Discursul domnului Liviu Pop cu ocazia Conferinței RĂSPUNDEREA CIVILĂ – tradiție și inovație – Liviu Pop la 80 de ani

Din capul locului, vreau să adresez mulțumirile mele, întreaga mea gratitudine, dumneavoastră, tuturor, care sunteți prezenți aici. În primul rând, celor care m-au lăudat peste măsură, dincolo de limita admisibilă, în opinia mea, și să vă salut pe toți care participați la acest eveniment frumos, științific. Este o conferință științifică, care are însă și un parfum de sărbătoare, un oarecare parfum de sărbătoare, dar văd că parfumul ăsta de sărbătoare a devenit tot mai accentuat. Da. În orice caz, vă mulțumesc tuturor, mulțumesc colegilor noștri de la celelalte facultăți din cadrul Hexagonului Facultăților de Drept, care se găsesc aici. Aici este crema civiliștilor din România, aici, cum să vă spun, este spuma decantată a civiliștilor din România, sunt profesioniștii la superlativ. Nu? Eu sunt mândru că sunteți aici, și în fruntea dumneavoastră este un mare profesor, care nu este numai profesor, nu este numai om de știință, nu este numai practician eminent al dreptului civil, ci este și un mare om de cultură, prof. Valeriu Stoica, pe care îl salut, și fost ministru. Noi îl tratăm mai departe și ne adresăm cu reverență tot folosind acest apelativ, de „domnule ministru”.

Dragii mei, vă rog să-mi permiteți să vă prezint, totuși, dacă mă sărbătoriți, aveți paciența necesară să vă prezint câteva gânduri și mărturisiri la împlinirea a 8 decenii de viață.

Atunci când interogația filozofică își propune ca problematică complicatul fenomen al vieții și al cunoașterii, în realitate este vorba, în primul rând, despre om, ca subiect epistemologic care ar vrea să cucerească, să explice totul, cerul și pământul, și prin aceasta să se explice pe sine ca ființă devenită. Astfel, așa cum afirma marele filozof Lucian Blaga, în ridicarea lui din lumea animală, omul devine subiect creator de civilizație și cultură, prin aceasta fiind fără îndoială, singura ființă cunoscută făuritoare de istorie, doritoare să convertească necunoscutul în cunoscut, adică în componente ale civilizației și plăsmuiri ale culturii. După cum este cunoscut în ființa sa, omul unește un fizic și un psihic, știind despre sine că există și că moare singur. După cum este cunoscut, nimeni nu poate trăi și muri în locul altuia. Astfel, a exista înseamnă a te naște, a te naște înseamnă finitudine și finitudinea înseamnă distructibilitate. Viața omului este, în opinia mea, ca o gară din care cu toții plecăm mai devreme sau mai târziu, n-o să spunem acum unde, o să vedem.

Mărturisesc că din prima mea tinerețe am fost și sunt mereu preocupat de aceste gânduri cu valoare de adevăruri. Astfel, mai ales în ultimele 2 decenii, am ajuns la constatarea că viața omului nu este numai o operă de artă, mai degrabă se aseamănă cu un bazar în care găsești de toate, inclusiv nimicuri. Așa fiind, la anii mei, mi-am dat seama că viața noastră aparține mai mult trecutului decât timpului prezent. Aceasta pentru că prezentul este întotdeauna și pentru oricine un moment prea scurt, chiar și atunci când plenitudinii la noi ne face să ni se pară etern. În orice caz, iubim viața, în realitate, iubim trecutul care nu este altceva decât prezentul, așa cum se află el în amintirile noastre. De altfel, când vorbim despre dragostea pentru trecut, în realitate, vorbim despre dragostea de viață, aceasta pentru faptul că viața, vrând-nevrând și indiferent ce am spune, aparține mai mult trecutului decât prezentului.

Astăzi, când împlinesc 8 decenii de viață, cred că este pe deplin adevărat ceea ce s-a spus de către un mare eseist, că oamenii de vârsta mea sunt niște rentieri ai amintirilor care adeseori se află într-o regretabilă stare de atimie. Mai mult, pe măsura trecerii timpului, descopăr și redescopăr și nu-mi vine să cred și să accept, că cei de-o seamă cu mine, cei din jurul meu, au ajuns să fie generația cea mai vârstnică, bătrânii sau, cum eufemistic li se mai spune, generația longevității. În orice caz, privind retrospectiv, am ajuns la concluzia că sunt un om norocos. Astfel, mulțumesc marelui anonim al universului, deoarece m-am născut și trăiesc de 8 decenii în mijlocul unui popor care, așa cum spunea cineva, este blând ca un miel și răbdător ca un taur. Vremurile în care am trăit până în prezent au fost și mai bune și mai rele. Un lucru este cert, am fost și suntem cu toții sub vremuri și nicidecum deasupra lor. După cum se știe, fac parte din generația care n-a avut de ales, noi am avut doar șansa căutărilor în profesie, în dragoste și în mărturisire.

De regulă, istoria nu face daruri, am iubit și iubesc România cu fanatism, fără însă a urî sau disprețui alte neamuri și seminții. Aici este locul meu, țara mea și dorul meu nestins. Nouă, românilor, ne-a fost hărăzită o patrie frumoasă, plină de culoare, de daruri și bogății. Aici îmi sunt rădăcinile, mormintele părinților, bunicilor și străbunicilor. De asemenea, aici îmi este fiul, aici sunt nepoții, frații și sora mea. Am trăit și trăiesc o continuă desfășurare de bine, de rău, de dragoste, de realizări, împliniri de frumusețe și devotament, dar și de unele greutăți și neașteptate trădări. De aceea, pot spune cu sinceritate că m-am dăruit cu întreaga mea ființă minunatei acestei patrii. De la ascendenții mei am învățat să fiu bun, loial drept, harnic, generos, iubitor de neam și țară, dornic de adevăr și de dreptate. Numai că, spre regretul meu, mulți dintre oamenii generației mele, care făceau parte din elita societății noastre, cuprinși de dor de cerul înstelat, și-au sfârșit călătoria pe această planetă, pășind, pentru totdeauna, în frumusețea unei lumi nevăzute și necuprinse. S-au dus spre ceruri, pentru a rămâne veșnic și mai puternici lângă noi prin ceea ce-au lăsat moștenire ca modele de urmat și învățători ai noștri și mai ales ai generațiilor care ne succed, precum și celor care ne vor succede, mai devreme sau mai târziu.

Așa cum spunea genialul nostru poet național, citez „Trecut-au anii ca norii lungi pe șesuri și niciodată n-o să vină iar”. De altfel, am ajuns la vârsta la care, pentru orice om, viața este și trebuie să fie deopotrivă o victorie și o înfrângere acceptată. Din experiența anilor prin care am trecut, am constatat că este necesar să acordăm un deosebit respect valorilor și că acest respect trebuie să fie învățat pentru binele și progresul omenirii. De asemenea, respectul pentru valori este de preferat să fie promovat și să se manifeste într-o manieră pro activă, fără a se recurge la experiențe ratate care, cel mai adesea, sunt sau pot fi păgubitoare. Aceasta știut fiindcă nerespectarea valorilor generează costuri greu de comensurat și, de regulă, de lungă durată, care se obiectivează în degradarea identității colective. Toate aceste costuri lovesc distructiv răspunsul competent și onest la fireasca întrebare: „cine suntem noi?”.

În aceeași ordine de idei, mărturisesc cu sinceritate că încă din anii când eram elev al Seminarului Teologic din Cluj, în urmă cu peste 6 decenii, am considerat că premisa necesară devenirii sănătoase a omului, a fericirii sale, atât cât poate exista, a succesului, în general, este pasiunea creatoare. Lipsa ei are ca efect sterilizarea intelectuală și spirituală. În schimb, existența și practicarea pasiunii este un factor profilactic necesar și, în același timp, creativ. Așa se face că în lumea de astăzi, plină de solicitări imense, cultivarea pasiunii este un antidot eficace al blazării ineficienței și derutei. Desigur că am în vedere doar pasiunea care se obiectivează sau poate să obiectiveze într-o creație benefică pentru societate. În schimb, cealaltă pasiune sterilă nu este de dorit și nu este bine să fie practicată, nefiind altceva decât o înflăcărare gratuită care nu produce nimic bun. În schimb, pasiunea creatoare are calitatea de a fi formativă, așa încât fiecare dintre noi, în trecerea prin viață, putem clădi câte un adevărat monument, acela al personalității proprii.

Pe cale de consecință, se poate afirma că doar în acest fel omul are capacitatea de a sta pe o traiectorie proprie, doar ducându-și energia spirituală în jurul unor idei și așezând raporturile sale cu societatea și cu mediul în care trăiește pentru obținerea unui rezultat util progresului. Este motivul pentru care acest factor cu efecte coagulante este necesar să fie păstrat, întreținut, cultivat și încurajat, inclusiv prin faptul că aruncă pete mari de culoare pe urzeala, uneori cenușie, a vremurilor. În același timp, este un ingredient prețios care dă gust și sens vieții, ferindu-ne de steril și ineficiență. Astfel, pentru tineri, ea face mai mult decât ozonul și vitaminele, iar pentru cei de vârsta mea este un neîntrecut factor de întreținere trupească și mai ales sufletească.

Și acum, dragii mei, cu toate că nu știu dacă filele vieții mele interesează sau pot interesa pe cineva, voi rosti câteva cuvinte despre mine. De altfel, sunt convins că ele n-au avut, și poate că nu vor avea nici în viitor, vreo rezonanță aparte în istoria vremurilor trecute, prezente și a celor care vor să vină. În orice caz, o constatare poate fi reținută, viața mea a curs în fluxul timpurilor în care nașterea m-a aruncat acum 80 de ani, știut fiind că vremurile sunt deasupra noastră și nicidecum noi deasupra lor. Așa cum am afirmat și altă dată, un lucru este cert, nicio viață individuală nu este în totalitate și exclusiv opera celui în cauză. Ea este, în bună parte, opera împrejurărilor, a mediului social și familial, în ambianța cărora fiecare dintre noi s-a format și a trăit, cu bune și cu rele, în fluxul istoriei. Un lucru trebuie cunoscut și recunoscut, că în întreaga mea viață am încercat să fac binele ori de câte ori mi-a stat în putință, știut fiind că binele se răsplătește cu bine și caracterul cu caracter. Nu am dorit nimănui și, mai mult, nu am provocat cu intenție răul semenilor mei, indiferent dacă m-au iubit sau nu m-au iubit. De aceea, răsplata pe care am primit-o, mai devreme sau mai târziu, a fost tot binele. Ce-i drept, uneori cu oarecare întârziere și nu întotdeauna de la cei care ar fi fost datori să mi-l întoarcă. Astfel, au fost și situații în care am constatat că ingratitudinea este răsplata binelui și a serviciului făcut celui în cauză. Așa se face că, de regulă, nu am așteptat recunoștință promptă și veșnică de la nimeni, deoarece recunoștința veșnică, la fel ca și ingratitudinea veșnică, sunt deopotrivă păguboase și uneori chiar distructive. De fapt, la noi, la români, recunoașterea valorii unui om, sau mai ales recunoștința față de un om, sunt, de cele mai multe ori, postume.

Cariera mea universitară atât înainte, cât și după decembrie 1989, mi-a oferit șansa de a avea multiple împliniri și satisfacții. Astfel, numai după 5 ani de la absolvirea facultății, fiind șef de promoție și repartizat asistent la catedra de drept civil, am obținut titlul științific de doctor în drept, specialitatea drept civil, sub conducerea științifică a imperialului și exigentului prof. Aurelian Ionașcu. Așa se face că, la scurtă vreme de la absolvirea facultății, am fost avansat prin concurs, lector universitar, fiindu-mi încredințată, la intervenția aceluiași eminent profesor, disciplina Drept civil, anul II, Drepturi Reale și Obligații, pe care am predat-o până la pensionare, în anul 2013. Astfel, se dovedește ceea ce s-a spus, că destinul ne conduce pe fiecare, de regulă, acolo unde trebuie să fim. Prin urmare, se validează ceea ce îmi place mie să afirm și adeseori o fac, că în viață trebuie să ai noroc, prin noroc înțelegând însă o șansă sub condiția de a fi valorificată. În întreaga carieră universitară m-am ferit de efuziuni gratuite și gesturi risipitoare, preocupându-mă cu tenacitate de stabilitatea profesională, materială și morală a vieții, valorificându-mi șansele prin eforturi susținute și la momente potrivite cu bunul-simț al omului care trudește și înțelege să respecte și să se bucure și de truda celorlalți. De asemenea, m-am ferit pe cât posibil să am maniere ipocrite, înțelegând să practic o simplitate firească, de o politețe sinceră și deschisă, refuzând trucajul și dedublarea. Astfel, destul de repede am ajuns să nu mă mai încânte aproape deloc edificiul precar al unor elogii, chiar dacă unele dintre ele sunt îndeajuns de justificate. Complimentele și frazele de circumstanță rostite de oameni diagnosticați duplicitar nu fac parte din arsenalul comunicării mele. Dimpotrivă, am crezut întotdeauna că simplitatea în gesturi și conduita sinceră sunt cea mai bună probă de omenie și noblețe. Astfel, m-am ferit pe cât este posibil să dezmierd spinarea cuvintelor, care uneori sunt cuibărite în căușul frazelor de circumstanță, aceasta și fiindcă am constatat că orice succes are ceva dubios pentru unii dintre cei cu care ne întâlnim. Așa se face că, atunci când a fost necesar, am urmat sfatul conform căruia la necuviință nu se răspunde, un om serios nu este polemist decât în timpul liber, pe care însă nu-l are. Constat cu plăcere, inclusiv cu această ocazie, că nu este trecut în uitare faptul că am slujit această facultate ca profesor cu dăruire, cu generozitate și sinceritate. De asemenea, în calitate de decan, așa cum ați auzit timp de 2 mandate, și șef de catedră sau director de departament timp de 15 ani, am reconstruit-o din temelii, atât material, cât și uman. În toată cariera mea academică am fost convins că, în realitate, universitatea este, sau ar trebui să fie, o adevărată confraternitate dintre magiștrii și ucenicii lor, studenții, având la bază, cum spunea Pârvan, spiritul camaraderesc, fără de care, în opinia mea, nu poate fi vorba de libertatea gândului și a creației.

Un adevărat profesor universitar m-a apreciat și continuă să aprecieze că este necesar să fie exigent și, în același timp, bun și generos. Autoritarismul și rigiditatea în gând și în faptă, inclusiv la examene, are ca etiologie și acompaniază întotdeauna răutatea funciară. Respectul unui profesor se câștigă, nu se impune. Un adevărat profesor, om de știință dedicat funcției și misiunii sale, trebuie să se comporte ca un simplu student, pentru a alerga într-o liniștitoare, ca o fraternitate, la un loc cu învățăceii săi, după licuricii luminoși ai gândului, admițând alteritatea și descoperirea adevărului, fără a avea aere de atotștiutor, exclusivismul, oricând și oriunde, este o manifestare a prostiei. De asemenea, am considerat întotdeauna că exigența la examene, de pildă, trebuie să fie una cu bunătate. Ați mai auzit această idee de la dna decan. Orice adevărat profesor trebuie să înțeleagă faptul că examenul este evaluarea cunoștințelor și de aceea trebuie să desfășoare cu calm, fără stres. Examenul la universitate nu este un concurs pentru ocupare de funcții. După cum se știe, activitatea mea științifică se obiectivează în cele peste 20 de volume publicate, unele multiplicate înainte de anul 1989 și altele apărute în edituri prestigioase. La acestea se adaugă un număr considerabil de articole, studii, eseuri etc., majoritatea publicate în reviste de largă circulație. Vreau să cred că măcar câteva dintre ele au avut și vor avea, poate, un impact fertil și incitant în spațiul teoriei și practicii dreptului civil. Am în vedere mai ales acelea dintre lucrări care conțin analize și soluții cu valoare de noutăți paradigmatice în hermeneutica dreptului civil. O astfel de constatare ar fi cea mai mare răsplată a vieții și activității mele. Aceasta pentru faptul că, în opinia mea, în ultimă instanță, noi suntem în prezent, și vom fi și în viitor, cărțile și celelalte lucrări științifice pe care le realizăm și le publicăm. Numai ceea ce încredințăm publicării ne poate oferi și garanta o fărâmă de eternitate, doar așa putem spera că vom avea viață și după ce o să ne săvârșim.

În final, dragii mei, vă doresc tuturor să dați vieții ani și anilor viață, sănătoși și în pace, cu multe realizări și bucurii răspândind în jurul vostru cu generozitate, modestie, încredere și bunătate, parfumul plăcut al virtuților și caracterului. În ceea ce mă privește, sper că marele anonim al universului mă va învrednici să mă mai bucur o vreme de darurile vieții, cu scopul de a putea continua căutările. Numai că, așa cum spune un vechi proverb tibetan, citez „Dintre viața viitoare și ziua de mâine nu putem ști niciodată care va veni cea dintâi”. Vă mulțumesc!

Dragii mei, gata, ajunge! Ce-i prea mult nu-i sănătos, dragii mei! Să știți că am fost emoționat, s-a simțit și pe glasul meu, nu? Era cât pe ce să plâng.

Vă mulțumesc tuturor pentru cuvintele frumoase pe care mi le-ați adresat. Cred că depășesc meritele pe care eu le am în calitatea mea de profesor. Ați fost generoși și ați fost deosebiți, de m-ați lăudat foarte mult, prea mult. Mulțumesc!