Laudatio pentru prof. univ. dr. Liviu Pop. Premiile RRDP pentru anul 2016

Doamnelor și domnilor,
Onorată audiență,

Când, în urmă cu câteva săptămâni, mi s-a propus de către Editura Universul Juridic să spun câteva cuvinte în chip de laudatio pentru domnul profesor Liviu Pop, nu găsesc expresia, dar cred că una foarte aproape de adevăr este că m-am speriat. Pentru că m-am întrebat ce poate să mă recomande pe mine pentru a rosti „Laudatio pentru domnul profesor Liviu Pop”. Mi-am adus aminte și atunci, și acum, înainte de această întâlnire, versurile lui Eminescu din „Epigonii”. Evident, ceea ce spun se referă numai la mine, nici nu se poate altfel. Mi-am adus aminte cum spunea Eminescu: „Iar noi, noi, epigonii/ Simțiri reci, harfe zdrobite”.

Și m-am gândit că, în raport cu profesorii noștri, eu, cel puțin, în cazul fericit de față, cu dl profesor Liviu Pop, care mă știe de când eram student, din 1984 – mi-a reproșat mulți ani că am făcut facultatea la București și nu la Cluj –, în fața dânsului nu pot să mă simt decât un epigon, cu o simțire departe de simțirea pe care atât de frumos a creionat-o, pentru domnul profesor Pop, domnul profesor Stoica – nu m-am înțeles cu dânsul, dar nu pot să nu repet ceea ce a spus despre bunătatea profesorului Liviu Pop. Și dacă ne gândim la harpă, cred că putem să spunem, să adaptăm versul lui Eminescu: „harfa” reprezintă, pentru noi, știința dreptului. Harfa mea, în raport cu harfa ilustră a profesorului Liviu Pop, nu poate fi decât o harfă sfărâmată.

Nu sunt în măsură, cred, din această perspectivă, să vorbesc despre domnul profesor Liviu Pop, despre opera sa științifică. Îmi aduc aminte, student fiind, cum citeam, în paralel cu Tratatul de obligații al profesorilor Stătescu și Bârsan, cartea portocalie, litografiată, a domnului profesor Liviu Pop, îmi pare, în colaborare cu domnul Ghidro. Nu-i așa? 1982. Și mai apoi, sigur, ne amintim cu toții… Cred că această lucrare o știu foarte puțini, de asta am vrut să o menționez – acea carte portocalie publicată la Editura Universității din Cluj. Și mai apoi, evident, toate celelalte scrieri, articole, cărți ale domnului profesor Liviu Pop – nu vreau să menționez decât Tratatul de teoria generală a obligațiilor, apărut în 1998, pe care l-am citit de i-au sărit foile din el… Și apoi, mai târziu, celelalte lucrări recente, pe care, desigur, le cunoașteți cu toții. Aș menționa, mai întâi – cred că nu e un cuvânt exagerat – monumentalul Tratat de obligații, din care au apărut numai două volume, pentru că între timp am avut proasta inspirație, domnule profesor Stoica, să scriem un  nou cod civil, trebuia să așteptăm să termine tratatul domnul profesor Liviu Pop. Și, din nou mai apoi, cu o viteză necaracteristică unui ardelean, și de invidiat de noi, cei de la București – Tratatul elementar de obligații, scris în colaborare cu colaboratorii domniei sale, Ionuț-Florin Popa și Stelian Ioan Vidu.

Toate acestea – este o sinteză, evident – au determinat Academia Română să-l invite să intre, în mod binemeritat, între membrii săi. Și cu acest prilej, sau, mai bine zis, după acest prilej, domnul profesor Pop a făcut încă o dată dovada generozității sale, pentru că, devenind academician – nu știu dacă așa cum au făcut alții, nu pot să afirm așa ceva, știu cum a făcut domnia sa –, nu a vrut să fie singurul reprezentant al școlii juridice românești în Academie, și a făcut – știu sigur – toate eforturile pentru a convinge Academia Română să-l primească în rândurile academicienilor pe colegul și prietenul domniei sale, profesorul nostru Corneliu Bârsan. A dovedit încă o dată generozitatea de care vorbea domnul profesor Valeriu Stoica și la care o să mă refer și eu, imediat, încă o dată.

Pentru că vorbim despre profesorul Liviu Pop, nu știu dacă cei care au hotărât să-i acorde premiul „Opera Omnia” au avut în vedere acest lucru, dar eu vreau să spun două lucruri pe care eu le-aș fi avut în vedere dacă i-aș fi acordat acest premiu profesorului Liviu Pop.

Mai întâi, profesorul Liviu Pop nu este, evident, numai un excepțional jurist; este un creator de școală juridică, nu numai la figurat, ci și la propriu. Cei care sunt aici, în sală, își aduc aminte ce era și cum arăta Facultatea de Drept din Cluj în momentul în care domnul profesor Liviu Pop a preluat-o în calitate de decan și știu cum arată astăzi. Știu că există nemulțumiri în continuare în legătură cu acel sediu, nemulțumiri care probabil îi animă pe colegii noștri de acolo, dar în momentul în care profesorul Liviu Pop și-a asumat sarcina de decan, a reușit un lucru care nu a fost reușit în cursul celor 45 de ani anteriori. Dar, amintindu-și, probabil, ce spunea regele Ferdinand, că o școală nu este făcută numai din ziduri, ci mai ales din profesorii care predau în ea, profesorul Liviu Pop, din câte știu, a declanșat o adevărată campanie de recrutare a noilor generații de cadre didactice de la Facultatea de Drept a Universității Babeș-Bolyai din Cluj, cu aceeași generozitate pe care am mai menționat-o. Am convingerea că poate și altă persoană decât profesorul Liviu Pop ar fi încercat să facă același lucru. A fost dl profesor Liviu Pop. Decanii succesivi de după dânsul sunt cei pe care domnul profesor Liviu Pop, să spun așa, i-a adus în școală. Ca întreaga echipă excepțională de juriști și de prieteni buni ai noștri, de la Cluj, toți aceștia s-au format nu numai sub rigoarea științifică a domnului profesor Liviu Pop, ci și sub bunătatea de care vorbea domnul profesor Valeriu Stoica. Pentru că – știu acest lucru – domnul profesor Liviu Pop mi-a spus-o de mai multe ori – știe că, fiind ardelean ca și dânsul, ca să înțeleg un lucru trebuie să îl spună de mai multe ori până îl pricep și îl rețin – că un profesor trebuie să aibă două calități. Și, culmea, n-a început cu știința de carte. Probabil că pentru domnia sa asta este o calitate axiomatică. Trebuie să aibă două calități: să fie generos și om de caracter.

Am convingerea, certitudinea, cum spunea și domnul profesor Valeriu Stoica, că domnul profesor Liviu Pop nu predica în pustiu – domnia sa fiind și absolvent al seminarului teologic din câte știu – acest lucru, ci o spunea cu toată convingerea și cu toată trăirea interioară. Și am, de asemenea, convingerea că acest lucru a reușit să-l transmită și generațiilor de studenți, și generațiilor de tineri colegi din care a format ceea ce astăzi este – eu îndrăznesc să spun, chiar dacă, de exemplu, Marian, dacă ar fi aici, m-ar contrazice – școala de Drept de la Cluj.

Domnule profesor, pentru tot ceea ce am spus despre dumneavoastră eu vă mulțumesc și vă felicit. La mulți ani, să vă dea Dumnezeu sănătate și tot ce vă doriți!

Decanul Facultății de drept din cadrul Universității din București
Prof. univ. dr. Flavius Antoniu Baias