Divorţul ca urmare a separării în fapt a soţilor. Aspecte substanţial procesuale

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Tocmai de aceea, formulând cererea de divorț pe temeiul art. 373 lit. c) soțul reclamant își asumă, după cum am văzut, inclusiv riscul de a fi lipsit de beneficiul locuinței. Mai mult, este de observat că în raport de prevederile art. 324 alin. (1) C. civ. și de ordinea de analiză impusă de această normă, nu are nicio importanță dacă la data divorțului soțul care solicită atribuirea beneficiului locuinței folosește sau nu locuința în cauză și nici posibilitățile sale locative, cele din urmă putând fi analizate doar în condițiile unei culpe comune echivalente. Cu alte cuvinte, soțul reclamant este expus riscului de a fi lipsit de beneficiul locuinței chiar dacă soțul pârât locuiește de 2 ani în alt imobil ori are posibilități locative proprii superioare. Singurul mijloc în care soțul reclamant se poate pune la adăpost de acest risc este cel prezentat și în cazul obligației de plată a despăgubirilor, respectiv modificarea cererii până la primul termen de judecată în sensul schimbării temeiul de drept pe dispozițiile art. 373 lit. b) C. civ., dacă soțul pârât formulează o cerere recon­vențională având ca obiect obligația la plata despăgubirilor.

În plus, având în vedere că în raport de prevederile art. 380 C. civ. și art. 926 alin. (2) C. pr. civ. continuarea acțiunii de divorț de către moștenitori în cazul decesului reclamantului este posibilă numai atunci când divorțul este înte­meiat pe culpa pârâtului, o atare posibilitate este exclusă de plano în cazul divor­țului justificat de separarea în fapt de lungă durată, unde reclamantul își asumă culpa exclusivă pentru afectarea gravă a relației dintre soți. Acesta înseamnă că în cazul decesului reclamantului instanța va lua act invariabil de încetarea căsătoriei prin deces și va dispune închiderea dosarului, iar soțul pârât își va păstra calitatea de moștenitor legal al soțului reclamant decedat.

În fine, față de prevederile art. 389 alin. (4) C. civ., dacă soțul reclamant își întemeiază cererea de divorț pe separarea în fapt de minimum 2 ani, acesta poate solicita obligarea pârâtului la plata pensiei de întreținere pentru maximum un an de zile de la desfacerea căsătoriei, indiferent de situația sa patrimonială ori de incapacitatea sa de muncă.

Din cele anterior expuse rezultă că divorțul întemeiat pe separarea în fapt a soților prezintă caracteristicile unei instituții atipice și aparte, cu consecințe ample asupra situației juridice a reclamantului, consecințe care excedează divorțul și care au ca fundament primar sau derivat asumarea culpei exclusive pentru vătămarea gravă a relației prin simpla formularea a cererii introductive de instanță. Soțul, separat în fapt de cel puțin 2 ani, este chemat să pună în balanță și să aprecieze cu atenție sporită avantajele și dezavantajele pe care apelarea la această formă de divorț le implică. Dacă divorțul întemeiat pe separarea în fapt se poate dovedi a fi un mecanism juridic facil pentru obținerea desfacerii căsătoriei, care nu reclamă expunere vieții private a părților și nici probațiune complexă, nici măcar atunci când pârâtul se împotrivește, nu este mai puțin adevărat că acesta expune soțul reclamant nu doar la posibilul stigmat social ce ar putea rezulta din stabilirea culpei exclusive pentru desfacerea căsătoriei în sarcina sa, dar și la consecințe juridice de natură patrimonială, precum riscul de a fi obligat la plata de despă­gubiri pentru un divorț față de care în realitate culpa nu îi aparține, sau cel puțin nu integral, ori riscul de a pierde beneficiul contractului de locațiune sau al locuinței proprietatea comună.

III. Regimul juridic procesual al divorțului ca urmare a separării în fapt și soluțiile instanței

La fel ca în cazul normelor substanțiale, normele procesuale ce reglemen­tează regimul juridic procesual al divorțului întemeiat pe separarea în fapt com­portă o serie de discuții și explicații.

Mai întâi, este de remarcat faptul că, fiind considerat o formă de divorț din culpa soților, divorțul întemeiat pe separarea în fapt a fost reglementat în același capitol ca divorțul întemeiat pe art. 373 lit. b) C. civ., respectiv în Capitolul III din Titlul I al Cărții a VI‑a, ceea ce înseamnă că, în lipsa unor norme speciale derogatorii, cele două forme de divorț urmează a fi supuse aceluiași regim juridic din punct de vedere procesual. În fapt, singurele norme care fac referire la ipoteza de divorț analizată sunt art. 935 C. pr. civ., în conformitate cu care „(1) Când soții sunt separați în fapt de cel puțin 2 ani, oricare dintre ei va putea cere divorțul, asumându‑și responsabilitatea pentru eșecul căsătoriei. În acest caz, instanța va verifica existența și durata despărțirii în fapt și va pronunța divorțul din culpa exclusivă a recla­man­tului. (2) Dacă soțul pârât se declară de acord cu divorțul, se vor aplica în mod corespunzător dispozițiile art. 931” și art. 934 alin. (3) C. pr. civ., care statuează că „dacă pârâtul nu a formulat cerere reconvențională, iar din dovezile administrate rezultă că numai recla­mantul este culpabil de destrămarea căsătoriei, cererea acestuia va fi respinsă ca neîntemeiată, cu excepția cazului în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 935 privind pronunțarea divorțului din culpa exclusivă a reclamantului”. Așa cum se poate observa, în realitate, deși cuprinse în Codul de procedură civilă, normele evocate citate constituie în realitate reglementări preponderent substanțiale, care nu fac altceva decât să dubleze dispozițiile deja cuprinse în Codul civil.

În cele ce urmează ne propunem să analizăm succint regimul general al sesi­zării instanței cu o cerere de chemare în judecată având ca obiect desfacerea căsătoriei pe temeiul art. 373 lit. b) C. civ. (a), unele aspecte legate de judecata cererii, în special cele privitoare la probațiune și atribuțiile ce revin instanței de judecată (b), pentru ca în final atenția noastră să se îndrepte asupra proble­maticelor dispoziții ale art. art. 379 alin. (1) teză finală C. civ. și art. 934 alin. (3) C. pr. civ. (c).

a) Aspecte generale legate de sesizarea instanței cu un divorț înte­meiat pe separarea în fapt de lungă durată

Încă de la început subliniem faptul că, asemenea divorțului din culpă propriu‑zis, întemeiat pe art. 373 lit. b) C. civ., divorțul întemeiat pe separarea în fapt poate fi obținut numai pe cale judiciară, iar nu și în fața notarului public sau a ofițerului de stare civilă, fiind însă irelevant dacă există sau nu copii minori rezultați din căsătorie. Așa fiind, dacă unul dintre soți dorește să obțină desfa­cerea căsătoriei în baza art. 373 lit. c) C. civ., este obligat să sesizeze instanța cu o cerere de chemare în judecată a celuilalt soț.

Sesizarea instanței se poate realiza pe cale principală sau pe cale reconven­țională, în ambele cazuri conținutul cererii fiind cel prevăzut de art. 916 C. pr. civ. Ca un element de particularitate însă, în motivarea cererii partea va trebui să arate data de la care a avut loc separarea în fapt și, eventual, cum s‑a manifestat aceasta, nefiind necesară expunerea altor alte aspecte legate de starea conflictuală dintre părți. În cele mai multe cazuri, tocmai având în vedere consecințele pe care le implică, sesizarea instanței cu un divorț întemeiat pe separarea în fapt se va realiza pe cale principală, reclamantul urmărind ca în acest fel să obțină mai rapid desfacerea căsătoriei în ciuda unei eventuale opoziții a pârâtului, fără a fi nevoit să expună public elemente legate de conflictul dintre soți și de viața privată a acestora.

Nu poate fi însă exclus ca același deziderat să justifice și formularea cererii pe cale reconvențională, atunci când reclamantul a solicitat divorțul din culpa exclusivă a pârâtului, conform art. 373 lit. b) C. civ. În ciuda faptului că o atare cerere reconvențională pare a evidenția un anumit nivel de înțelegere între părți, cel puțin în ceea ce privește culpa, și ar deschide calea spre un divorț prin acord, nu trebuie scăpat din vedere că pentru a se pronunța divorțul prin acord este nevoie de consimțământul ambelor părți în acest sens, iar o atare modalitate de desfacerea a căsătoriei exclude reținerea oricărei forme de vinovăție, context în care reclamantul poate decide să își mențină cererea formulată tocmai pentru a se statua culpa exclusivă a pârâtului, în considerarea unor petite accesorii ori pentru simpla satisfacție morală. Într‑o asemenea situație se pune problema în ce măsură mai este instanța chemată să administreze probațiunea menționată în cerere principală și care ar fi soluția în raport de cele două cereri.

Pentru soluționarea acestei chestiuni trebuie subliniat, mai întâi, că în cadrul aceluiași litigiu de divorț instanța nu poate stabili două forme de culpă diferite în sarcina părților. Bunăoară, raportat la ipoteza expusă, dacă în baza probațiunii administrate aferent cererii principale rezultă o culpă comună, iar cererea recon­vențională apare în egală măsură ca întemeiată, instanța nu va putea admite în același timp și cererea principală și cererea reconvențională stabilind față de prima o culpă comună a soților, iar față de secunda o culpă exclusivă a recla­mantului.

Pe urmă, nu poate fi exclusă ipoteza ca divorțul să se pronunțe urmare a admiterii în același timp a unei cereri principale și a unei cereri reconvenționale, atunci când finalitatea urmărită prin cele două cereri este aceeași, însă prin raportare la mecanisme juridice diferite. Așa fiind, din punctul nostru de vedere, administrarea probațiunii cu privire la motivele care au condus la vătămarea gravă a relației dintre părți, aferentă cererii principale, este inutilă în măsura în care se probează existența separării în fapt de cel puțin 2 ani, având în vedere că, indiferent de concluziile care ar emerge din această probațiune, soluția instanței nu poate fi decât una singură, respectiv desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantului. Drept urmare, s‑ar impune încuviințarea mai întâi a probațiunii aferente cererii reconvenționale și prorogarea la un moment ulterior a pronunțării asupra probațiunii aferente cererii principale, moment la care ar putea fi analizată în mod adecvată utilitatea probelor. Dacă cererea reconven­țională apare ca întemeiată, probarea cererii principale nu mai este utilă, vinovăția exclusivă a pârâtului reclamant fiind probată prin reținerea separării în fapt cel puțin 2 ani și formularea cererii reconvenționale, iar soluția instanței va presu­pune admiterea integrală atât a cererii principale, cât și a cererii reconvenționale. Tot în acest context se mai impune a fi subliniat că, deși culpa exclusivă a pârâtului reclamant nu este probată în mod direct, acest lucru nu este de natură a exclude admisibilitatea unor prestații compensatorii solicitate cu titlu accesoriu de către reclamant, având în vedere că a existat o cerere principală de divorț întemeiată pe culpa exclusivă a pârâtului, iar soluția instanței este de admitere a acestei cereri.

O altă problemă care s‑ar putea pune sub aspectul sesizării instanței este cea relativă la interesul pe care l‑ar putea justifica pârâtul care formulează o cerere reconvențională de divorț întemeiată pe dispozițiile art. 373 lit. b) C. civ., respectiv pe culpa exclusivă a reclamantului, după ce cel din urmă sesizase deja instanța cu o cerere de divorț întemeiată pe art. 373 lit. c) C. civ., care ar conduce tot la reținerea culpei sale exclusive. Un posibil interes ar fi cel de a exhiba public cauzele care au condus la destrămarea relației dintre părți, însă acesta este greu de catalogat ca fiind unul legitim. În schimb, o atare cerere este pe deplin justificată în măsura în care pârâtul reclamant formulează și petite accesorii, precum cele legate de acordarea de despăgubiri, de prestații compensatorii sau de atribuirea beneficiului locuinței comune. Într‑o atare situație, prin formularea cererii reconvenționale pârâtul se pune la adăpost de riscul modificării temeiului cererii introductive de către reclamant sau chiar al renunțării la cererea formulată, consti­tuindu‑și propriul cadru procesual obiectiv în cadrul căruia să poată pune în discuție culpa reclamantului la desfacerea căsătoriei. Mai mult, așa cum am văzut, în cazul prestațiilor compensatorii, acesta este unicul mecanism prin intermediul căruia reclamantul poate obține analiza petitului având un atare obiect.

b) Judecata cererii

În ceea ce privește judecata cererii, normele procesuale evocate, respectiv art. 935 C. pr. civ., se rezumă la a statua că instanța verifică existența și durata despărțirii în fapt, iar dacă soțul pârât se declară de acord cu privire la divorț, devin aplicabile dispozițiile normative relative la divorțul prin acord.

Așadar, învestită fiind cu soluționarea cererii de divorț întemeiată pe dispozițiile art. 373 lit. c) C. civ., instanța este ținută să verifice două aspecte: existența separării în fapt și durata acesteia. Dacă oricare dintre cele două condiții nu sunt îndeplinite, respectiv nu există o veritabilă separare în fapt ori aceasta nu a durat cel puțin 2 ani, soluția care se impune este cea a respingerii cererii ca neîntemeiată. Proba condițiilor menționate nu comportă nicio limitare, atât reclamantul, cât și pârâtul putând propune orice fel de probe pentru a demonstra temeinicia sau netemeinicia cererii, după caz. Cel mai adesea principala probă utilizată va fi cea testimonială, caz în care, față de obiectul cererii și de prevederile art. 316 C. pr. civ., se vor putea asculta în calitate de martor inclusiv rudele și afinii, exceptând descendenții^[37]. În egală măsură, reclamantul poate propune și alte probe, inclusiv interogatoriul pârâtului. Relativ la cel din urmă, în funcție de interesul particular pe care îl are în cauză, acesta poate solicita administrarea de probe care să tindă fie la admiterea cererii (având în vedere că vinovăția urmează a fi stabilită în sarcina exclusivă a reclamantului), fie, dacă dorește menținerea căsătoriei, la respingerea acesteia. Totuși, în situația în care ceea ce se urmărește este dovada temeiniciei cererii, o cerere în probațiune cu interogatoriul recla­mantului apare ca nefiind utilă cauzei, având în vedere că, prin ipoteză, poziția procesuală exprimată prin cererea introductivă este în același sens. Totodată, indiferent de partea ce o propune, orice cerere în probațiune care tinde la dove­direa unor alte aspecte decât existența sau inexistența separării în fapt și a duratei se impune a fi respinsă ca nefiind necesară cauzei.