Divorţul ca urmare a separării în fapt a soţilor. Aspecte substanţial procesuale

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Pe de altă parte, formularea cuprinsă în art. 42 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 impune o precizare suplimentară. Deși, prin utilizarea condiționa­lului, norma pare a sugera că în ipoteza divorțului întemeiat pe separarea în fapt culpa poate fi stabilită și altfel decât în sarcina exclusivă a reclamantului, în realitate formularea este impusă de modul în care s‑a reglementat problema culpei prin art. 379 alin. (2) C. civ. Astfel, conform art. 379 alin. (2) C. civ. „în ipoteza prevăzută de art. 373 lit. c), divorțul se pronunță din culpa exclusivă a soțului recla­mant, cu excepția situației în care pârâtul se declară de acord cu divorțul, când acesta se pronunță fără a se face mențiune despre culpa soților” (s.n.). Existența situației de excepție, în care nu se mai face mențiune cu privire la culpa soților, a determinat modul de formulare cuprins art. 42 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, întrucât, în situația dată, lipsind o statuare cu privire la vinovăție, nu se poate pune problema nici a existenței unui „soț nevinovat” și, implicit, nici a despăgubirii.

În schimb, dacă divorțul este pronunțat din culpa exclusivă a reclamantului, acesta se vede expus riscului de a suporta despăgubirile solicitate de pârât. Este adevărat însă că în cazul divorțului cauzat ca urmare a separării în fapt proba unui prejudiciu cauzat prin desfacerea căsătoriei este mai dificil de făcut, în condițiile în care divorțul ca atare a fost precedat de o perioadă de separare în fapt de cel puțin 2 ani, iar prejudiciul trebuie să aibă o altă natură decât cel rezultat din dezechilibrul în condițiile de viață ale celui care solicită despăgubirea, ipoteză vizată de art. 390 C. civ. Așa fiind, dacă deja soții sunt despărțiți de 2 ani, crearea unui prejudiciu prin desfacerea căsătoriei este puțin probabilă.

Pe de altă parte, acordarea despăgubirilor se poate realiza numai în contextul soluționării divorțului și, în cazul divorțului întemeiat pe art. 373 lit. c) C. civ., doar urmare a formulării unei cereri reconvenționale în acest sens de către soțul pârât^[31]. Or, cum cererea reconvențională pentru alte aspecte decât divorțul poate fi formulată, conform art. 209 C. pr. civ., doar odată cu întâmpinarea, dacă pârâtul a apelat la acest instrument procesual, reclamantul se poate pune la adăpost de riscul plății unor despăgubiri, în ipoteza în care nu este culpabil în realitate de destrămarea căsătoriei, prin modificarea cererii până la primul termen de judecată, în sensul solicitării desfacerii căsătoriei nu pe temeiul art. 373 lit. c) C. civ., ci pe cel al art. 373 lit. b) C. civ. În egală măsură, reclamantul poate formula inițial cererea pe temeiul art. 373 lit. b) C. civ., iar dacă pârâtul nu formulează cerere reconvențională, poate modifica temeiul de drept, până la primul termen de judecată, în sensul solicitării divorțului ca urmare a separării în fapt, caz în care, deși divorțul va fi pronunțat din culpa sa exclusivă, nu este expus riscului de plată a despăgubirilor^[32].

O altă ipoteză în care unul dintre soți poate obține desfacerea căsătoriei pe temeiul art. 373 lit. c) C. civ. fără a fi totuși expus la riscul de plată a despă­gubirilor este cea în care termenul de 2 ani s‑a împlinit în cursul judecății în fața primei instanțe ori a instanței de apel, când soțul pârât poate formula cerere reconvențională solicitând desfacerea căsătoriei pe temeiul art. 373 lit. c) C. civ., caz în care, fiind depășit primul termen de judecată, reclamantul nu mai poate să își modifice acțiunea în sensul formulării unui petit privind despăgubirile decât cu acordul expres al pârâtului. Această ipoteză are însă o incidență relativ redusă, fiind aplicabilă doar în situația în care reclamantul ar fi solicitat inițial desfacerea căsătoriei din culpă comună. Dacă prin cererea inițială s‑a solicitat desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a pârâtului, pe temeiul art. 373 lit. b) C. civ., atunci reclamantul avea posibilitatea de a formula un petit având ca obiect despăgubirile încă de la început, iar dacă un atare capăt de cerere există, formularea unei cereri reconvenționale de către pârât, întemeiată pe art. 373 lit. c) C. civ., nu va face decât să ușureze semnificativ situația reclamantului.

O altă situație în care culpa exclusivă a unuia dintre soți la desfacerea căsă­toriei capătă relevanță este cea a prestației compensatorii. În acest sens, art. 390 alin. (1) C. civ. statuează că „în cazul în care divorțul se pronunță din culpa exclusivă a soțului pârât, soțul reclamant poate beneficia de o prestație care să compenseze, atât cât este posibil, un dezechilibru semnificativ pe care divorțul l‑ar determina în condițiile de viață ale celui care o solicită”. Așadar, pentru a fi îndrituit la prestație compensatorie, soțul trebuie să probeze în principiu trei elemente: culpa exclusivă a celuilalt soț la destrămarea căsătoriei, reducerea condițiilor de viață și existența unui raport de cauzalitate între divorț și reducerea condițiilor de viață^[33]. Din acest punct de vedere, între dreptul la despăgubire, reglementat de art. 388 C. civ., și dreptul la prestație compensatorie, reglementat de art. 390 C. civ., există multiple simili­tudini, dar și diferențe substanțiale.

Relativi la similitudini, fundamentul ambelor forme de răspundere îl consti­tuie culpa exclusivă a soțului la desfacerea căsătoriei. În lipsa reținerii culpei exclusive, soțul nu poate fi obligat nici la despăgubiri și nici la prestație compen­satorie, fiind, așadar, exclusă posibilitatea partajării răspunderii în contextul vinovăției comune. Pe urmă, ambele prejudicii emerg din desfacerea căsătoriei, divorțul având, atât pentru despăgubiri, cât și pentru prestația compensatorie, natura unui element determinant cu valoare cauzală.

Dincolo de asemănări, există însă și diferențe notabile. Prima, și cea mai evidentă, este legată de natura și caracterele prejudiciului. Dacă în cazul despăgu­birilor, prejudiciul este unul actual și rezultă în mod direct și imediat din existența divorțului, în ipoteza prestației compensatorii prejudiciul este unul viitor și este legat de emergența unui dezechilibru în condițiile de viață ale soțului solicitant ca urmare a încetării relației de cuplu. Diferențele nu se opresc însă, din punctul nostru de vedere, aici.

Astfel, atunci când determină subiectul pasiv și subiectul activ, respectiv debitorul și creditorul din raportul juridic obligațional, legiuitorul folosește for­mulări substanțial diferite în cele două ipoteze. În timp ce în cazul despăgubirilor legiuitorul se referă la „soțul vinovat”, fără a face trimitere în vreun fel și la poziția sa în cadrul procesului, aceeași fiind abordarea și raportat la creditor, menționat ca fiind „soțul nevinovat”, lucrurile se nuanțează substanțial în contextul prestației compensatorii, unde debitorul și creditorul sunt definiți în mod expres prin raportare la calitatea lor procesuală, art. 390 alin. (1) C. civ. statuând că are calitate de debitor „soțul pârât” din a cărui culpă exclusivă s‑a pronunțat divorțul și calitatea de creditor „reclamantul” care a suferit un dezechilibru al condițiilor de viață. Așadar, spre deosebire de despăgubiri, unde legiuitorul pune accent doar pe com­ponenta substanțială, în cazul prestației compensatorii atenția este glisată spre poziția părților în cadrul raportului juridic procesual, căreia i se atașează anumite calități substanțiale, precum imputabilitatea exclusivă pentru desfacerea căsătoriei.

În ciuda formulării categorice și neechivoce a art. 390 alin. (1) C. civ., apre­ciem că sintagma de „soț pârât” impune a fi analizată nu doar prin raportare la cadrul procesual subiectiv stabilit prin cererea introductivă de instanță, ci și la cel rezultat dintr‑o eventuală cerere reconvențională. Cu alte cuvinte, poate avea calitatea de „soț pârât”, respectiv de debitor al prestației compensatorii nu doar pârâtul din cererea inițială, ci și reclamantul, devenit pârât, urmare a formulării cererii reconvenționale.

Transpunând cele anterior expuse la ipoteza divorțului ca urmare a separării în fapt, se impune a fi remarcat că față de modul în care legiuitorul a înțeles să determine subiecții raportului juridic în contextul prestației compensatorii, res­pectiv prin raportare la calitatea procesuală a acestora, este imposibilă aplicarea acestei forme de răspundere divorțului întemeiat pe separarea în fapt, unde culpa exclusivă se stabilește invariabil în sarcina soțului reclamant, neputând exista nicio situație în care culpa exclusivă să poată fi atribuită soțului pârât^[34]. O interpretare contară, în sensul că raportarea calității de pârât ar trebui făcută la cererea reconvențională având ca obiect obligarea la plata prestației compen­satorii, caz în care reclamantul din cererea principală de divorț ar deveni soț pârât, nu poate fi primită față de formularea clară și neechivocă a art. 390 alin. (1) C. civ., care atașează calitatea de pârât petitului privind divorțul, iar nu altor capete de cerere accesorii sau incidentale.

Mai mult, apreciem că nu este vorba de o omisiune sau neglijență noțională a legiuitorului, care ar permite complinirea pe cale de interpretare, ci de o exclu­dere deliberată din câmpul de aplicare al art. 390 C. civ. a ipotezei de divorț reglementate de art. 373 lit. c) C. civ., tocmai având în vedere mecanismul prin intermediul căruia se stabilește vinovăția în cazul de divorț menționat, respectiv în afara oricărei cenzuri a instanței^[35]. Acest fapt rezultă inclusiv din aceea că Legea nr. 71/2011, care, reglementând problematica petitelor subsecvente în contextul divorțului ca urmare a separării în fapt, prin art. 42 face referire numai la dreptul soțului advers la despăgubiri, respectiv la incidența art. 388 C. civ., lipsind orice referire la chestiunea prestațiilor compensatorii.

Aceeași concluzie rezultă și din art. 391 alin. (1) C. civ., care statuează că „prestația compensatorie nu se poate solicita decât odată cu desfacerea căsăto­riei” (s.n.). Cu alte cuvinte, petitul privind prestația compensatorie trebuie să fie accesoriu unui petit privind divorțul. Or, prin definiție, în cazul divorțului întemeiat pe art. 373 lit. c) C. civ., soțul reclamant nu poate formula un atare petit, întrucât culpa urmează a fi stabilită în sarcina sa, iar conform ipotezei analizate, soțul pârât nu a formulat un capăt de cerere privind divorțul.

Desigur, acesta nu înseamnă că unul dintre soți se poate pune la adăpost de riscul plății unor sume cu titlu de prestație compensatorie prin simplul fapt al întemeierii cererii de divorț pe prevederile art. 373 lit. c) C. civ. Din contră. În ipoteza menționată, soțul pârât are la dispoziție posibilitatea de a formula cerere reconvențională solicitând atât desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a soțului reclamant pârât reconvențional, însă pe temeiul art. 373 lit. b) C. civ., cât și obligarea acestuia la plata unor prestații compensatorii^[36]. În atare caz, interesul în formularea cererii reconvenționale rezidă tocmai în constituirea cadrului procesual și substanțial care să permită analiza petitului privind prestația compensatorie. Cu alte cuvinte, este necesar ca pârâtul inițial să adopte o atitudine ofensivă nu doar în ceea ce privește prestațiile compensatorii, ci inclusiv cu privire la divorț, neputându‑se mulțumi cu faptul că, în orice caz, divorțul va fi pronunțat din culpa exclusivă a reclamantului, având în vedere temeiul juridic al cererii sale. De altfel, această abordare nu face decât să plaseze cadrul procesual în aceleași coordonate în care a fost conceput art. 390 C. civ. și în care s‑ar fi regăsit în ipoteza clasică a divorțului din culpă, întemeiat pe art. 373 lit. b) C. civ., când soțului care solicită plata prestațiilor compensatorii îi revenea sarcina primară de a formula un capăt de cerere privind divorțul și de a proba în cadrul acestui petit culpa exclusivă a celuilalt soț pentru desfacerea căsătoriei și doar dacă acest demers era încununat de succes se trecea la analiza capătului de cerere privind prestația compensatorie.

Totodată, un alt aspect asupra căruia culpa exclusivă a soțului la desfacerea căsătoriei poate avea o influență covârșitoare este cel relativ la atribuirea beneficiului contractului de locațiune sau al locuinței proprietate comună. Sub acest aspect, art. 324 alin. (1) C. civ. statuează că „la desfacerea căsătoriei, dacă nu este posibilă folosirea locuinței de către ambii soți și aceștia nu se înțeleg, beneficiul con­tractului de închiriere poate fi atribuit unuia dintre soți, ținând seama, în ordine, de interesul superior al copiilor minori, de culpa în desfacerea căsătoriei și de posibilitățile locative proprii ale foștilor soți”, iar alin. (4) prevede că această normă se aplică și în cazul în care bunul este proprietatea comună a celor doi soți. Având în vedere normele citate, indiferent că este vorba de atribuirea beneficiului contractului de locațiune sau al locuinței proprietatea comună, atunci când soții nu au copii minori ori interesul superior al acestora nu reclamă o anumită soluție, culpa exclusivă capătă valoarea de element determinant în stabilirea aceluia dintre soți căruia urmează să i se atribuie beneficiul locuinței, iar când culpa se stabilește în sarcina exclusivă a unuia, soluția devine evident favorabilă părții adverse.