Divorţul ca urmare a separării în fapt a soţilor. Aspecte substanţial procesuale

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

În al patrulea rând, este discutabil dacă în situația dată continuarea căsătoriei mai este sau nu posibilă. Astfel, reclamantul nu a înțeles să obțină desfacerea căsătoriei cu orice preț, ci numai dacă divorțul este pronunțat din culpă comună sau culpa exclusivă a pârâtului. În egală măsură, cel din urmă nu dorește desfacerea căsătoriei, ci doar respingerea cererii reclamantului, fapt ce rezultă din neformularea unei cereri reconvenționale. Dacă din probele administrate rezultă culpa exclusivă a reclamantului, iar pârâtul nu dorește totuși desfacerea căsătoriei, înseamnă că acesta este dispus să accepte o atare situație. La fel și reclamantul, care, dacă ar fi dorit desfacerea căsătoriei cu orice preț, și‑ar fi fundamentat cererea pe art. 373 lit. c) C. civ. Drept urmare, nu se poate, în mod rezonabil, afirma că nu mai este posibilă continuarea căsătoriei, iar o soluție contrară a instanței ar veni în contradicție cu însuși fundamentul din spatele divorțului întemeiat pe culpă.

În al cincilea rând, o atare interpretare poate conduce la încălcarea gravă a garanțiilor unui proces echitabil, astfel cum sunt acestea consfințite de normele procesuale interne și de art. 6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a Libertăților fundamentale. Trecând peste aspectul relativ la pronunțarea instanței în afara cadrului procesual obiectiv cu care a fost învestită, fapt ce contravine art. 22 alin. (6) C. pr. civ. și art. 397 alin. (1) C. pr. civ., interpretarea art. 934 alin. (3) C. pr. civ. în sensul că ar permite instanței să dispună desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantului, deși aceasta a fost învestită cu o cerere întemeiată pe art. 373 lit. b) C. civ., ridică și alte probleme procesuale majore. Evaluarea probațiunii și, implicit, stabilirea temeiniciei sau netemeiniciei cererii și a culpei ce revine soților în destrămarea căsătoriei se face la momentul deliberării, după administrarea întregii probațiuni și dezbateri. Dacă la acest moment instanța constată că în conformitate cu probele administrate culpa revine exclusiv reclamantului, care însă și‑a fundamentat cererea pe art. 373 lit. b) C. civ. coroborat cu 934 C. pr. civ., și dispune desfacerea căsătoriei conform
art. 935 C. pr. civ. se aduce o atingere gravă principiului contradictorialității, dispu­nând o soluție care nu a fost anterior pusă în discuția contradictorie a părților, așa cum prevede în mod imperativ art. 14 alin. (6) C. pr. civ. și, corelativ, dreptului părților la apărare, acestea neavând posibilitatea de a‑și formula apărări față de noua ipoteză de divorț. În egală măsură, o atare constatare nu permite repunerea cauzei pe rol pentru a fi pusă în discuția părților, excedând ipotezelor prevăzute de art. 400 C. pr. civ., în care este permisă repunerea pe rol. Chiar dacă s‑ar admite o interpretare extensivă a art. 400 C. pr. civ. ori că instanța ar putea ajunge la o concluzie asupra culpei anterior deliberării, a pune în discuție inci­dența art. 935 C. pr. civ. după ce reclamantul și‑a întemeiat acțiunea pe art. 934 C. pr. civ. și și‑a dezvoltat motivele în raport de această normă ar constitui o evidentă ante‑pronunțare și o încălcare a aparenței de imparțialitate. Nu se poate spune că în acest caz demersul instanței ar respecta dispozițiile art. 14 alin. (4) și (5) C. pr. civ., pentru că alin. (5) al art. 14 C. pr. civ. se referă doar la aspecte ce au fost invocate de către părți, iar alin. (4) dă dreptul instanței să pună în discuție din oficiu doar acele aspecte care se circumscriu art. 22 C. pr. civ. Or, așa cum am văzut, transformarea cererii reclamantului excedează, de principiu, calificării sau recalificării cererii, conform art. 22 alin. (4) C. pr. civ., precum și cadrului procesual obiectiv trasat prin cererea introductivă, în limitele căruia pot fi puse în discuție orice împrejurări de fapt sau de drept, conform art. 22 alin. (1) C. pr. civ. Mai mult, este greu de stabilit cum anume ar putea ajunge instanța la concluzia că sunt îndeplinite condițiile art. 935 C. pr. civ., pentru a dispune schimbarea cererii, având în vedere că în cadrul cererii întemeiate pe art. 934 C. pr. civ. nu constituie obiect al probațiunii în mod expres existența separației în fapt și durata acesteia.

În al șaselea rând, interpretarea schimbă fundamental mecanismul de stabilire a existenței unei vătămări grave a relației de familie, care să facă imposibilă continuarea căsătoriei, și a culpei, mecanism prevăzut de art. 373 lit. c) C. civ. coroborat cu art. 379 alin. (2) C. civ. și art. 935 alin. (1) C. pr. civ., și extinde nepermis derogarea de la principiul nemo auditur propriam turpitudinem allegans^[47]. Astfel, existența vătămării grave a raporturilor dintre soți și imposibilitatea conti­nuării căsătoriei nu mai este rezultatul prezumțiilor ce decurg din existența separării în fapt și a duratei acesteia, ci al cercetării efective a motivelor de către instanță. În egală măsură, culpa nu mai este una abstractă, asumată prin formularea cererii, ci concret și efectiv stabilită. Existența separării de minimum 2 ani și eventuala asumare a răspunderii în contextul mai larg al unui divorț întemeiat pe culpa pârâtului devin simple elemente supra‑adăugate, necesare desfacerii căsătoriei, iar nu însuși fundamentul soluției, care pornește de la existența unor motive temeinice care au condus la vătămarea gravă a raporturilor dintre soți și prezumția imposibilității continuării căsătoriei și a unei culpe efectiv stabilite a soțului reclamant. Așadar, în contextul dat, divorțul ar deveni un melanj, o formă hibridă, între divorțul întemeiat pe culpă, prevăzut de art. 373 lit. b) C. civ., și cel fundamentat pe separarea în fapt, prevăzut de art. 373 lit. c)
C. civ. Acest lucru nu se întâmplă dacă reclamantul formulează cu titlu subsidiar un petit de desfacere a căsătoriei pe temeiul separării în fapt de lungă durată, pentru că în situația dată analiza celor două petite este distinctă și autonomă, singura lor dependență fiind sub aspectul arhitecturii obiectului litigiului. Prin urmare, analiza petitului subsidiar se va face (urmare a respingerii ca neîntemeiat a petitului principal și indiferent de raționamentul care a stat la baza acestei solu­ții) exclusiv prin raportare la condițiile prevăzute pentru divorțul pentru separare în fapt, iar nu prin translatarea culpei și a motivelor de la primul petit la cel subsidiar.

În fine, ipoteza lipsește complet de fundament rațiunile din spatele regle­mentării formei de divorț prevăzute de art. 373 lit. c) C. civ. Așa cum am văzut, pornind de la ideea că prin formularea cererii de divorț întemeiate pe separarea de lungă durată în fapt reclamantul își asumă culpa exclusivă pentru disoluția maritală și o serie de consecințe nefaste, mai ales din punct de vedere patrimo­nial, singurele rațiuni ale acestei forme de divorț sunt legate de dorința de obți­nere mai rapidă a desfacerii căsătoriei atunci când celălalt soț se împotrivește și, eventual, de conservare a vieții private, prin neexpunerea elementelor conflic­tuale dintre părți, sau de a obține desfacerea căsătoriei când altfel nu este posibil. Or, niciuna dintre aceste rațiuni nu mai subzistă în interpretarea menționată. Procedura nu va fi simplificată și nici viața privată protejată, având în vedere că interpretarea presupune, prin ipoteză, administrarea întregii probațiuni specifice divorțului prevăzut de art. 373 lit. b) C. civ. și stabilirea în prealabil în mod efectiv a culpei reclamantului. S‑ar putea argumenta că aceeași este situația și în cazul în care reclamantul formulează cu titlu subsidiar un petit întemeiat pe
art. 373 lit. c) C. civ., însă este de observat că în ipoteza menționată reclamantul încearcă mai întâi să obțină divorțul din culpa exclusivă a pârâtului ori din culpă comună, altfel spus să se exonereze de culpă, și, numai dacă un atare demers eșuează, desfacerea căsătoriei din culpa sa exclusivă. Petitul subsidiar devine singurul mecanism de scăpare dintr‑o căsătorie pe care reclamantul nu o mai dorește, iar pentru asta este dispus să își asume orice consecințe. În schimb, în interpretarea analizată, reclamantul nu dorește, prin ipoteză, să scape din căsă­torie cu orice preț, pentru că altfel și‑ar fi întemeiat de la început acțiunea, în principal sau în subsidiar, pe art. 373 lit. c) C. civ., ci desfacerea căsătoriei din culpa sa exclusivă este rezultatul schimbării din oficiu de către instanță a formei de divorț ca urmare a analizării probațiunii și a constatării îndeplinirii cumulative atât a culpei exclusive și efective a reclamantului, cât și a existenței unei separații în fapt de minimum 2 ani.

Față de toate argumentele expuse, apreciem că art. 934 alin. (3) C. pr. civ. se impune a fi interpretat în sensul că, dacă în cadrul unei cereri de divorț întemeiate pe dispozițiile art. 373 lit. b) C. civ., în urma probațiunii administrate rezultă culpa exclusivă a reclamantului, divorțul se poate dispune conform art. 935
C. pr. civ. numai dacă instanța a fost învestită de reclamant cu petit subsidiar având ca obiect desfacerea căsătoriei conform art. 373 lit. c) C. civ.^[48].

IV. Concluzie

În esența sa, divorțul nu este altceva decât expresia unui proiect de viață eșuat și a unei dorințe de reconfigurare a viitorului în raport de alți parametri de convergență emoțională. Este o înfrângere a speranțelor legate de un viitor comun și fericit, ce aveau cândva tăria unor certitudini, iar azi au devenit matri­cea în negativ din care se zămislește conturul probabil al unui nou mâine. Dramatic și dureros, dar în același timp eliberator și dătător de speranță, divorțul devine materializarea prezentă a unui trecut în tușe de cărbune, peste care începe să se suprapună visul unui viitor în acuarelă.

Indiferent de formele sale, în raport de viața de familie a soților și de căsă­torie, divorțul produce un efect unic: dezlegarea în fața oamenilor și a instituțiilor laice din legământul căsătoriei. Dincolo însă de efectul menționat, fiecare formă de divorț presupune o serie de particularități aparte și o anumită dinamică a rapor­­tului conflictual pe durata procedurilor judiciare. Între acestea, divorțul întemeiat pe separarea în fapt de lungă durată se manifestă ca o instituție juridică cu o fizio­nomie cu totul specifică. Deși fundamentat pe culpă, exclude cercetarea judiciară a vinovăției în favoarea unei determinări legale și abstracte ce se poate plasa adesea în disonanță cu realitatea factuală. În egală măsură, permițând desfacerea căsătoriei chiar și atunci când soțul pârât este absolut inocent și contra opunerii sale, divorțul fundamentat pe separarea în fapt este atât o formă de evadare a soțului reclamant din închisoarea legală a unei căsătorii ce nu mai este dorită, cât și o formă de repudiere, mai mult sau mai puțin mascată, a soțului inocent.

Această libertate a soțului reclamant comportă însă un preț care nu în toate cazurile este anticipat. Dacă oprobriul social ce ar putea decurge din stabilirea unei culpe exclusive la desfacerea căsătoriei ține azi mai degrabă de tărâmul ficțiunii decât de cel al realității, consecințele legale nu sunt totuși la fel de lipsite de consistență. Bunăoară, contraprestația libertății poate lua forma unor despăgubiri stabilite în favoarea soțului pârât, a pierderii beneficiului contractului de locațiune sau al locuinței proprietate comună ori a circumstanțierii conside­rabile a dreptului la pensie de întreținere. Toate acestea, alături de altele expuse în rândurile precedente, îndeamnă, poate, la chibzuință suplimentară, la o încercare de nuanțare mai întâi a prezentului și trecutului, înainte de prefigurarea viitorului ipotetic. La o valorizare a ceea ce există, în contraponderea unui viitor plasat sub semnul incertitudinii.

Bibliografie:

– M. Avram, Drept civil. Familia (București: Hamangiu, 2013);

– Fl.‑A Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole (București: C.H. Beck, 2012);

– G. Boroi (coord.), Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole. Vol. II. Art. 527‑1133 (București: Hamangiu, 2013);

– V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), Noul Cod de procedură civilă comentat și adnotat. Vol. II. Art. 527‑1.134 (București: Universul Juridic, 2017);

– I. Deleanu, V. Mitea, S. Deleanu, Noul Cod de procedură civilă. Comentarii pe articole. Vol. II. Art. 622‑1133 (București: Universul Juridic, 2013);

– I. Deleanu, Tratat de procedură civilă, vol. II (București: Universul Juridic, 2013);

– E. Florian, Considerații asupra divorțului din culpa exclusivă a soțului reclamant, în lipsa cererii reconvenționale a pârâtului, în lumina Codului civil și a noului Cod de procedură civilă”, (2012) 2 Dreptul 31;

– E. Florian, Dreptul familiei. Căsătoria. Regimuri matrimoniale. Filiația (ed. a VI‑a, revizuită și adăugită, București: C.H. Beck, 2018);

– G.C. Frențiu, Comentariile noului Cod Civil. Familia (București: Hamangiu, 2012);

– C.C. Hageanu, Dreptul familiei și actele de stare civilă (ed. a II‑a, revizuită și adăugită, București: Hamangiu, 2017);

– C. Hageanu, „Din nou despre prestația compensatorie și dreptul la despăgubiri. Trecut sau viitor sau între sancțiune și recompensă”, (2019) 1‑2 Revista de Dreptul Familiei 168;

– C. Iordan, Instituții de drept civil. Familia, vol. I (București: Hamangiu, 2017);

– D. Lupașcu, C.M. Crăciunescu, Dreptul familiei (ed. a III‑a, emendată și actualizată, București: Universul Juridic, 2017);

– P.A. Lupu, Daunele morale și prestația compensatorie la divorț. Jurisprudență relevantă și comentată (București: Universul Juridic, 2019);

– B.D. Moloman, L.C. Ureche, „Prestația compensatorie – sprijin acordat soțului inocent și vulnerabil urmare a divorțului”, (2013) 6 Revista Română de Jurisprudență 168;

– B.D. Moloman, L.C. Ureche, Noul Cod civil. Cartea a II‑a. Despre familie. Art. 258‑534. Comentarii explicații și jurisprudență (București: Universul Juridic, 2016);

– I.I. Neamț, „Executarea silită a dreptului de a avea legături personale cu minorul. Iluzie sau realitate”, (2019) 1‑2 Revista de Dreptul Familiei 377;

– P. Neculae, D. Popa, R. Cîrling, Desfacerea căsătoriei prin divorț (București: Universul Juridic, 2014);Nicolae, Dreptul familiei (București: Universul Juridic, 2012);

– M. Șcheaua (coord.), M.M. Oprescu, M.A. Oprescu, Noul Cod civil. Comentat și adnotat. Despre Familie. Art. 258‑534 (București: Rosetti Internațional, 2015);

– V. Terzea, Noul Cod civil adnotat cu doctrină și jurisprudență. Vol. I. Art. 1‑1.163 (ed. a II‑a, București: Universul Juridic, 2014).