Divorţul ca urmare a separării în fapt a soţilor. Aspecte substanţial procesuale

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Raportat la cele anterior expuse, separarea în fapt reprezintă, în aprecierea noastră, o încetare a conviețuirii soților pe fondul alterării grave a relației dintre aceștia, indiferent dacă continuă sau nu să mai locuiască în același imobil^[20]. Încetarea conviețuirii presupune existența a două elemente: un element material, manifestat sub forma încetării îndeplinirii obligațiilor specifice, și unul volitiv, constând în dorința unuia dintre soți sau a ambilor de a înceta relația de con­viețuire^[21]. Astfel, pentru a exista o separare în fapt, soții trebuie să decidă să pună capăt vieții de familie și să înceteze să se mai manifeste ca un cuplu și să își îndeplinească obligațiile derivate din raportul de maritagiu^[22]. Decizia în cauză poate fi luată în comun sau în mod unilateral de către unul dintre soți, iar separarea efectivă dintre soți începe în momentul în care ambii soți sau doar unul dintre ei vor/va adopta o conduită specifică unei persoane neantrenate într‑o relație de căsătorie, respectiv de la momentul la care o majoritate substanțială a obligațiilor ce compun conținutul raportului juridic de căsătorie vor înceta în mod deliberat a mai fi îndeplinite. Din acest punct de vedere, simpla neglijare crasă a unei singure obligații, fie aceasta și una extrem de importantă, precum obligația de fidelitate, nu conduce, prin sine, la reținerea separării în fapt, chiar dacă acest lucru dă naștere la tensiuni și certuri între soți, atât timp cât niciunul dintre ei nu înțelege ca pe viitor să renunțe la relația de familie și să se manifeste „ca un om liber”. Privită din perspectiva menționată, separarea în fapt are, alături de componenta obiectivă, derivată din încălcarea generală și asumată a obliga­țiilor specifice, și o puternică amprentă subiectivă, legată de modul în care soții înțeleg să se raporteze pe viitor la relația dintre aceștia. În măsura în care ambii soți sau unul dintre ei încetează să își mai dorească să formeze un cuplu și, pe deasupra, se manifestă ca atare, suntem în prezența unei separări în fapt. Cu alte cuvinte, există separare în fapt atunci când soții nu mai înțeleg să se manifeste ca un cuplu, iar pentru un terț suficient de informat cu privire la relația dintre ei relația nu mai este specifică uneia de familie. Dacă prin căsătorie soții înțeleg să dea formă juridică unei comunități de interes ce se clădise intre ei până la acel moment, separarea în fapt are semnificația încetării acestei comunități, încetare care se va formaliza, sub aspect juridic, prin desfacerea căsătoriei.

Rezultă, așadar, că separația în fapt se constituie într‑o alterare gravă a rapor­turilor dintre soți, pentru care căsătoria a rămas pe tărâmul formelor, o umbră din trecut, care întunecă inutil prezentul. Tocmai având în vedere implicațiile intrinseci ale separației în fapt, legiuitorul a apreciat că atunci când aceasta se prelungește mai mult de 2 ani, relațiile dintre soți sunt grav și iremediabil vătă­mate, iar continuarea căsătoriei nu mai este posibilă. Drept urmare, așa cum am arătat anterior, gravitatea vătămării relației dintre soți decurge din însăși împre­jurarea separării în fapt, iar dovada că nu mai este posibilă continuarea vieții căsătoriei pe viitor, din perpetuarea suficient de îndelungată a stării de separare în fapt. Totodată, cauzele care au condus la separarea în fapt sunt irelevante^[23], aceasta putând fi consecința acțiunilor, inacțiunilor ori deciziei unuia dintre soți sau rezultatul unor conduite negative din partea ambelor părți sau a unei hotărâri luate de comun acord pe fondul unei deteriorări constante a relațiilor de familie.

c) Separarea să dureze minimum 2 ani

Alături de existența efectivă a separării în fapt, durata separării constituie cel de al doilea element definitoriu al formei de divorț analizate. În acest sens, art. 373 lit. c) C. civ. statuează că separarea în fapt trebuie să fi durat cel puțin
2 ani, în timp ce art. 935 C. pr. civ. subliniază importanța stabilirii de către instanța de judecată învestită cu soluționarea cererii a duratei separării.

Așa fiind, pentru a se pronunța divorțul pe temeiul menționat, separarea în fapt trebuie să fi durat cel puțin 2 ani. Fiind vorba de un termen stabilit pe ani, acesta se va calcula conform art. 2.552 alin. (1) C. civ., urmând a se împlini cel mai devreme în ziua corespunzătoare celei în care a început să curgă termenul, din ultimul an. Spre exemplu, dacă termenul a început în data de 1 ianuarie 2018, acesta se va împlini în data de 1 ianuarie 2020. Dacă determinarea dies ad quem, respectiv a momentului de împlinire a termenului nu ridică dificultăți majore, unele probleme pot exista totuși cu privire la dies a quo^[24].

În situația în care separarea în fapt a fost marcată de evenimente exterioare neechivoce, precum existența unui conflict urmat de separarea locuințelor, stabi­lirea datei de început a termenului de 2 ani nu implică o sarcină dificilă. În schimb, atunci când separarea în fapt se produce treptat, ca urmare a înstrăinării soților, fără a fi marcată de vreo acțiune sau inacțiune explicită și neechivocă, lucrurile încep să se complice semnificativ. Bunăoară, dacă unul dintre soți pleacă în străinătate, iar relația soților se destramă treptat, până la aneantizare, fără a fi însoțită de evenimente considerabile, va fi extrem de dificil de identificat momentul în care s‑a realizat trecerea de la o viață de cuplu la o separare în fapt. Aceeași este situația în ipoteza în care soții continuă să locuiască în același imobil, iar separarea se produce treptat, pe fondul unor neînțelegeri și tensiuni care se cumulează. Lucrurile capătă un nivel superior de complexitate în cazul în care din căsătorie au rezultat copii, iar soții păstrează colaborarea cu privire la deciziile luate în această privință, fapt ce poate contura o aparență în sensul perpetuării vieții de cuplu. În toate aceste situații, o relevanță deosebită capătă elementul subiectiv, respectiv identificarea acelui moment în care soții au încetat să se mai considere un cuplu, menținând relația, eventual, în parametrii unei colaborări formale sau strict în legătură cu minorii. Din perspectiva menționată ar putea avea importanță aspecte precum: încetarea comunicării, angrenarea în noi relații (de regulă fără opoziție din partea celuilalt soț), intervenția separării judiciare de bunuri, nemaiparticiparea în comun la evenimente (altele decât cele privitoare la minori), lipsa sprijinului material și moral, lipsa relațiilor sexuale sau menționarea statutului de celibatar pe rețelele sociale.

În altă ordine de idei, întrucât termenul de 2 ani este unul substanțial, ce ține de însuși fundamentul ipotezei de divorț^[25], acesta trebuie să fie împlinit la data formulării cererii de chemare în judecată, nefiind suficient ca împlinirea să aibă loc la momentul pronunțării, având în vedere că toate condițiile substanțiale ale instituției deduse judecății, care configurează temeinicia demersului procesual, trebuie să fie împlinite la data sesizării instanței. În plus, fiind legat de cauza cererii introductive, acesta se raportează la momentul sesizării instanței, iar o modificare a cererii sub aspectul cauzei nu este posibilă decât în condițiile art. 204 C. pr. civ. Dacă din probele administrate rezultă că termenul nu era împlinit la data sesizării instanței, soluția va fi cea a respingerii cererii ca neînte­meiată, iar nu ca prematur formulată, întrucât termenul nu este unul suspensiv, ci unul substanțial, ținând de condițiile de fond ale formei de divorț. În schimb, dacă soțul are calitatea de pârât în cauză, iar termenul s‑a împlinit în cursul judecății, inclusiv în fața instanței de apel, acesta are posibilitatea de a formula cerere reconvențională întemeiată pe art. 373 lit. c) C. civ., date fiind prevederile art. 917 C. pr. civ., în conformitate cu care soțul pârât poate formula reconven­țională, inclusiv în fața instanței de apel, atunci când motivele s‑au ivit după începerea dezbaterilor în fața primei instanțe, iar motivul de divorț prevăzut de art. 373 lit. c) C. civ. îl constituie existența unei separații în fapt care a durat cel puțin 2 ani.

Se mai impune a fi subliniat faptul că termenul de 2 ani nu poate fi sus­pendat și trebuie să curgă încontinuu pentru a putea justifica un divorț întemeiat pe prevederile art. 373 lit. c) C. civ.^[26]. Cu alte cuvinte, nu se pot cumula mai multe separări în fapt care să însumeze durata minimă de 2 ani, iar reluarea conviețuirii de către părți conduce la înlăturarea definitivă a beneficiului terme­nului scurs până la acel moment, întrucât dispare premisa celei de a doua pre­zumții, respectiv că separarea a durat suficient pentru a se putea conchide că nu mai este posibilă continuarea conviețuirii pe viitor. Însuși faptul că părțile s‑au împăcat în acest interval de timp denotă o situație contrară, incompatibilă cu rațiunea normei. Pe de altă parte, nu orice contact dintre părți poate fi apreciat ca o reluare a conviețuirii. Astfel, simplul fapt că soțul plecat în străinătate locuiește pe durata unei vizite în țară în imobilul proprietatea comună nu are semnificația unei reluări a vieții de cuplu și, implicit, nu conduce la întreruperea termenului de 2 ani, având în vedere că locuirea temporară în același imobil cu celălalt soț nu se realizează în scopul reluării vieții de familie^[27]. Aceeași este concluzia și în cazul în care soții participă împreună la diverse evenimente în care sunt implicați copiii lor minori, precum serbări, zile de naștere sau chiar excursii, în condițiile în care asemenea acțiuni sunt legate de relația fiecărui părinte cu copilul său, iar nu de relația efectivă de cuplu și, în plus, se impun a fi menținute inclusiv după desfa­cerea căsătoriei prin divorț^[28]. De altfel, în lipsa altor elemente, atât timp cât acestea nu au avut loc în scopul reluării vieții de familie, nici măcar existența între soți a unor relații sexuale pasagere nu poate fi calificată automat ca un factor întreruptiv a termenului de 2 ani, fiind mai degrabă simple expresii proustiene ale ecourilor trecutului ce mai reverberează în prezent.

d) Implicațiile substanțiale subsecvente ale divorțului ca urmare a separării în fapt

Dacă divorțul ca urmare a separării în fapt nu produce în sine consecințe substanțiale subsecvente specifice, culpa stabilită în cadrul acestei forme de desfacere a căsătoriei poate avea consecințe patrimoniale semnificative asupra reclamantului.

Așa cum am văzut, în raport de prevederile art. 379 alin. (2) C. civ., atunci când divorțul se dispune ca urmare a separării în fapt de cel puțin 2 ani, culpa exclusivă pentru desfacerea căsătoriei se stabilește automat și invariabil în sarcina reclamantului. Or, în materia efectelor patrimoniale ale divorțului, Codul civil prevede mai multe ipoteze în care culpa exclusivă a soțului în desfacerea căsă­toriei poate conduce la stabilirea în sarcina sa a unor obligații pecuniare subsecvente.

Este vorba, în primul rând, de dreptul la despăgubire a soțului nevi­novat, prevăzut de art. 388 C. civ., normă care statuează că soțul nevinovat care suferă un prejudiciu prin desfacerea căsătoriei poate cere soțului vinovat să‑l despăgubească^[29]. Fără a ne propune să analizăm în prezentul studiu condițiile necesar a fi îndeplinite pentru angajarea răspunderii în temeiul normei mențio­nate, vom constata că, pentru a fi îndrituit la despăgubiri, soțul trebuie să probeze existența unui prejudiciu, a unui raport de cauzalitate între prejudiciu și desfacerea căsătoriei, și culpa exclusivă a celuilalt soț în desfacerea căsătoriei, având în vedere că acesta trebuie să fie „nevinovat”. Ceea ce interesează în contextul studiului nostru este cea din urmă condiție. În ipoteza divorțului clasic din culpă, vinovăția constituie unul dintre elemente esențiale ce se impun a fi stabilite de către instanța de judecată în urma probațiunii administrate, soluția asupra culpei fiind, drept urmare, în convergență cu elementele factuale care au condus la desfacerea căsătoriei. În schimb, în cazul divorțului pronunțat ca urmare a separării în fapt, elementul culpă scapă complet cenzurii judecătorului, fiind determinat in abstracto, de legiuitor, prin raportare la acela dintre soți care a înțeles să pună în mișcare acțiunea civilă, sesizând instanța cu cererea de divorț, ceea ce este de natură a rupe complet culpa de realitatea factuală care a deter­minat desfacerea căsătoriei.

Dată fiind situația menționată, ar părea profund inechitabil ca art. 388 să fie incident și în situația divorțului întemeiat pe art. 373 lit. c) C. civ. Cu toate acestea, după cum am arătat anterior, în conformitate cu art. 42 alin. (2) din Legea nr. 71/2011, dispozițiile art. 388 C. civ. sunt aplicabile în cazul prevăzut de art. 373 lit. c) C. civ. „dacă divorțul s‑a pronunțat din culpa exclusivă a reclamantului”. Așadar, desfacerea căsătoriei ca urmare a separării în fapt nu exclude dreptul la despăgubiri al soțului pârât, chiar dacă, de facto, acesta ar putea fi singurul culpabil de deznodământul maritagiului, iar stabilirea culpei în sarcina soțului reclamant poate reprezenta o pură ficțiune juridică, fără acoperire în realitate, ce decurge din motivul de divorț invocat^[30].

^[20] A se vedea, în acest sens, I. Deleanu, Tratat…, op. cit., p. 740.

^[21] A se vedea, în acest sens: E. Florian, Dreptul familiei…, op. cit., p. 321; G.C. Frențiu, op. cit., p. 212; G. Răducan, op. cit., p. 467. Într‑un sens similar, a se vedea Jud. Bârlad, sent. civ. nr. 2870/2015, în P.A. Lupu, op. cit., pp. 29‑30.

^[22] A se vedea, în acest sens, Fl.A. Baias, „Comentariu (sub art. 935)”, în: V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., p. 1204.

^[23] A se vedea, în acest sens: E. Florian, Considerații…, op. cit., p. 35; E. Florian, Dreptul familiei…, op. cit., p. 321; Jud. Bârlad, sent. civ. nr. 2870/2015, în P.A. Lupu, op. cit., p. 30.

^[24] A se vedea, în acest sens, E. Florian, Dreptul familiei…, op. cit., p. 321.

^[25] A se vedea, în acest sens, I. Deleanu, Tratat…, op. cit., p. 740.

^[26] A se vedea, în acest sens: I. Deleanu, „Comentariu (sub art. 934)”, în: I. Deleanu, V. Mitea, S. Deleanu, Noul Cod de procedură civilă. Comentarii pe articole. Vol. II. Art. 622‑1133 (București: Universul Juridic, 2013), p. 366; I. Deleanu, Tratat…, op. cit., p. 740; E. Florian, Dreptul familiei…, op. cit., p. 321; G. Răducan, op. cit., p. 467; Fl.‑A. Baias, „Comentariu (sub art. 935)”, în: V.M. Ciobanu, M. Nicolae (coord.), op. cit., p. 1204.

^[27] Într‑un sens similar, a se vedea Jud. Bârlad, sent. civ. nr. 2870/2015, în P.A. Lupu, op. cit., p. 29.

^[28] A se vedea, în acest sens, M. Șcheaua (coord.), M.M. Oprescu, M.A. Oprescu, op. cit., p. 237.

^[29] Pentru o analiză pe larg a dreptului la despăgubiri în contextul desfacerii căsătoriei, a se vedea: E. Florian, Dreptul familiei…, op. cit., pp. 340‑342; C.C. Hageanu, Dreptul familiei…, op. cit., pp. 192‑194; B.D. Moloman, L.C. Ureche, Noul Cod civil…, op. cit., pp. 396‑404.

^[30] A se vedea, în acest sens, E. Florian, Dreptul familiei…, op. cit., p. 340.