Divorţul ca urmare a separării în fapt a soţilor. Aspecte substanţial procesuale

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Mecanismul menționat, de stabilire a vinovăției, poate însă conduce la distorsiuni semnificative ale realității și ale ideii de culpă în desfacerea căsătoriei. Așa cum rezultă din prevederile art. 935 C. pr. civ., și vom analiza mai târziu, singurele elemente supuse probațiunii în divorțul întemeiat pe art. 373 lit. c) C. civ. le constituie existența și durata separării în fapt. Odată acestea stabilite, devine incidentă prezumția legală absolută de culpă exclusivă a soțului reclamant în desfacerea căsătoriei. Orice alt element este, așadar, irelevant cauzei. Inclusiv circumstanțele în care s‑a produs separarea în fapt și soțul a cărui conduită a condus la această separare^[11]. Bunăoară, nu are nicio importanță faptul că, spre exemplu, separarea în fapt a fost cauzată de actele de violență ori de infidelitate ale soțului pârât și nici, eventual, că cel din urmă a părăsit, pe varii considerente, locuința comună. Unicele aspecte care contează sunt existența separației în fapt și durata. Or, este evident că, în situații precum cele menționate, reținerea culpei pentru destrămarea căsătoriei în sarcina soțului reclamant, și cu atât mai puțin a culpei exclusive, este departe de realitatea factuală. Totuși, soluția se impune, având în vedere dispozițiile art. 379 alin. (2) C. civ.^[12]. Fundamentul construcției legislative îl constituie, însă, așa cum am văzut, asumarea conștientă de către reclamant a demersului procesual cu posibile efecte adverse în plan personal^[13], în ciuda faptului că acesta nu converge, sub aspectul imputabilității rupturii maritale, cu realitatea. Motivul pentru care legiuitorul a ales să stabilească în mod legal culpa și să excludă acest element de la analiza judecătorului este cel mai probabil legat de dificultățile în materie probatorie. Având în vedere că elementul care prezumtiv a vătămat grav relația dintre soți este existența separației în fapt, stabi­lirea efectivă a culpei ar fi presupus identificarea soțului vinovat de separare. Trecând peste considerentul că un atare demers ar înlăturat multe dintre avan­tajele și beneficiile formei de divorț analizate în raport de divorțul întemeiat pe art. 373 lit. b) C. civ., nu pot fi ignorate nici dificultățile majore de natură proba­torie care ar rezulta, în condițiile în care obiectul probei ar viza acțiuni sau inacțiuni mai vechi de 2 ani.

Dincolo de a constitui un element esențial al divorțului, culpa la desfacerea căsătoriei produce efecte substanțiale și sub alte aspecte. În planul relației maritale, toate formele de divorț au același efect, respectiv conduc la desfacerea căsătoriei, indiferent dacă divorțul este întemeiat pe culpă, pe alte motive neimputabile ori este rezultatul manifestării de voință conjugate a soților. În sfera raporturilor post‑maritale însă, a raporturilor juridice dintre „foștii soți”, culpa la desfacerea căsătoriei poate căpăta o relevanță deosebită. Într‑atât de importantă, încât, nu de puține ori, considerații legate de aspecte subsecvente pot determina părțile să adopte poziții pe care altminteri nu le‑ar adopta în raport de petitul privind divorțul. Astfel, conform art. 388 C. civ., soțul nevinovat care a suferit un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei este îndrituit la acordarea de despăgubiri. În egală măsură, față de prevederile art. 324 C. civ., unul dintre principalele ele­mente pe care instanța trebuie să le aibă în vedere la atribuirea beneficiului contractului de locațiune sau a locuinței proprietatea comună a soților, cu ocazia divorțului, îl constituie culpa la desfacerea căsătoriei, iar conform art. 389 C. civ., existența și durata obligației de întreținere pot fi condiționate de forma de vino­văție a soților la desfacerea căsătoriei. Totodată, conform art. 384 alin. (2) C. civ., soțul din a cărui culpă exclusivă s‑a desfăcut căsătoria pierde drepturile pe care legea sau convențiile încheiate anterior cu terții le atribuie acestuia^[14]. Dacă în cazul divorțului fundamentat pe art. 373 lit. b) C. civ. aplicarea normelor ante‑menționate nu ridică nicio problemă sub aspectul rațiunii juridice și al fundamentării morale, având în vedere că în situația dată instanța stabilește efectiv culpa soțului pârât pe baza probelor administrate, nu același lucru se poate spune în ipoteza divorțului ca urmare a separării în fapt, unde, după cum am văzut, este perfect posibil ca divorțul să fie pronunțat din culpa exclusivă a reclamantului, deși, în realitate, vinovat de destrămarea relațiilor de familie este soțul pârât sau cel puțin culpa este comună. În fine, în condițiile în care culpa se stabilește exclusiv în sarcina reclamantului, continuarea acțiunii de divorț de către moștenitori, dacă acesta decedează, este exclusă, fapt ce le poate afecta substan­țial drepturile succesorale.

Analizând comparativ cele două ipoteze de divorț, respectiv cea regle­men­tată de art. 373 lit. b) (divorțul propriu‑zis din culpă) și cea prevăzută de art. 373 lit. c) (divorțul urmare a separării în fapt) se poate rezonabil afirma că prima reprezintă regula în materie de desfacere a căsătoriei pe temeiul culpei, iar cea din urmă excepția. Concluzia rezultă inclusiv din normele substanțiale și procesuale prin care au fost reglementate formele de divorț menționate. Astfel, atât art. 379 C. civ., cât și art. 934‑935 C. pr. civ. reglementează în mod primar forma clasică de divorț din culpă, în timp ce divorțul ca urmare a separării în fapt este regle­mentat ca un regim special, derogator în ceea ce privește persoana subiectului procesual față de care se stabilește culpa și mecanismul de stabilire a culpei^[15].

Date fiind efectele ante‑expuse, și nu numai, formularea unei cereri de divorț întemeiată pe dispozițiile art. 373 lit. c) C. civ. are și natura unui act de dispoziție substanțială, soțul reclamant asumându‑și, pe lângă culpa exclusivă în desfacerea căsătoriei, și întreg cortegiul de consecințe substanțiale defavorabile aferente. Tocmai de aceea, se impune ca instanța să trateze cu precauție și reținere o atare ipoteză de divorț, mai ales atunci când dă sau restabilește calificarea juridică a cererii, conform art. 22 alin. (4) C. pr. civ., având în vedere că divorțul ca urmare a separării în fapt presupune, implicit, după cum am văzut, și renunțarea la unele drepturi sau asumarea de obligații. Or, conform art. 13 C. civ., renunțarea la drept nu se prezumă și, în plus, ipoteza de divorț este una specială, derogatorie de la dreptul comun în materie de divorț din culpa soților.

În fine, trebuie subliniat că, în conformitate cu teza finală a alineatului secund al art. 379 C. civ., în cazul divorțului întemeiat pe dispozițiile art. 373 lit. c) C. civ., dacă pârâtul se declară de acord cu divorțul, căsătoria se desface de către instanță fără a se mai face o mențiune cu privire la culpa soților. În același sens sunt și prevederile art. 935 alin. (2) C. pr. civ. Deși nu se prevede în mod expres, în realitate, în ipoteza menționată temeiul desfacerii căsătoriei nu îl mai constituie separarea în fapt, ci acordul soților, cu particularitatea că acordul nu se manifestă prin cererea de divorț, ci în cursul judecății, fie prin întâmpinare, fie direct în fața instanței de judecată. Că este așa rezultă inclusiv din trimiterea pe care dispozițiile art. 935 alin. (2) C. pr. civ. o fac la prevederile art. 931 C. pr. civ., normă ce reglementează divorțul prin acord. Consecința imediată este aceea că instanța nu va mai fi ținută să verifice existența separării în fapt și durata acesteia, iar în sarcina reclamantului nu se mai reține culpa exclusivă pentru desfacerea căsătoriei. Acordul părților devine elementul necesar și suficient pentru desfa­cerea căsătoriei și înlăturarea oricărei mențiuni cu privire la culpă.

 b) Noțiunea de separare în fapt

Separarea în fapt este elementul esențial și configurator al formei de divorț analizate, din aceasta decurgând ansamblul elementelor de particularitate, inclusiv, așa cum am văzut, cele relative la mecanismul atipic de stabilire a culpei. În ciuda importanței sale, legiuitorul nu a înțeles să definească noțiunea de separare în fapt, apreciind, probabil, că aceasta nu comportă vreo dificultate de interpretare. Totuși, multiplele ipoteze care se pot ivi în practică pot aduce echivocul asupra noțiunii. Tocmai de aceea, în cele ce urmează, ne‑am propus să conturăm limitele generale ale conceptului, pornind de la a evidenția, mai întâi, ce nu este separarea în fapt.

În primul rând, separarea în fapt nu este sinonimă cu lipsa definitivă sau temporară a unei locuințe comune a soților, respectiv cu nelocuirea în același imobil. Chiar dacă locuirea în imobile diferite poate fi un indiciu al incidenței unei separări în fapt, între cele două ipoteze există cel mult o suprapunere parțială, fără a fi exclusă însă lipsa oricărei conexiuni. Relevante în acest sens sunt prevederile art. 309 alin. (2) C. civ., care, deși statuează că soții au îndatorirea de a locui împreună^[16], admite totuși, în teza finală, că soții pot hotărî, pentru motive temeinice, să locuiască separat. Cu toate că legiuitorul pare a condiționa locuirea separată de existența unor motive temeinice, în realitate, având în vedere că singurii care pot justifica vreun interes, relativ la locuirea sau nu împreună, sunt soții, existența sau inexistența unor atari motive este în afara oricărei cenzuri, atât timp cât aceștia au hotărât de comun acord să locuiască separat, menținând în rest relațiile de familie nealterate.

Este, astfel, pe deplin posibil ca părțile să nu locuiască în același imobil sau chiar în aceeași localitate ori țară, fără totuși ca acest lucru să însemne o separare în fapt^[17]. Așa este, spre exemplu, în următoarele situații: când unul dintre soți se mută în interes de serviciu pentru o perioadă de timp într‑o altă localitate, în timp ce celălalt soț rămâne la locuința comună; când unul dintre soți pleacă să mun­cească în străinătate, iar celălalt soț rămâne acasă ori când unul dintre soți se mută temporar din locuința familiei pentru a avea grijă de un părinte sau o rudă bolnavă. În toate aceste situații, deși soții nu mai locuiesc în același imobil, nu se poate pune problema existenței unei separări în fapt, în condițiile în care încă de la început soții înțeleg ca pe durata stabilirii unor locuințe separate să își mențină viața de familie în forma reconfigurată, impusă de circumstanțele factuale, și să își îndeplinească în continuare obligațiile izvorâte din raportul de căsătorie, în limitele în care acest lucru mai este posibil. Cu alte cuvinte, deși soții nu mai locuiesc în același imobil, viața de familie continuă, cei doi neintenționând ca prin această măsură să pună în discuție relația dintre ei. Ba mai mult, în unele situații, este posibil ca soții să stabilească de comun acord, pe varii considerente, ca locuirea în imobile separate să fie una de lungă durată sau chiar definitivă, menținând însă nealterate, pe cât posibil, celelalte componente ale vieții de familie. Desigur, locuirea în imobile separate pe lungi perioade de timp poate conduce la alterarea gravă a relației dintre soți și, implicit, la transformarea locuirii separate în separație în fapt, context în care esențială devine identificarea momentului în care are loc transformarea menționată, acesta având natura de dies a quo în calculul termenului de 2 ani.

În al doilea rând, în sens opus, nici locuirea în același imobil nu este incom­patibilă cu existența separării în fapt^[18]. A locui sub același acoperiș nu înseamnă a conviețui, iar lipsa conviețuirii constituie separare în fapt. Așa cum doi amici locuiesc în același apartament pe durata studenției, și poate chiar împart împre­ună o bună parte din costuri, fără însă a se putea spune că au o viața de familie împreună, tot așa simpla locuire a celor doi soți în același imobil și, eventual, împărțirea unor costuri nu valorează conviețuire și nu exclude separarea în fapt. Urmare a unor transformări în relație, convenționale sau nu, aceștia pot fi doar simpli colocatari ai unui imobil, fără însă a mai fi un cuplu. Bunăoară, impe­dimente de natură financiară pot determina soții să continue să locuiască în același imobil și să împartă cheltuielile vieții cotidiene, încetând însă, în schimb, orice altă colaborare sau act de viețuire reciprocă. Adesea, în astfel de cazuri, soții înțeleg să își redobândească independența patrimonială, contribuind în comun doar la costurile de întreține a locuinței, încetează să mai ofere unul altuia sprijin material și moral, nu mai întrețin niciun fel de relații sexuale și, uneori, își refac viața sentimentală cu alți parteneri. În situația menționată, relația dintre soți devine una care nu mai are nimic în comun cu viața de familie și cu obligațiile care o însoțesc. Căsătoria rămâne o simplă formă, materializată în actul de stare civilă ale cărui efecte încă nu au încetat^[19], iar locuirea împreună expresia unei nece­sități care nu mai are nimic în comun cu căsătoria, ci este cel mult o corvoadă derivată din aceasta. A pretinde în asemenea cazuri că între soți nu a intervenit o separare în fapt, pentru simplul considerent că mai locuiesc împre­ună, este ca și cum ai spune că o pădure continuă să existe întrucât au rămas cioatele, chiar dacă toți copacii au fost demult tăiați.

În fine, nici încetarea relațiilor sexuale dintre soți nu permite, per se, concluzia că a intervenit o separare în fapt. Fără a nega importanța acestui element, viața de familie și relația dintre soți nu se rezumă și nu gravitează doar în jurul compo­nentei sexuale. Din contră. Existența unei legături sentimentale reale și profunde, a unor valori comune solide și a unei comunicări oneste și eficiente vor facilita menținerea nealterată a legăturii dintre soți și a validității vieții de familie, chiar și în lipsa componentei sexuale ori a diminuării sale consistente. Nu puține sunt situațiile în care ulterior încheierii căsătoriei, urmare a unui accident sau a unei afecțiuni medicale, unul dintre soți își pierde funcțiile sexuale, însă căsătoria continuă în parametri similari, soții alegând să dea prevalență altor elemente care leagă și justifică relația dintre ei. În atare caz, în lipsa altor elemente, trecând peste faptul că a admite desfacerea căsătoriei pe temeiul art. 373 lit. c) C. civ. ar putea constitui în fapt o eludare a dispozițiilor art. 373 lit. d) C. civ., este greu, dacă nu imposibil, de justificat o veritabilă separare în fapt. Mai mult, nu poate fi ignorat nici faptul că, în mod natural și invariabil, funcția sexuală va înceta de la o anumită vârstă, însă viața de familie, cu toate implicațiile acesteia, continuă și după acest moment.

^[11] A se vedea, în acest sens: Jud. Bârlad, sent. civ. nr. 2870/2015, în P.A. Lupu, Daunele morale și prestația compensatorie la divorț. Jurisprudență relevantă și comentată (București: Universul Juridic, 2019), pp. 26‑33; G.C. Frențiu, Comentariile noului Cod Civil. Familia (București: Hamangiu, 2012), p. 313; G. Răducan, „Comentariu (sub art. 934)”, în G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole. Vol. II. Art. 527‑1133 (București: Hamangiu, 2013), p. 467.

^[12] În sensul caracterului inechitabil al acestei soluții, a se vedea E. Florian, Considerații…, op. cit., pp. 35‑36.

^[13] A se vedea, în acest sens, B.D. Moloman, L.C. Ureche, Noul Cod civil…, op. cit., p. 369.

^[14] Toate aceste elemente vor imprima efectelor divorțului o funcție sancționatorie în raport de soțul din a cărui vinovăție s‑a dispus desfacerea căsătoriei – a se vedea, în acest sens, E. Florian, Dreptul familiei…, op. cit., p. 294.

^[15] Conform art. 15 din O.U.G. nr. 80/2013 privind taxele judiciare de timbru, publicată în M. Of. nr. 392 din 29 iunie 2013, cele două forme de divorț sunt supuse unui regim de timbraj comun, în ambele cazuri cererea de chemare în judecată fiind supusă unei obligații de plată a taxei judiciare de timbru în cuantum de 100 de lei.

^[16] În sensul că separația în fapt presupune o abdicare de la îndatorirea soților de a locui împreună, o îndatorire‑cadru fără de care drepturile și îndatoririle reciproce dintre soți pot avea dificultăți majore de exercitare și de împlinire, a se vedea E. Florian, Considerații…, op. cit., p. 35.

^[17] A se vedea, în acest sens: E. Florian, Dreptul familiei…, op. cit., p. 321; B.D. Moloman, L.C. Ureche, Noul Cod civil…, op. cit., p. 315; G. Răducan, op. cit., p. 467; I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. II (București: Universul Juridic, 2013), p. 740; Fl.‑A. Baias, „Comentariu (sub art. 935)”, în: V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., p. 1204.

^[18] În același sens, C. Iordan, op. cit., p. 242.

^[19] Sau, așa cum s‑a arătat, „o stare oficială, din inerția formei care și‑a pierdut consistența” (E. Florian, Considerații…, op. cit., p. 34).