Discursul domnului Ioan Ilieș Neamț, câștigătorul Premiului „Octavian Căpăţînă” în cadrul festivității „PREMIILE RRDP 2016”

Doamnelor și domnilor,

Vă mulțumesc foarte frumos și eu. Mărturisesc că preconizam încă de la început că voi avea foarte mari emoții. Cred că până la acest punct al carierei este cel mai important premiu care mi-a fost acordat. De aceea mi-am permis să scriu discursul, tocmai ca să evit, pe fondul emoțiilor, bâlbâielile. Și o să încerc să fiu foarte scurt.

În primul rând, aș începe prin a spune că pentru un practician, recunoașterea activității sale doctrinare constituie un important imbold spre a continua să meargă pe cele două drumuri, al doctrinei și al practicii, în ciuda multiplelor impedimente ori a disonanțelor pe care un atare demers poate le cauzează. Practicianul caută întotdeauna în doctrină instrumentele prin care să-și poată îndeplini rolul – în cazul unui judecător, acela de a înfăptui actul de justiție. Fiind mai neutră și poate mai puțin pătimașă, doctrina oferă practicianului perspective noi asupra unor norme juridice nu întotdeauna clare și univoce. Lumea ideilor doctrinare este, astfel, pentru practician nu doar un loc de refugiu intelectual, ci și un spațiu al eliberării de sentimentul apăsător al îndoielii, prin dobândirea de răspunsuri la întrebările care îl freamătă. În schimb, doctrinarul caută în practică rațiunea creației sale El încearcă să se afirme sau să nege unele teorii și concepte, făcând apel la modul în care acestea sunt, după caz, validate sau invalidate de către practică, ori încercând să îndrepte practica defectuoasă, făcând apel la studii argumentative ce o infirmă.

Tărâmul practicii devine astfel, pentru doctrinar, un spațiu al confirmării sau al validării sale. Cele două lumi, a practicii și a doctrinei sunt așadar complementare, una oferindu-i celeilalte instrumentele de lucru și justificare a existenței. Atunci când cele două se suprapun, practicianul, ca și în cazul meu, aspirând spre vocația de doctrinar, apar noi nuanțe și semnificații. Pentru practician exprimarea doctrinară capătă, nu de puține ori, rol de catarsis, fiind mijlocul prin care acesta se eliberează de frustrarea creată de natura prea sterilă a practicii sau de incapacitatea acesteia de a se ridica la nivelul frumoaselor constructe teoretico-doctrinare, ori de a da substanță ideilor. Totuși, amprenta practică nu poate fi eradicată în cazul practicianului. Tocmai de aceea, în cele mai multe cazuri, practicianul doctrinar se caracterizează printr-o abordare funcționalist-programatică, în care construcția teoretică are mereu în vedere relevanța sa tactică.

În ceea ce mă privește, nu știu dacă sunt mai degrabă practician sau doctrinar. Știu, în schimb că ambele lumi exercită asupra mea o atracție irezistibilă și că o soluție pe care o găsesc, după îndelungi frământări, la o cauză cu care am fost sesizat sau o problemă teoretică la care reușesc să-i dau de capăt, după ce m-a bântuit o perioadă de timp, îmi oferă în egală măsură satisfacție.

O astfel de problemă, care m-a preocupat o lungă perioadă de timp și care mă preocupă, este cea a art. 1982 alin. (2). Încă de când am citi pentru prima dată [n.r. acest articol], am avut senzația că legiuitorul a vrut să spună mai mult decât se deduce la o primă lectură; că aceasta are o importanță practiă mai mare decât ar rezulta în aparență. Că nu este vorba despre o simplă normă generală cu valoare de principiu. Tocmai de aceea am încercat, mai întâi, să decodific respectiva normă cu ocazia redactării tezei la finalul studiilor de master, în anul 2013, pe urmă cu ocazia studiului din anul 2016. Aș putea spune astfel că travaliul din spatele acestui studiu a fost unul destul de îndelungat și anevoios. Formularea foarte generoasă a textului conform căruia este suficient ca părțile să se pună de acord asupra elementelor esențiale ale contractului pentru a considera că acesta este încheiat, m-a băgat în încurcătură încă de la început. Îmi amintesc și acum că pe durata cercetării aveam tendința să renunț la demers pentru că nu reușeam să ajung la un acord cu mine însumi, asupra unor elemente-cheie. Impresia era că nu voi reuși să cin cu un răspuns la problemele care mă preocupau, fără să intru în coliziune cu alte dispoziții ale codului. Ajunsesem la un moment dat chiar să cred că norma respectivă nu poate fi pe deplin integrată în arhitectura formării acordului de voințe. Treptat, însă, unele concluzii au început să se contureze și ceea ce eu credeam a fi adevărul din spatele normei, să iasă la iveală.

Prima problemă pe care am întâmpinat-o a fost aceea de a identifica rațiunea acestei dispoziții. Rolul pe care aceasta îl joacă în arhitectura formării acordului de voință. Concluzia la care eu am ajuns a fost aceea că art. 1982 alin. (2) marchează momentul substanțial al formării contractului sau „momentul calitativ”, așa cum l-am numit eu, fiind astfel o dispoziție complementară a art. 1986 Cod Civil.

Demersul cel mai dificil a constat, însă, în identificarea conținutului noțiunii de elemente esențiale ale contractului. Pornind de la Dreptul comparat și de la alte dispoziții din Dreptul intern, precum și de la doctrina noastră, concluzia la care eu am ajuns a fost aceea că elementele esențiale ale contractului sunt acelea fără de care raportul juridic-obligațional nu ar putea fi executat, voluntar sau silit.

În ciuda faptului că art. 1982 alin. (2) mă preocupă deja de mai bine de patru ani, sunt încă multe lucruri care mi-au rămas neclare, cum ar fi legătura acestei norme cu obiectul contractului sau obiectul obligației, ori relația acesteia, deplină, cu art. 1986. Tocmai de aceea, premiul pe care am onoarea de a-l primi astăzi, nu face decât să mă determine să continui cercetarea, sperând că într-o bună zi voi putea pune „Evrica!”. Până atunci, mă rezum la plăcerea de fi „bântuit” de o himeră a necunoscutului și a dorinței de a înțelege.

În final, având convingerea fermă că nimic din ce realizăm în viață nu ni se datorează exclusiv și nici măcar într-o bună măsură, ci este rezultatul oamenilor minunați pe care providența ni-i scoate în cale și că avem de prea puține ori ocazia să ne exprimăm public admirația și prețuirea față de acești oameni, aș vrea astăzi să profit de acest moment pentru a mulțumi unora dintre ei.

În primul rând mi-aș dori să-i mulțumesc domnului academician Liviu Pop, pe care am onoarea de a-l numi mentor și care m-a încurajat încă din timpul facultății să mă aplec spre cercetare și să abordez subiecte nu tocmai convenționale. Domnule profesor, vă mulțumesc pentru tot ajutorul acordat în acești ani și fără de care, cu siguranță, nu aș fi fost azi aici. Sfaturile dumneavoastră, atât profesionale cât și umane, sunt printre cele mai de preț daruri pe care le port cu mine de-a lungul vieții.

Pe urmă, aș dori să mulțumesc domnului profesor Ionul-Florin Popa, ale cărui sfaturi, comentarii și ajutor bibliografic au contribuit imens la acest articol și implicit la acest premiu; și fără de care, în mod cert, rezultatul nu ar fi fost același.

În final, aș dori să mulțumesc membrilor Consiliului științific al RRDP pentru onoarea de a mă selecționa în vederea acordării acestui premiu, pe care îl iau ca o invitație de a continua cercetarea în domeniu și parcursul meu pe cele două drumuri simultan – al doctrinei și al practicii.

Vă mulțumesc!

Vicepreședinte al Uniunii Naționale a Judecătorilor din România,
Jud. Ioan Ilieș Neamț