cele de executare întocmai a clauzelor conven­ționale, dar care se transformă în obligații de plată de daune‑interese, la momentul neexecutării. Teza se desprinde din interpretarea art. 1530 C. civ. – „executarea prin echivalent: creditorul are dreptul la daune‑interese pentru repararea prejudiciului pe care debitorul i l‑a cauzat și care este consecința directă și necesară a neexecutării fără justificare sau, după caz, culpabile a obligației”. Partizanii ar susține că avem de‑a face cu un singur set de obligații născute la data contractării, care se preschimbă, se convertesc într‑o obligație de plată a unei sume de bani. Raționamentul se oprește aici, nefiind în măsură să escaladeze faptul că executarea prin echivalent este același lucru cu răspunderea contractuală, momentul generării obligației de reparație fiind data prejudiciului contractual. Și dacă ne‑am sabota juridic, trecând peste evidență, admițând o transformare, ne‑am lovi imediat de zidul interdicției obligației pur potestative: debitorul ar putea renunța oricând la executarea obligației contractate, preferând să achite daunele‑interese. Apoi, cazurile de transformare ale obligațiilor sunt limitativ descrise de lege, acest caz nefiind inclus;

c) la momentul contractării se nasc doar o serie de obli­gații, cele de executare întocmai a clauzelor conven­ționale, iar la momentul producerii unui prejudiciu, printr‑un fapt al neexecutării, se naște un set nou de obli­gații pecuniare, dreptul creditorului de a pretinde daune‑in­­terese pentru reparația prejudiciului ivit. Art. 1516 alin. (1) C. civ. decretează despre creditor că „are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației”, art. 1518 alin. (1) C. civ. că „debitorul răspunde personal de îndeplinirea obligațiilor sale”, iar art. 1350 C. civ. că atunci când debitorul „fără justificare, nu își îndeplinește această îndatorire, ea este răspun­ză­toare de prejudiciul cauzat celeilalte părți și este obligată să repare acest prejudiciu”. Astfel, obligația de reparație a prejudiciului cauzat de neexecutarea obligațiilor izvorâte din contract nu se produce printr‑un delict (faptul ilicit), ci mai degrabă printr‑un fapt al neexecutării.

Credem că doar cea din urmă este cea corectă, chiar dacă art. 1165 C. civ. nu cataloghează expres „faptul neexecutării” drept izvor distinct de obligații, ci doar face trimitere la el, prin sintagma „precum și din orice alt act sau fapt de care legea leagă nașterea unei obligații”. Aceasta ar fi așa‑zisă culpă contractuală, izvor distinct de obligații, recunoscut potrivit Codului civil de la 1864. De altfel, soluția este logică, fiindcă nașterea obligației de reparație a unui prejudiciu are loc indiferent dacă părțile au convenit în prealabil prețuirea daunelor‑interese sau nu. Așadar, la aceeași situație de drept se impune aceeași rezolvare.

S‑ar putea concluziona că dacă momentul neexecutării contractului are loc după deschiderea procedurii de insol­vență, obligația pecuniară de reparație are caracter curent. O nuanțare se impune.