Divorţul ca urmare a separării în fapt a soţilor. Aspecte substanţial procesuale

23 feb. 2021
Articol UJ Premium
4 voturi, medie: 5,00 din 54 voturi, medie: 5,00 din 54 voturi, medie: 5,00 din 54 voturi, medie: 5,00 din 54 voturi, medie: 5,00 din 5 (4 votes, average: 5,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
271 views
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

I. Introducere

În conformitate cu art. 271 C. civ., căsătoria se încheie pe baza consimță­mântului personal și liber al soților[1]. Așadar, la baza căsătoriei stă voința conver­gentă a soților de a forma o familie și de a‑și asuma obligațiile reciproce care decurg din acest construct comun. Resorturile din spatele unei atari decizii sunt legate, de regulă, de sentimente puternice de afecțiune ce animă părțile și se consti­tuie în temelia pe care se proiectează un viitor conjugat indefinit. Iubirea devine, astfel, însuși fundamentul constructiv‑cauzal al voinței exprimate în fața ofițerului de stare civilă și cauza morală a obligațiilor de sprijin, fidelitate și suport ce revin soților după căsătorie. Aceasta acționează ca o forță centripetă ce solidifică relațiile de familie și determină convergența intereselor, facilitând comu­nicarea, respectul, consensul și depășirea impedimentelor.

Iubirea este însă un temei fragil, care, dacă nu este cultivat în mod cores­punzător, se diluează, uneori într‑un interval scurt de timp, până la aneantizare, fapt ce viciază subsecvent însuși fundamentul pe care este construit întreg eșafo­dajul căsătoriei. Mai mult, de la dragoste la ură nu este decât un pas, spune o vorbă din popor. Când iubirea dispare și nu este transformată în ceva la fel de puternic și pozitiv, dar peren, comunicarea, respectul și consensul devin simple amintiri palide ale unui trecut aparent ilogic, iar locul acestora este luat de tensiune, scandal, neasumare și dorința de răzbunare. Iubirea, cândva forța cen­tri­petă cu rol sinergetic, este înlocuită de antinomiile sale, care acționează ca veritabile forțe centrifuge, ce distrug, treptat sau brusc, țesătura emoțional‑afec­tivă pe care era construită relația de familie[2]. De aici până la divorț nu mai este decât un pas.

Inteligența artificială în materie penală

Totuși, divorțul poate fi materializarea apogeului bătăliei dintre soți sau a unui tratat de pace, care consfințește în termeni amiabili desfacerea familiei. Depinde de înțelepciunea soților, de interesele lor de moment, de sfaturile ce le‑au fost date și de cât de mult a fost acutizată starea de conflict. Legiuitorul a oferit cadrul legislativ pentru ambele abordări. Pentru adepții formulei beligerante, divorțul din culpă este terenul propice unde armele demult ascuțite își pot îndeplini în sfârșit menirea, fiecare soț putând să argumenteze și să probeze cât de vinovat pentru situația prezentă este cel căruia i‑a jurat cândva iubire veșnică, devenit azi adversar. La polul opus se situează divorțul prin acord. Adesea o expresie a rațiunii, divorțul prin acord prilejuiește părților posibilitatea de a pune capăt căsătoriei în același mod în care ea a luat naștere, prin consens. Între cele două extreme, dar totuși substanțial diferit de acestea, se plasează divorțul ca urmare a separării în fapt.

Divorțul ca urmare a separării în fapt se aseamănă cu divorțul din culpă clasic prin aceea că soluția instanței se fundamentează în continuare pe culpa unui dintre soți în desfacerea căsătoriei, dar de care se și diferențiază major prin faptul că, de data aceasta, culpa este atribuită exclusiv și invariabil soțului recla­mant și are ca unic fundament asumarea unilaterală a vinovăției prin formularea cererii introductive de instanță. Pe de altă parte, divorțul ca urmare a separării în fapt se aseamănă cu divorțul prin acord întrucât în această procedură lipsește, de regulă, diferendul judiciar, dar totuși diferă substanțial, pentru că are o natură unilaterală, iar culpa se impune a fi în continuare atribuită unuia dintre soți.

Cu toate că nu pare a fi stârnit mari controverse în doctrină și în practică, divorțul ca urmare a separării în fapt nu este scutit de incertitudini normative și nici de elemente de inedit. O parte dintre acestea le vom trata în rândurile ce urmează. În aceste sens, vom încerca mai întâi o decriptare a regimului juridic substanțial (II), pentru ca mai apoi atenția noastră să se îndrepte asupra regimului juridic procesual, unde analiza va fi mai consistentă (III), iar în final vom încerca să tragem concluziile care se impun (IV).

II. Regimul juridic substanțial al divorțului ca urmare a separării în fapt

Divorțul ca urmare a separării în fapt face parte din categoria noilor forme de divorț, introduse prin adoptarea Codului civil. Cu toate că reprezintă o noutate în spațiul legislativ, divorțul întemeiat pe separarea în fapt nu beneficiază de o reglementare exhaustivă din punct de vedere substanțial, fiind vizat în mod direct doar de două dispoziții normative, respectiv art. 373 lit. c) C. civ. și art. 379 alin. (2) C. civ., la care se adaugă o normă din Legea de punere în aplicare, art. 42 alin. (2), și, paradoxal, o normă procesuală care reglementează un aspect substan­țial – art. 935 alin. (1) C. pr. civ.

Astfel, conform art. 373 lit. c) C. civ. „divorțul poate avea loc: (…) c) la cererea unuia dintre soți, după o separare în fapt care a durat cel puțin 2 ani”, iar conform art. 379 alin. (2) C. civ. „în ipoteza prevăzută de art. 373 lit. c), divorțul se pronunță din culpa exclu­sivă a soțului reclamant, cu excepția situației în care pârâtul se declară de acord cu divor­țul, când acesta se pronunță fără a se face mențiune despre culpa soților”. Totodată, art. 42 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 prevede că „dispozițiile art. 388 din Codul civil sunt aplicabile, în cazul prevăzut la art. 373 lit. b) din Codul civil, dacă divorțul s‑a pronunțat din culpa exclusivă a pârâtului, iar în cazul prevăzut la art. 373 lit. c) din Codul civil, dacă divorțul s‑a pronunțat din culpa exclusivă a reclamantului”. În fine, conform art. 935 alin. (1) C. pr. civ., „când soții sunt separați în fapt de cel puțin 2 ani, oricare dintre ei va putea cere divorțul, asumându‑și responsabilitatea pentru eșecul căsătoriei. În acest caz, instanța va verifica existența și durata despărțirii în fapt și va pronunța divorțul din culpa exclusivă a reclamantului”.

Raportat la normele citate, se impun câte precizări în ceea ce privește funda­mentul ipotezei de divorț analizate (a), noțiunea de separare în fapt (b) și termenul de minimum 2 ani (c). De asemenea, prin raportare la dispozițiile substanțiale, nu pot fi ignorate nici consecințele subsecvente desfacerii căsătoriei (d).

a) Fundamentul divorțului ca urmare a separării în fapt

Așa cum rezultă din cuprinsul art. 379 alin. (2) C. civ. și a art. 935 alin. (1) C. pr. civ., fundamentul desfacerii căsătoriei pe temeiul art. 373 lit. c) C. civ. îl constituie culpa soțului în destrămarea gravă și iremediabilă a relației de familie. De altfel, ambele norme sunt plasate de către legiuitor în secțiuni sau capitole ce reglementează desfacerea căsătoriei din culpa soților. Așadar, spre deosebire de divorțul prin acord și divorțul din cauza stării de sănătate a unui soț, unde culpa este irelevantă, în ipoteza divorțului ca urmare a separării în fapt, culpa rămâne, aidoma ipotezei reglementate de art. 373 lit. b) C. civ., fundamentul ideatic din spatele desfacerii căsătoriei[3]. Divorțul este în continuare imputabil unuia dintre soți, care, prin acțiunile sau inacțiunile sale, a periclitat supraviețuirea raportului de familie.

Elementul de particularitate în ipoteza de divorț dedusă analizei constă în mecanismul prin care este stabilită existența unei vătămări grave a căsătorie, a imposibilității acesteia de a continua și a culpei. Dacă în cazul divorțului înte­meiat pe dispozițiile art. 373 lit. b) C. civ. instanța trebuie să stabilească în mod direct și nemijlocit, prin raportare la probele administrate, existența unor fapte și împre­jurări din care rezultă vătămarea gravă a relațiilor dintre soți și că nu mai este posibilă continuarea căsătoriei, având însă deplina libertate de apreciere asupra acestor aspecte, în ipoteza divorțului reglementat de art. 373 lit. c) C. civ. stabilirea culpei presupune un demers etapizat în care se întrepătrund fapte, prezumții și, uneori, ficțiuni. Astfel, din existența unei separații în fapt legiuitorul deduce exis­tența unei vătămări grave a relației dintre soți, vătămare care, urmare a perpetuării sale pe o durată îndelungată, respectiv de minimum 2 ani, conduce la o prezumție absolută de imposibilitatea a continuării căsătoriei[4]. Cu alte cuvinte, legiuitorul prezumă, în mod absolut și irefragabil, faptul că separarea în fapt de minimum 2 ani constituie cauza exclusivă a alterării iremediabile a relației dintre soți[5].

Mai mult, în situația divorțului întemeiat pe dispozițiile art. 373 lit. b) C. civ. instanța este chemată să stabilească în concret culpa soților la desfacerea căsă­toriei, prin raportare la faptele și împrejurările reținute că ar fi determinat vătă­marea gravă a relației dintre soți și ar face imposibilă continuarea căsătoriei pe viitor. Dacă din probele administrate rezultă că faptele idonee sunt imputabile doar pârâtului sau, deopotrivă, reclamantului și pârâtului, atunci divorțul se pronunță din culpa exclusivă a pârâtului ori, după caz, din culpă comună. În schimb, dacă vinovăția aparține exclusiv reclamantului, soluția care se impune este cea a respingerii acțiunii de divorț ca neîntemeiată. Pe de altă parte, față de prevederile art. 379 alin. (2) C. civ. și art. 935 alin. (1) C. pr. civ., în ipoteza divor­țului ca urmare a separării în fapt, culpa se reține automat și invariabil în per­soana reclamantului, ceea ce conduce la concluzia că este incidentă o culpă asumată și dedusă din simpla formulare a cererii, iar nu stabilită in concreto pe cale judiciară. Instanța de judecată nu mai analizează imputabilitatea faptelor, ci determină mecanicist culpa prin raportare la soțul care a pus în mișcare acțiunea civilă prin formularea cererii introductive. Formulând acțiunea de divorț pe temeiul art. 373 lit. c) C. civ., soțul înțelege să își asume culpa exclusivă pentru separarea în fapt și, implicit, pentru destrămarea iremediabilă a căsătoriei, după cum statuează în mod expres art. 935 alin. (1) C. pr. civ., respectiv pentru cea mai dezavantajoasă soluție posibilă pentru el[6].

O problemă care s‑a pus a fost aceea de a ști dacă reclamantul trebuie sau nu să precizeze în mod expres în cererea introductivă că înțelege să își asume culpa pentru desfacerea căsătoriei. O parte a doctrinei a arătat că atât timp cât recla­mantul nu invocă responsabilitatea sa exclusivă pentru destrămarea maritagiului, deși face apel la existența unei separații de lungă durată, cererea trebuie solu­ționată în continuare ca vizând un divorț întemeiat pe art. 373 lit. b) C. civ., iar nu ca unul întemeiat pe art. 373 lit. c)[7]. Cu toate că suntem, de principiu, de acord cu această opinie, sunt necesare totuși unele nuanțări. Astfel, credem că se impune mai întâi o distincție după cum reclamantul a indicat sau nu temeiul de drept al cererii. În măsura în care temeiul de drept a fost indicat ca fiind art. 373 lit. c) C. civ., apreciem că nu mai este necesară o asumare expresă a culpei, această asumare decurgând implicit și neechivoc din motivele de fapt coroborate cu temeiul de drept. Dacă însă nu s‑a indicat temeiul de drept sau atunci când s‑au invocat mai multe temeiuri, instanței îi revine obligația, conform art. 22 C. pr. civ., de a pune în discuție calificarea juridică a cererii și, în funcție de explicațiile părții, de a‑i da acesteia calificarea juridică. Drept urmare, instanța nu poate, în mod potestativ, soluționa cererea conform art. 373 lit. b) C. civ. pentru simplu motiv că partea nu a arătat în mod expres că își asumă culpa exclusivă în destrămarea căsătoriei, atât timp cât reclamantul a indicat corect temeiul de drept și a dezvoltat motive aferente acestuia ori cu ocazia discutării calificării cererii arată că înțelege să solicite divorțul în condițiile art. 373 lit. c) C. civ.

Reclamantul nu poate solicita desfacerea căsătoriei decât din culpa sa exclu­sivă, o acțiune de divorț, fundamentată pe această normă, prin care se solicită desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a pârâtului, fiind inadmisibilă. Din acest punct de vedere, divorțul ca urmare a separării în fapt constituie o derogare de la principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans[8], prin formularea cererii recla­mantul invocând, în fapt, propria culpă în destrămarea căsătoriei, culpă care însă nu mai trebuie probată, ci este prezumată legal din existența separației în fapt coroborată cu formularea cererii.

Bibliolex Biblioteca juridica virtuala

Rațiunile care îl determină pe soțul reclamant să apeleze la divorțul întemeiat pe separarea în fapt și, implicit, să‑și asume culpa exclusivă sunt de regulă legate de refuzul soțului pârât în a consfinți la un divorț prin acord, corelativ cu dorința de a nu face publice aspecte legate de viața privată a părților, prin administrarea de probe asupra culpei, și de a obține o desfacere sigură a căsătoriei, mai facilă și mai rapidă[9], în condițiile în care divorțul ca urmare a separării în fapt se dispune în mod imperativ atât timp cât sunt îndeplinite condițiile obiective și presupune o probațiune redusă și limitată[10].


* Este extras din Revista de dreptul familiei nr. 1/2020.

[1] Pentru mai multe detalii despre consimțământul soților la încheierea căsătoriei, a se vedea: E. Florian, Dreptul familiei. Căsătoria. Regimuri matrimoniale. Filiația (ed. a VI‑a, revizuită și adău­gită, București: C.H. Beck, 2018), pp. 32‑35; M. Avram, Drept civil. Familia (București: Hamangiu, 2013), p. 53; C.C. Hageanu, Dreptul familiei și actele de stare civilă (ed. a II‑a, revizuită și adăugită, București: Hamangiu, 2017), pp. 31‑33; B.D. Moloman, L.C. Ureche, Noul Cod civil. Cartea a II‑a. Despre familie. Art. 258‑534. Comentarii explicații și jurisprudență (București: Universul Juridic, 2016), pp. 88‑89; D. Lupașcu, C.M. Crăciunescu, Dreptul familiei (ed. a III‑a, emendată și actua­lizată, București: Universul Juridic, 2017), pp. 93‑98.

[2] A se vedea, în acest sens, I.I. Neamț, „Executarea silită a dreptului de a avea legături personale cu minorul. Iluzie sau realitate”, (2019) 1‑2 Revista de Dreptul Familiei 377, p. 378.

[3] A se vedea, în acest sens: E. Florian, Considerații asupra divorțului din culpa exclusivă a soțului reclamant, în lipsa cererii reconvenționale a pârâtului, în lumina Codului civil și a noului Cod de procedură civilă”, (2012) 2 Dreptul 31, p. 32; I. Nicolae, Dreptul familiei (București: Universul Juridic, 2012), p. 176; Trib. Constanța, s. civ., dec. civ. nr. 66/2013, în V. Terzea, Noul Cod civil adnotat cu doctrină și jurisprudență. Vol. I. Art. 1‑1.163 (ed. a II‑a, București: Universul Juridic, 2014), p. 375; C. Hageanu, „Din nou despre prestația compensatorie și dreptul la despăgubiri. Trecut sau viitor sau între sancțiune și recom­pensă”, (2019) 1‑2 Revista de Dreptul Familiei 168, p. 170.

[4] A se vedea, în acest sens, M. Șcheaua (coord.), M.M. Oprescu, M.A. Oprescu, Noul Cod civil. Comentat și adnotat. Despre Familie. Art. 258‑534 (București: Rosetti Internațional, 2015), p. 220.

[5] Într‑un sens similar, a se vedea M. Avram, op. cit., p. 125.

[6] A se vedea, în acest sens: E. Florian, Dreptul familiei…, op. cit., p. 313; D. Lupașcu, C.M. Crăciunescu, op. cit., p. 318.

[7] A se vedea, în acest sens, Fl.‑A. Baias, „Comentariu (sub art. 935)”, în: V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat. Vol. II. Art. 527‑1.134 (București: Universul Juridic, 2017), p. 1203.

[8] Ibidem. În același sens, C. Iordan, Instituții de drept civil. Familia, vol. I (București: Hamangiu, 2017), p. 242.

[9] Pentru alte posibile motive, a se vedea: E. Florian, Dreptul familiei…, op. cit., p. 314; I. Nicolae, op. cit., p. 177.

[10] Așa cum s‑a arătat în doctrină (E. Florian, Considerații…, op. cit., p. 34), posibilitatea de a obține divorțul ca urmare a simplei separații în fapt mai lungi de 2 ani constituie o veritabilă consfin­țire a dreptului la divorț „ca replică în negativ a dreptului fundamental la căsătorie”. Faptul că recla­mantul poate obține divorțul cu toate că de iure și/sau de facto este culpabil exclusiv de destrămarea raportului marital, coroborat cu împrejurarea că atât timp cât separarea a durat minimum 2 ani pârâtul nu poate împiedica în niciun mod disoluția căsătoriei, face din această formă de divorț un instrument juridic prin care se poate desface în mod potestativ și unilateral căsătoria.

Divorțul ca urmare a separării în fapt a soților. Aspecte substanțial procesuale was last modified: februarie 22nd, 2021 by Ioan Ilieș Neamț

Vă recomandăm:

Abonează-te la newsletter