Divorţul ca urmare a separării în fapt a soţilor. Aspecte substanţial procesuale

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

În altă ordine de idei, din punctul nostru de vedere, modalitatea defectuoasă de reglementare nu constă atât în trimiterea făcută în teza finală la culpa exclusivă a reclamantului, cât mai ales în trimiterea făcută în prima parte la art. 373 lit. b) C. civ. Excluzând trimiterea la art. 373 lit. b) C. civ., norma poate fi văzută ca o reglementare‑cadru în materia divorțului din culpă, respectiv o dispoziție care trasează ideile directoare ale divorțului imputabil. Astfel, dacă se face abstracție de referirea făcută la art. 373 lit. b) C. civ., norma devine coerentă. Divorțul se poate pronunța dacă instanța stabilește „culpa unuia dintre soți” în destrămarea căsătoriei. Interpretând coroborat cu art. 934 alin. (1) C. pr. civ. și per a contrario cu art. 379 alin. (2) C. civ., culpa poate fi stabilită în sarcina exclusivă a pârâtului, atunci când divorțul este întemeiat pe prevederile art. 373 lit. b), ori în sarcina reclamantului, dacă temeiul îl constituie art. 373 lit. c). De asemenea, față de art. 934 alin. (2) C. pr. civ. coroborat cu art. 373 lit. b) C. civ., se poate invoca drept temei al cererii și culpa comună. Dacă cererea a fost întemeiată pe culpa exclusivă, divorțul poate fi pronunțat și din culpă comună, chiar în lipsa unei cereri reconvenționale, în măsura în care acest lucru rezultă din „probele administrate”. Cum însă singura ipoteză de divorț în care se administrează proba­țiune, având ca obiect stabilirea culpei, este cea întemeiată pe art. 373 lit. b) C. civ., rezultă că divorțul din culpă comună poate fi dispus doar atunci când inițial s‑a cerut desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a pârâtului. Totodată, dacă se reține culpa exclusivă a reclamantului, ceea ce conform art. 379 alin. (2) C. civ. coroborat cu art. 935 C. pr. civ. se poate întâmpla doar în cazul divorțului întemeiat pe separarea de lungă durată în fapt, devin aplicabile dispozițiile art. 388 C. civ., relative la despăgubiri.

Este adevărat că în interpretarea noastră ar lipsi, în mod paradoxal, o reglementare substanțială expresă a problematicii culpei în ipoteza de drept comun a divorțului din culpă, respectiv cea prevăzută de art. 373 lit. b) C. civ., însă soluția este deja una de tradiție în dreptul nostru și, în plus, cunoaște o reglementare expresă în cuprinsul art. 934 alin. (1) și (2) C. pr. civ. În schimb, ipoteza de divorț prevăzută de art. 373 lit. c) C. civ. impunea o reglementare distinctă având în vedere că aceasta reprezintă, după cum am văzut, o situație de excepție și, în plus, constituie, în forma prezentă, o noutate normativă în sistemul nostru de drept.

Lucrurile au căpătat însă un plus de complexitate prin norma procesuală corespondentă, respectiv art. 934 alin. (3) C. pr. civ., care, în loc să clarifice situația, pare a adânci și mai mult incertitudinea, statuând că „dacă pârâtul nu a formulat cerere reconvențională, iar din dovezile administrate rezultă că numai reclamantul este culpabil de destrămarea căsătoriei, cererea acestuia va fi respinsă ca neîntemeiată, cu excepția cazului în care sunt îndeplinite condițiile prevăzute la art. 935 privind pronunțarea divorțului din culpa exclusivă a reclamantului”.

Ipoteza normativă a textului este cea în care instanța a fost învestită cu o cerere întemeiată pe dispozițiile art. 373 lit. b) C. civ., invocându‑se culpa exclusivă a pârâtului în destrămarea relației soților ori, după caz, culpa comună a părților, iar din probele administrate rezultă că singurul vinovat este soțul recla­mant. În acest context, cererea de chemare în judecată se respinge ca neînte­meiată, în măsura în care soțul pârât nu a formulat cerere reconvențională, ci s‑a mărginit să își facă apărări pe cale întâmpinării sau chiar a rămas în deplină pasivitate^[43]. Totuși, teza finală permite desfacerea căsătoriei, dacă sunt îndeplinite condițiile art. 935 C. pr. civ. Față de ipoteza menționată, este de remarcat faptul că art. 935 C. pr. civ. nu prevede o singură condiție, ci o serie de condiții cumu­lative, iar art. 934 alin. (3) C. pr. civ. face trimitere la art. 935 C. pr. civ. în inte­gralitatea sa, fără a limita în vreun fel condițiile ce se impun a fi îndeplinite. Așa fiind, dincolo de existența unei separări în fapt de cel puțin 2 ani, trebuie ca reclamantul să își fi asumat prin cererea formulată eșecul pentru desfacerea căsătoriei. Cu alte cuvinte, trebuie ca reclamantul să își fi asumat răspunderea deplină și exclusivă pentru desfacerea căsătoriei, cu întreg cortegiul de consecințe ce decurge de aici. O asemenea asumare exclude însă o cerere întemeiată pe art. 373 lit. b) C. civ. și se circumscrie în mod exclusiv unei cereri întemeiate pe art. 373 lit. c) C. civ.

Problema care se pune este aceea de a determina cadrul procesual în care ar putea deveni funcțional art. 934 alin. (3) teză finală C. pr. civ. În mod evident, norma nu este aplicabilă în ipoteza în care reclamantul și‑a fundamentat încă de la început cererea pe dispozițiile art. 373 lit. c) C. civ. Într‑o atare situație devine direct aplicabil art. 935 C. pr. civ., fără a se mai putea pune problema unei distribuiri a culpei ori a unei probațiuni relative la culpa soților.

Norma este aplicabilă, din punctul nostru de vedere, în situația în care reclamantul a solicitat în principal desfacerea căsătoriei pe temeiul art. 373 lit. b) C. civ., înțelegând să invoce culpa exclusivă a pârâtului sau culpa comună a soților și, în subsidiar, pentru a preveni respingerea acțiunii de divorț în ipoteza în care din probele administrate rezultă culpa sa exclusivă, desfacerea căsătoriei ca urmare a separării în fapt, înțelegând să își asume pe deplin responsabilitatea pentru eșecul maritagiului^[44]. Cu alte cuvinte, teza finală este superfluă în ipoteza în care divorțul a fost întemeiat pe art. 373 lit. c) C. civ. și inaplicabilă dacă divor­țul a fost întemeiat pe art. 373 lit. b) C. civ., aceasta având ca premisă existența unei acțiuni mixte, dublu fundamentate, atât pe culpă, cât și pe separarea în fapt. În măsura în care din acțiunea formulată nu rezultă cu precizie temeiul cererii, reclamantul antamând atât chestiuni ce țin de culpa soților, cât și elemente legate de existența unei separări în fapt, instanța este chemată ca în temeiul art. 22 C. pr. civ. să pună în discuția contradictorie a părților această chestiune și să dea calificarea corectă a cererii, respectiv, dacă se impune, să lămurească structura sa obiectivă^[45].

Art. 934 alin. (3) C. pr. civ. a determinat o parte a doctrinei să afirme că instanța învestită de către reclamant cu o cerere de divorț întemeiată pe dispozițiile art. 373 lit. b) C. civ. poate dispune desfacerea căsătoriei din culpa sa exclusivă, atunci când din probele administrate rezultă că acesta este unicul vinovat de destrămarea căsătoriei și există o separație în fapt a soților de cel puțin 2 ani, fără a fi necesar și un petit întemeiat pe art. 373 lit. c) C. civ.^[46], ipoteza fiind similară cu cea în care în temeiul art. 935 alin. (2) C. pr. civ. instanța pronunță divorțul prin acordul părților, fără să fi fost învestită inițial cu o atare cerere. Cu alte cuvinte, instanța ar putea, din oficiu, să schimbe, în baza art. 934 alin. (3)
C. pr. civ., forma de divorț, pronunțând desfacerea căsătoriei pe temeiul art. 373 lit. c) C. civ., chiar dacă nu a fost învestită în mod expres cu o cerere în acest sens.

În ceea ce ne privește, avem unele rezerve față de această interpretare pentru o serie întreagă de argumente.

În primul rând, între soluția reținută prin raportare la art. 934 alin. (3) C. pr. civ. și soluția ce rezultă din art. 935 alin. (2) C. pr. civ. există diferențe majore. În temeiul art. 935 alin. (2) C. pr. civ. instanța nu schimbă în niciun fel cadrul procesual și nici nu se pronunță asupra unei cereri cu care nu a fost învestită. Din contră, art. 935 alin. (2) C. pr. civ. dă posibilitatea părților ca, exercitându‑și dreptul de dispoziție procesuală și substanțială, să schimbe forma de divorț cu care a fost inițial învestită instanța, din divorț fundamentat pe separarea în fapt în divorț prin acord. Dispoziția nu este decât o aplicare particulară a art. 204 alin. (1) și (3) C. pr. civ., cu particularitatea că inițiativa modificării cererii aparține pârâtului, iar nu reclamantului, cel din urmă păstrându‑și însă deplin nealterat dreptul de a consimți sau nu la modificare. Așadar, în această ipoteză instanța nu face decât să se pronunțe pe o cerere modificată de părți, iar nu să procedeze ea însăși la modificare.

În al doilea rând, modificarea cererii conform art. 935 alin. (2) C. pr. civ. coro­borat cu art. 931 C. pr. civ. nu conduce la o veritabilă modificare a cauzei acțiu­nii, înțeleasă ca fiind starea de fapt calificată juridic. Solicitând desfacerea căsă­toriei prin acord în locul desfacerii pe temeiul separării în fapt de lungă durată, părțile nu înțeleg să învestească instanța cu o nouă stare de fapt anume calificată juridic. Din contră, acestea aleg să înlăture orice analiză asupra unei stări de fapt, alegând să divorțeze mutuus dissensus, prin simpla exercitare a dreptului de dispo­ziție substanțială. În schimb, dacă instanța ar pronunța divorțul pe temeiul art. 373 lit. c) C. civ., deși a fost învestită cu o cerere fundamentată pe art. 373
lit. b) C. civ., aceasta ar schimba efectiv cauza cererii introductive de instanță, reținând ca element factual relevant pentru disoluția maritagiului existența separației în fapt și temei de drept art. 373 lit. c) C. civ, deși a fost învestită cu cercetarea unor motive de divorț legate de acțiuni sau inacțiuni ale pârâtului sau cel mult motive comune, iar aceste motive s‑ar încadra pe deplin în conținutul normativ al art. 373 lit. b) C. civ., indicat de reclamant. Nu poate fi vorba, în ipoteza menționată, de o simplă calificare sau restabilire a calificării cererii, con­form art. 22 C. pr. civ., care presupune fie o neindicare a temeiului de drept, fie o necorelare între starea de fapt afirmată în acțiune și temeiul de drept indicat. În ipoteza descrisă există un temei de drept indicat, iar acesta converge cu starea de fapt cu care a fost învestită instanța, singura problemă fiind că această stare de fapt este ulterior infirmată de probațiunea administrată, ceea ce constituie o ipoteză standard de netemeinicie. Așa fiind, instanța ar ajunge să se pronunțe veritabil ultra petita, în lipsa oricărui temei de drept expres în acest sens, ipoteză nemaiîntâlnită cu privire la nicio altă formă de divorț în relația cu petitul principal.

În al treilea rând, o atare interpretare ar putea produce efecte dezastruoase pentru ambele părți. În ceea ce îl privește pe pârât, acesta s‑ar putea regăsi în imposibilitatea de a mai putea obține despăgubiri sau prestații compensatorii, care pot fi solicitate numai în contextul unei acțiuni de divorț, în situația în care, față de temeiul invocat de reclamant, nu a înțeles să formuleze cerere recon­vențională, ci doar să tindă la respingerea acțiunii ca neîntemeiată, prin formu­larea de apărări și propunerea de probațiune menită să probeze culpa sa exclusivă la destrămarea căsătoriei. Cu alte cuvinte, deși conștient că prin formularea unei cereri reconvenționale întemeiate pe art. 373 lit. b) C. civ. poate obține obligarea reclamantului la plata despăgubirilor sau a prestaților compensatorii, pârâtul, care mai degrabă dorește menținerea căsătoriei și alege să probeze doar netemeinicia cererii, poate să ajungă și divorțat și în imposibilitatea de a mai obține despă­gubiri și/sau prestații compensatorii, pentru că instanța, în loc de respingerea cererii ca neîntemeiată, dispune desfacerea căsătoriei pe temeiul art. 935 C. pr. civ., respectiv art. 373 lit. c) C. civ. Interpretarea poate produce, deopotrivă, efecte negative pentru reclamant, care, deși prin formularea cererii întemeiate pe art. 373 lit. b) C. civ. înțelege să își prefigureze un anumit rezultat și anumite consecințe, prin schimbarea formei de divorț de către instanță se vede expus unui cu totul alt rezultat și altor consecințe, demersul procesului întorcându‑se împotriva sa. Bunăoară, este suficient să exemplificăm faptul că dacă pârâtul a formulat o cerere reconvențională de atribuire a beneficiului locuinței, în măsura în care instanța soluționează cererea conform art. 373 lit. b) C. civ., iar din probele administrate rezultă concluzia culpei exclusive a reclamantului, soluția va fi aceea de respingere a ambelor cereri, prima ca neîntemeiată, iar cea recon­vențională ca devenită inadmisibilă, întrucât soluționarea acesteia pe temeiul art. 324 C. civ. este posibilă doar dacă s‑a dispus divorțul. În schimb, dacă instanța modifică din oficiu forma de divorț pe temeiul art. 373 lit. c) C. civ., nu doar că divorțul va ajunge să fie pronunțat din culpa exclusivă a reclamantului, fără ca acesta să își fi asumat prin formularea cererii o atare consecință, dar, în plus, în măsura în care nu există copii minori rezultați din căsătorie ori interesul superior al acestora nu reclamă o soluție sub aspectul locuinței, cererea reconven­țională va fi invariabil admisă și soțul reclamant evacuat din locuința comună, având în vedere criteriile și ordinea imperativă prevăzută de art. 324 alin. (1) C. civ. De asemenea, dacă soțul reclamant a formulat un petit accesoriu de obligare a pârâtului la plata pensiei de întreținere, acesta va putea beneficia cel mult un an de pensie, conform art. 389 alin. (4) C. civ., soluție față de care este posibil să fi preferat mai degrabă continuarea căsătoriei.

^[43] Credem că aceeași este soluția și în cazul în care soțul pârât a formulat cerere recon­vențională, însă a solicitat desfacerea căsătoriei din culpa comună a soților, iar nu din culpa exclu­sivă a reclamantului. În atare situație, instanța nu poate dispune desfacerea căsătoriei din culpa exclusivă a reclamantului, pentru că nu a fost învestită cu o atare cerere, iar art. 934 alin. (2) C. pr. civ. și art. 379 alin. (1) C. civ. permit doar ipoteză inversă, de pronunțare a divorțului din culpă comună, când cererea viza culpa exclusivă, și nici nu poate desface căsătoria din culpă comună, pentru că din probe rezultă culpa exclusivă a reclamantului.

^[44] O altă posibilă ipoteză ar fi cea în care reclamantul, ulterior administrării probațiunii, constatând riscul respingerii acțiunii, înțelege să își modifice cererea, conform art. 204 alin. (1) C. pr. civ., iar pârâtul este de acord cu modificarea cererii. O atare ipoteză este însă foarte impro­babilă în practică, pentru că reclamantul cunoaște motivele care au dus la destrămarea căsătoriei încă de la începutul litigiului și ar fi mult mai facil să își fundamenteze cererea pe acest temei de la început și, în plus, dacă pârâtul a administrat probațiune care să tindă a proba culpa exclusivă a reclamantului, înseamnă că acesta dorește respingerea acțiunii, atât timp cât nu a formulat cerere reconvențională, caz în care devine improbabil acceptul său la modificarea de acțiune.

^[45] În niciun caz, în ciuda unor exemple din practică în sens contrar (de exemplu, Jud. Timișoara, sent. civ. 3328/2015, disponibilă [Online] la adresa http://rolii.ro, accesat la data de 8 martie 2020), instanța nu poate pronunța divorțul atât pe temeiul art. 373 lit. b) C. civ., cât și pe temeiul art. 373 lit. c) C. civ. Deși ambele ipoteze au ca fundament culpa, acestea presupun condiții, soluții și efecte substanțial diferite.

^[46] A se vedea, în acest sens: M. Avram, op. cit., p. 128; Fl.‑A. Baias, „Comentariu (sub art. 934)”, în: V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., p. 1201.