Divorţul ca urmare a separării în fapt a soţilor. Aspecte substanţial procesuale

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

În cazul în care pârâtul se arată de acord cu divorțul formulat de reclamant, art. 935 alin. (2) C. pr. civ. prevede că devin aplicabile în mod corespunzător preve­derile art. 931 C. pr. civ. Dispoziția în sine impune mai multe precizări.

În primul rând, este necesar a fi realizată o distincție între situația în care soțul pârât recunoaște existența separării în fapt și durata acesteia și arată că nu se opune admiterii acesteia în forma formulată și cea în care pârâtul se declară de acord cu divorțul. În primul caz, pârâtul urmărește admiterea acțiunii reclaman­tului de maniera în care a fost formulată, respectiv prin stabilirea culpei exclusive în sarcina acestuia, în timp ce în ipoteza secundă se tinde la o schimbare a formei de divorț, din divorțul întemeiat pe separarea în fapt, în divorțul prin acord. Având în vedere finalitatea substanțial diferită a celor două manifestări de voință, se impune clarificarea de către instanță a poziției procesuale a pârâtului de fiecare dată când sensul acordului nu rezultă cu precizie din felul în care a fost exprimat.

În al doilea rând, neexistând nicio limitare expresă în acest sens, pârâtul își poate manifesta voința în sensul desfacerii căsătoriei prin acord oricând în cursul judecății în primă instanță, până la închiderea dezbaterilor. În schimb, față de prevederile art. 478 C. pr. civ., care materializează limitele judecății în apel la ceea ce a fost dedus judecății în primă instanță, în fața instanței de apel nu se mai poate modifica cadrul procesual obiectiv prin schimbarea temeiului de drept al cererii din divorț întemeiat pe separarea de lungă durată, în divorț prin acord. Acordul poate fi manifestat personal, în fața instanței de judecată, sau în scris, personal ori prin mandatar cu procură specială, dispozițiile art. 930 alin. (1)
C. pr. civ. fiind aplicabile prin analogie.

În al treilea rând, este de remarcat că, în conformitate cu art. 931 C. pr. civ., normă la care trimite art. 935 alin. (2) C. pr. civ., instanța verifică existența con­simțământului ambilor soți la desfacerea căsătoriei prin acord. Așadar, acordul soțului pârât la desfacerea căsătoriei constituie o condiție necesară, dar nu și suficientă pentru desfacerea căsătoriei conform art. 935 alin. (2) C. pr. civ. În plus, reclamantul trebuie să fie de acord cu schimbarea temeiului de drept al propriei cereri și, implicit, a formei de divorț. Dacă reclamantul se împotrivește acestei măsuri, cauza se impune în continuare a fi soluționată în forma în care a fost învestită instanța. Sub acest aspect, subliniem că reclamantul nu trebuie să justifice niciun interes serios și legitim pentru a se opune modificării propriei acțiuni, un atare interes trebuind să existe doar în legătură cu cererea intro­ductivă. În schimb, dacă reclamantul este de acord cu poziția exprimată de pârât, instanța va dispune divorțul prin acord, fără a mai face vreo mențiune cu privire la culpa părților și, eventual, va lua act de acordul acestora și cu privire la petitele accesorii sau, după caz, va continua judecata doar cu privire la acestea^[38]. Așadar, în situația menționată, modificarea cadrului procesual este rezultatul voinței comune și convergente a părților, iar în această privință, aparținându‑i inițiativa modificării cadrului procesual obiectiv, acordul soțului pârât are în același timp natura unui acord expres la modificarea cererii introductive de instanță, în sensul art. 204 alin. (3) C. pr. civ. În fine, se mai impune a fi subliniat că desfacerea căsă­toriei prin acord, după ce instanța fusese sesizată cu o cerere de divorț întemeiată pe dispozițiile art. 373 lit. c) C. civ., nu conduce la o veritabilă schimbare a cauzei juridice a cererii. Cauza juridică a cererii de chemare în judecată o constituie starea de fapt calificată juridic. Or, prin modificarea intervenită nu doar că părțile nu înțeleg să învestească instanța cu o altă stare de fapt pe care să își susțină cererea, dar, în plus, înlătură orice analiză asupra stării de fapt, înțelegând să pună capăt căsătoriei prin exercitarea unui drept potestativ de dispoziție conjunct.

c) Aplicarea art. 379 alin. (1) C. civ. coroborat cu art. 934 alin. (3) C. pr. civ. și posibilele sale interpretări

Când vine vorba de formele de divorț și soluțiile pe care le pronunță instanța, la o primă vedere lucrurile sunt simple. În cazul divorțului prin acord instanța este sesizată de către ambele părți, printr‑o cerere comună ori printr‑o cerere formulată de reclamant cu care pârâtul este de acord, și acestea convin desfacerea căsătoriei prin acord, iar divorțul este pronunțat fără a se face mențiuni cu privire la culpă. În ipoteza divorțului clasic din culpă, unul dintre soți sesizează instanța cu o cerere, iar divorțul se pronunță din culpa exclusivă a pârâtului ori din culpă comună sau se respinge ca neîntemeiat dacă din probele administrate rezultă că vinovăția aparține exclusiv reclamantului. Pentru ipoteza divorțului fundamentat pe separarea în fapt, unul dintre soți sesizează instanța cu o cerere, iar divorțul se pronunță din culpa sa exclusivă. În fine, atunci când divorțul este întemeiat pe starea de sănătate a unui dintre soți, doar acesta poate formula cerere, iar desfacerea căsătoriei se pronunță fără a se face mențiune cu privire la culpă.

Dintr‑un motiv pe care nu reușim să îl deslușim la acest moment, legiuitorul pare să fi simțit nevoia unor explicații suplimentare, care, în loc să clarifice regimul juridic al formelor de divorț, au introdus mai degrabă elemente de incertitudine. Este vorba, în fapt, de problema corelării divorțului clasic întemeiat pe culpă cu cel fundamentat pe separarea în fapt, respectiv de aparenta muta­bilitate ex officio a motivelor de divorț. Astfel, conform art. 379 alin. (1) C. civ., „în cazul prevăzut la art. 373 lit. b), divorțul se poate pronunța dacă instanța stabilește culpa unuia dintre soți în destrămarea căsătoriei. Cu toate acestea, dacă din probele admi­nistrate rezultă culpa ambilor soți, instanța poate pronunța divorțul din culpa lor comună, chiar dacă numai unul dintre ei a făcut cerere de divorț. Dacă culpa aparține în tota­litate reclamantului, sunt aplicabile prevederile art. 388” (s.n.).

Prima teză a normei citate nu face, la o primă vedere, decât să materializeze o soluție care existase și în vechiul cadru normativ, respectiv cea conform căreia, în cazul divorțului întemeiat pe culpă, căsătoria poate fi desfăcută din culpa exclusivă a soțului pârât ori din culpa comună a soților. Sub acest aspect, norma se coroborează pe deplin cu art. 934 alin. (1) și (2) C. pr. civ., care prevede că „instanța va pronunța divorțul din culpa soțului pârât atunci când, din cauza unor motive temeinice, imputabile acestuia, raporturile dintre soți sunt grav vătămate și continuarea căsă­toriei nu mai este posibilă”, respectiv că „instanța poate să pronunțe divorțul din culpa ambilor soți, chiar atunci când numai unul dintre ei a făcut cerere, dacă din dovezile admi­nistrate reiese că amândoi sunt vinovați de destrămarea căsătoriei”^[39]. În schimb, făcând trimitere la culpa exclusivă a reclamantului în contextul divorțului întemeiat pe art. 373 lit. b) C. civ., teza finală pare a sugera că dacă în urma probațiunii administrate rezultă culpa exclusivă a reclamatului, se poate dispune desfacerea căsătoriei reținând o atare culpă fără nicio altă condiție suplimentară, nici măcar cea care ar rezulta din art. 373 lit. c) C. civ.^[40]. O parte a doctrinei^[41] a mai arătat că s‑ar putea dispune divorțul din culpa exclusivă a reclamantului chiar dacă cererea este întemeiată pe art. 373 lit. b) C. civ., atât timp cât o atare culpă rezultă din probele administrate și acesta și‑ar fi asumat responsabilitatea pentru eșecul căsătoriei.

Pentru motivele pe care urmează să le expune, nu putem achiesa la aceste opinii.

Este de observat, mai întâi, că art. 379 alin. (1) C. civ. este deficitar, sub aspectul formulării, din mai multe puncte de vedere. În primul rând, norma, deși aparent reglementează ipoteza de divorț întemeiată pe culpă, prevăzută de
art. 373 lit. b) C. civ., statuează că divorțul se poate pronunța în temeiul celei din urmă dispoziții dacă instanța stabilește culpa „unuia dintre soți” în destrămarea căsătoriei, de unde s‑ar deduce, având în vedere că ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus, că este suficient să fie stabilită culpa unuia dintre soți, oricare ar fi acesta, pentru a se dispune desfacerea căsătoriei. Această interpretare pare a fi susținută și de teza finală a normei, care face referire la culpa exclusivă a reclamantului și la incidența art. 388 C. civ. Totuși, o atare interpretare ar fi în mod vădit contrară logicii instituției juridice și ideii de divorț din culpă, permițând în mod nemărginit nu doar invocarea propriei culpe ca temei pentru desfacerea căsătoriei, ci și recunoașterea unei forme de repudiere a soțului inocent. Mai mult, interpretarea ar contraveni evident art. 934 alin. (1) și (2) C. pr. civ., care stabilesc că în cazul divorțului întemeiat pe art. 373 lit. b) C. civ. căsătoria poate fi desfăcută doar dacă se reține culpa exclusivă a pârâtului sau culpa comună. De altfel, dincolo de lipsa distincției prin raportare la culpa soților și la mențiunea din teza finală, art. 379 alin. (1) C. civ. sugerează el însuși că în cazul divorțului întemeiat pe art. 373 lit. b) C. civ. culpa trebuie stabilită în sarcina soțului pârât. Astfel, prin utilizarea sintagmei „cu toate acestea” în cuprinsul celei de a doua teze, legiuitorul sugerează o excepție total sau parțial antinomică cu teza avansată anterior. Or, dacă în teza I se spune că instanța trebuie să stabilească culpa unuia dintre soți, în teza a II‑a se prevede că se poate reține culpa comună, chiar dacă numai unul dintre soți a formulat acțiune, dacă din probele admi­nistrate reiese o atare concluzie. Din interpretarea coroborată a celor două ipoteze rezultă că premisa tezei a II‑a o constituie existența unei cereri întemeiate pe culpa exclusivă a celuilalt soț, în contextul căreia culpa poate fi stabilită și în sarcina părții care a formulat cererea, însă doar dacă este comună. Pe urmă, după cum s‑a subliniat de către doctrină^[42], admițându‑se că reglementează proble­matica divorțului întemeiat pe art. 373 lit. b) C. civ., teza finală a normei, care face referire la culpa exclusivă a reclamantului și la incidența art. 388 C. civ., devine lipsită de logică, cele două având relevanță numai în contextul alineatului secund, ce reglementează divorțul întemeiat pe art. 373 lit. c) C. civ.

Totodată, interpretarea contravine art. 42 alin. (1) din Legea nr. 71/2011, astfel cum a fost acesta modificată prin art. III pct. 4 din Legea nr. 60/2012, și care prevede că „în aplicarea art. 379 alin. (1) din Codul civil, divorțul se poate pronunța, în ipoteza prevăzută de art. 373 lit. b) din Codul civil, din culpa unuia dintre soți, dacă instanța stabilește culpa soțului pârât în destrămarea căsătoriei” (s.n.). Rezultă, drept urmare, că atunci când cererea de divorț este întemeiată pe art. 373 lit. b) C. civ., căsătoria poate fi desfăcută numai din culpa exclusivă a pârâtului, iar nu și a reclamantului, indiferent de trimiterea făcută în teza finală a art. 379 alin. (1) C. civ. Incoerența legiuitorului nu poate fi însă contestată, cu atât mai mult cu cât interpretarea ante‑expusă părea că își găsește un argument supli­mentar în forma inițială a art. 42 din Legea nr. 71/2011, care statua că „în cazul cererilor de divorț formulate anterior intrării în vigoare a Codului civil, instanța de jude­cată poate să dispună divorțul în temeiul prevederilor art. 373 lit. b) și art. 379 (1) din Codul civil, chiar dacă reține culpa exclusivă a reclamantului (…)” (s.n.). Față de această dispoziție, teza conform căreia divorțul poate fi dispus din culpa exclusivă a reclamantului, chiar și atunci când instanța a fost învestită cu o cerere întemeiată pe art. 373 lit. b) C. civ., a avut, la un moment anterior, deplin suport normativ. Din fericire însă pentru coerența sistemului de drept și a principiilor pe care acesta se fundamentează, norma a fost, după cum am văzut, substanțial modi­ficată prin Legea nr. 60/2012. Însăși existența acestei modificări vine să subli­nieze, odată în plus, că voința finală a legiuitorului nu a fost aceea de a conferi posibilitatea dispunerii divorțului din culpa exclusivă a reclamantului în alte situații decât cea prevăzută de art. 373 lit. c) C. civ.

^[38] Așa cum s‑a arătat în doctrină (E. Florian, Dreptul familiei…, op. cit., p. 295), în această situație suntem în prezența unui divorț prin acord în formă „imperfectă”, în care alegațiile care ar putea conduce la reținerea unei eventuale culpe nu mai sunt cercetate de instanță.

^[39] O problemă interesantă, pe care o lăsăm însă spre a fi analizată cu altă ocazie, este cea derivată din diferențele de formulare dintre cele două texte, respectiv dintre formularea cuprinsă în alineatul prim, unde se statuează cu titlu imperativ că instanța „va pronunța divorțul”, și cea din alineatul secund, care pare a lăsa un drept de apreciere instanței, dispunând că aceasta „poate să pronunțe divorțul”.

^[40] A se vedea, în acest sens: FL.‑A. Baias, „Comentariu (sub art. 379)”, în Fl.‑A Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei (coord.), Noul Cod civil. Comentariu pe articole (București: C.H. Beck, 2012), p. 409; C. Ap. Suceava, dec. civ. nr. 2245/2012, în M. Șcheaua (coord.), M.M. Oprescu, M.A. Oprescu, op. cit., p. 224.

Pentru o critică a acestei opinii, a se vedea: E. Florian, Dreptul familiei…, op. cit., p. 317, ns. 3; B.D. Moloman, L.C. Ureche, Noul Cod civil…, op. cit., p. 369.

În sensul că nu este posibilă desfacerea divorțului din culpa reclamantului în ipoteza art. 373 lit. b) C. civ., a se vedea: M. Avram, op. cit., p. 125; M. Șcheaua (coord.), M.M. Oprescu, M.A. Oprescu, op. cit., p. 236; G.C. Frențiu, op. cit., pp. 310‑311; C. HAGEANU, Din nou despre prestația compensatorie…, op. cit., p. 170, 173.

^[41] A se vedea, în acest sens, M. Avram, op. cit., p. 127. În sensul că divorțul poate fi pronunțat din culpa exclusivă a reclamantului numai atunci când instanța a fost învestită cu o cerere întemeiată pe art. 373 lit. c) C. civ., opinie pe care ne‑o însușim pe deplin, a se vedea: E. Florian, Considerații…, op. cit., pp. 37‑38; C.C. Hageanu, Dreptul familiei…, op. cit., p. 186; M. Șcheaua (coord.), M.M. Oprescu, M.A. Oprescu, op. cit., p. 236; G.C. Frențiu, op. cit., p. 311.

^[42] A se vedea, în acest sens, M. Avram, op. cit., p. 127.