Discursul domnului Liviu Pop, câștigătorul premiului „Matei Barbu Cantacuzino – Opera Omnia”, în cadrul festivității „PREMIILE RRDP pe anul 2016”

20 dec. 2017
0 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 5 (0 votes, average: 0,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 648

Recomandări

 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Doamnelor și domnilor,

Se spune că un discurs, ca să fie reușit, trebuie să fie ca un minijup: să nu fie prea lung, pentru a fi interesant, și nici prea scurt, ca să fie decent. Și ca să împlinească discursul meu de răspuns la aceste laude, pe care le consider exagerate, să îndeplinească aceste condiții, mi-am scris – în ultima vreme îmi scriu discursurile. Când eram tânăr, vorbeam liber; nu știu ce vorbeam, dar vorbeam, să știți. Mai nou, caut să nu vorbesc orice. Și ca să nu vorbesc orice și să mă înscriu în limite raționale și rezonabile, atunci îmi scriu discursul. Maxim 8-9 minute trebuie să țină un discurs, ca să fie ca un minijup, da?

Conferintele Video Universul Juridic

Doamnelor, domnișoarelor și domnilor, stimați și distinși colegi! Premiul Matei B. Cantacuzino, care îmi este acordat astăzi pentru întreaga carieră profesională și științifică, de profesor, de practician și teoretician al Dreptului Privat, îmi provoacă o stare de deplină satisfacție, un adevărat catarsis și îmi aduce aminte cu bucurie și de alte momente, cu valențe de evenimente, pe care le-am trăit în acest amfiteatru, atunci când am fost distins cu premiul Traian Ionașcu, de două ori, și, nu în ultimul rând, într-o zi din toamna anului 2011, când, la propunerea Facultății de Drept, Universitatea București mi-a acordat titlul de profesor honoris causa al acestei prestigioase instituții.

Așa fiind, permiteți-mi să exprim întreaga gratitudine față de cei care conduc Revista Română de Drept Privat, Editura Universul Juridic, și, nu în ultimul rând, UNBR, al căror gest de caldă apreciere la adresa mea se obiectivează într-o frumoasă și importantă întâmplare, care constituie pentru mine un adevărat eveniment.

Gestul de astăzi este unul de neîndoioasă generozitate, de respect și apreciere pentru ceea ce am înfăptuit în cei aproape 50 de ani de activitate didactică, practică (judecător și apoi avocat), managerială (decanul Facultății de Drept din Cluj-Napoca între anii 1996-2004) și științifică, pe care am desfășurat-o cu abnegație, cu dăruire, cu modestie, cu pasiune creatoare și bună-credință, dar acompaniată, poate, cu prea multă prudență în unele perioade ale vieții mele profesionale. Or, este știut că prudența este, de multe ori, vrăjmașa de moarte a realizărilor mărețe.

Așa fiind, vă asigur pe toți cei care vă faceți „vinovați” de această întâmplare de sincera mea prețuire și considerație. Este considerația pe deplin meritată de toate spiritele nobile, care caută noi și noi argumente și organizează asemenea evenimente cu scopul de a decela adevărul, a recunoaște și a recompensa pe cei care contribuie la promovarea dreptului și realizarea justiției, componente de mare importanță ale valorilor umanității, cu deosebire în aceste vremuri, când omenirea traversează o perioadă plină de căutări și incertitudini.

Și acum, vă rog să-mi permiteți să rostesc câteva cuvinte despre mine. Aceasta deoarece cred că sunt printre dumneavoastră și câțiva care ar putea fi interesați de filele vieții mele, chiar dacă, așa cum se va putea constata, ele nu au avut și nu au nici în prezent vreo rezonanță aparte în istoria vremurilor trecute și nici a celor prezente. Din capul locului, așa cum am afirmat și cu alte prilejuri, arăt că viața mea a curs în ritmul timpului, în care nașterea m-a aruncat, știut fiind că vremurile sunt deasupra noastră și nicidecum noi, priviți ca indivizi, deasupra vremurilor. Așa se face că nicio viață individuală nu este în totalitate și exclusiv opera celui în cauză, ci este, în bună parte, opera împrejurărilor, a mediului social și familial în ambianța căruia fiecare s-a format și a trăit, cu bune și cu rele, în fluxul istoriei. Prin urmare, chiar dacă nu am nimic spectaculos de relevat, m-am gândit, totuși, că este important să vă spun că m-am născut acum 74 de ani, spre sfârșitul celei mai mari conflagrații mondiale, fiindu-mi dat să trăiesc vremuri schimbătoare. Cu toate acestea, providența m-a ferit de evenimente care mi-ar fi putut pune viața în pericol. Am copilărit, până la vârsta de aproape 14 ani, în localitatea mea natală, Suciu de Sus, situat între dealurile și pădurile fremătând de sacru și mister, de poezie și extaz ale depresiunii Lăpușului, așezată la poalele Munților Țibleșului, în vecinătatea ținutului Năsăudului. Nu a fost o copilărie fără griji și lipsuri; dimpotrivă, am avut parte de multe insanități, greutăți și nedrepte suferinzi, care au lăsat urme adânci și dureroase în sufletul meu, în cel de-al doilea deceniu de viață, influențându-mi în parte și formarea personalității. Cu toate acestea, este important că nu am cedat. Dimpotrivă, am fost conștient încă din acei ani ai fragedei tinereți că viața este alcătuită din trăiri diferite, care se obiectivează în bucurii și, deopotrivă, în greutăți și chiar suferinzi. Așa am ajuns să cred, cu deosebire astăzi, că numai trecând prin asemenea trăiri, viața omului puternic și creator de noi valori materiale și spirituale poate fi cu adevărat deplină. Pe de altă parte mi-am dat seama că nu există bucurie veșnică și nici suferință continuă. Suferința este la fel de necesară ca bucuria. Mai mult, este dovedit faptul că suferința sporește și întărește vitalitatea, creativitatea și caracterul omului valoros, conștient de calitățile sale, determinându-l să fie mai activ, mai luptător și mai înțelept. De asemenea, numai cel care se luptă cu greutățile este în stare să înțeleagă și să aline suferințele celorlalți. Numai dacă ai suferit este posibil să te comporți la fel ca samariteanul din cunoscuta parabolă biblică.

Aceasta este una din explicațiile faptului că în întreaga mea existență am încercat să fac binele ori de câte ori mi-a stat în putere, știut fiind că binele se răsplătește cu bine și caracterul cu caracter. Iată de ce nu am dorit răul nimănui; și, mai mult decât atât, nu am provocat răul cu intenție semenilor mei, prieteni sau neprieteni. De aceea, răsplata pe care am primit-o, mai devreme sau mai târziu, a fost tot binele. Numai că, adeseori, a venit de la alții decât de la cei care ar fi fost datori să mi-l întoarcă. Astfel, m-am convins, în multe împrejurări, că ingratitudinea este, uneori, atunci când lipsește caracterul, răsplata binelui și serviciului făcut dezinteresat celui în cauză. Așa se face că nu am așteptat de la nimeni recunoștință veșnică, deoarece, după cum s-a spus, și citez: „Recunoștința veșnică, la fel ca ingratitudinea veșnică, sunt deopotrivă păgubitoare, uneori chiar dezastruoase”. Se pare că la noi, la români, recunoștința și recunoașterea valorii unui om apar adeseori doar în varianta lor postumă.

Cu majoritatea insanităților și greutăților, așa cum am afirmat, m-am confruntat mai ales în adolescență și în primii ani ai tinereții. Ele s-au asanat, în bună parte, odată cu alegerea profesiei, care, ce-i drept, a avut loc destul de târziu, din cauza unui curriculum școlar sinuos și îndelungat. Astfel, am fost, în ordine, elev al Seminarului Teologic din Cluj – am făcut numai doi ani, ca și Stalin, numai diferența dintre mine și Stalin este esențială: el a fost dat afară, eu m-am retras; al Liceului nr. 2 din Satu Mare, urmând apoi cursurile unei școli tehnice. Se poate afirma că am fost elev neîntrerupt, timp de 17 ani, fără întrerupere, și apoi student, astfel că am absolvit Facultatea de Drept a Universității Babeș-Bolyai la vârsta de 28 de ani. Fiind șeful promoției mele, la absolvirea studiilor de licență, am fost numit, în baza unei repartiții ministeriale, asistent stagiar la aceeași facultate, debutând apoi în cariera universitară, după 22 de ani neîntrerupți de școală. În schimb, destul de repede, în nici cinci ani de la obținerea licenței în Drept, am devenit doctor în Drept, în octombrie 1977, sub conducerea științifică a imperialului și exigentului profesor de Drept Civil, care a fost – și va rămâne mereu în memoria noastră, a tuturor – Aurelian Ionașcu.

Privind lucrurile retrospectiv, se poate spune că, în primul rând, cariera universitară mi-a oferit toate condițiile și șansele de care aveam nevoie pentru a mă echilibra și a trăi o viață de împliniri și de multe satisfacții. Aceasta este dovada a ceea ce s-a spus, că „destinul ne conduce pe fiecare, de regulă, spre ceea ce – și acolo unde – trebuie să fim, unde ne este locul”. Deci nu este important de unde pornim și pe unde mergem; este important unde ajungem, prin meritele noastre, prin munca noastră, prin eforturile noastre.

În întreaga mea carieră juridică, de aproape 5 decenii, m-am ferit de efuziuni gratuite și de gesturi risipitoare, preocupându-mă în primul rând de stabilitatea profesională, materială și morală a vieții și apoi valorificându-mi șansele prin eforturi susținute și la momentele cele mai oportune, cu bunul-simț al omului care se trudește și înțelege să respecte și truda celorlalți. De asemenea, m-am ferit, pe cât posibil, de maniere ipocrite, înțelegând să practic o simplitate francă, într-o atmosferă de politețe sinceră și deschisă, prin refuzul trucajului, dedublării și confuziei. Și mai mult: Cu timpul am ajuns să nu mă încânte aproape deloc edificiul dintotdeauna precar al unor elogii, chiar și atunci când am apreciat că ele sunt îndeajuns de justificate. Complimentele și frazele de circumstanță, rostite mai ales de oameni pe care-i știu diagnosticați duplicitari, nu fac parte din arsenalul comunicării mele în societate și la locul de muncă. Dimpotrivă, am crezut întotdeauna că simplitatea în gesturi și conduita sinceră pot fi cele mai elocvente probe de cinste, de omenie și noblețe. Aș putea spune că, în ce mă privește, m-am ferit să dezmierd prea mult și cu orice prilej, fără a fi selectiv, spinarea cuvintelor pe care le-am cuibărit în căușul frazelor scrise sau rostite.

În cursul vieții academice am învățat multe de la colegii mei, de la studenți și, mai ales, de la toți profesorii mei, fără deosebire. Tuturor, în viață sau trecuți în veșnicie, le păstrez o caldă amintire și sinceră recunoștință. Ceea ce sunt astăzi, în bună parte lor le-o datorez.

Activitatea mea științifică se obiectivează în peste 20 de volume, unele multiplicate și altele editate, și peste 100 de studii, articole, comentarii etc., majoritatea publicate în ultimii 15 ani, în cele mai prestigioase reviste de specialitate, cu distribuție națională, fiind citate în peste 700 de lucrări apărute în țară și peste 100 de lucrări din străinătate. Vreau să cred că cel puțin câteva din aceste lucrări au avut și vor avea un impact fertil și incitant în spațiul teoriei și practicii Dreptului Civil. Această speranță are ca temei argumentativ constatarea că, mai ales lucrările din ultima vreme, cuprind analize, ipoteze și soluții cu valoare de noutăți paradigmatice în știința noastră juridică. Or, dacă această afirmație este cea corectă și veridică, constatarea de mai sus ar putea fi cea mai mare răsplată a vieții mele.

În întreaga activitate profesională, mai ales în cea științifică, n-am fost nici manierist și nici exclusivist. Dimpotrivă, am dat dovadă de circumspecție, de reținere, admițând întotdeauna alteritatea, știut fiind că în cunoașterea științifică toate realizările au caracter provizoriu. Ceea ce aflăm căutând în demersurile noastre nu sunt adevăruri definitive, ci doar trec peste adevăr. Realitatea și viața fiind în neîncetate mișcare, adevărul se află, și el, într-o permanentă reînnoire. Avem întotdeauna doar adevăruri parțiale.

Sper ca Providența să mă învrednicească să mă bucur în continuare de darurile vieții, pentru a putea continua căutările pe care le reclamă proiectele mele. Numai că, așa cum o spune un vechi proverb tibetan: „Dintre viața viitoare și ziua de mâine, nu putem ști niciodată care va veni mai întâi”.

Și, înainte de a încheia spusele mele, vreau să vă mărturisesc că în întreaga carieră am crezut și nu încetez să cred, așa cum s-a spus aici, în dreptate. Dacă nu aveam această credință, n-aș fi urmat facultatea de Drept și nici nu aș fi exercitat profesia de jurist. Afirmația este a unui om care a fost câțiva ani și judecător, la Curtea de Apel din Cluj. Numai că, dragii mei, dreptatea nu se face oricum. Așa cum am mai spus și cu alte ocazii și voi repeta mereu, trebuie făcută cu bunătate. Pentru că numai bunătatea adâncă, îngăduitoare, caldă și iertătoare îl apropie pe om de Dumnezeu.

Această convingere cu valoare de credință o avea și civilistul Matei B. Cantacuzino, al cărui nume îl poartă premiul pe care astăzi mi l-ați conferit pentru întreaga mea carieră juridică. Regretatul civilist a fost nu numai un mare profesor, ci și un neîntrerupt orator de bară. La început a fost consilier la Curtea de Apel din Iași, și apoi avocat. Astfel, într-o pledoarie și-a mărturisit concepția sa despre justiție invocând tabloul unei femei. Îmi permit să citez: „Într-o bisericuță din Roma, spunea într-o remarcabilă pledoarie, am văzut tabloul unei femei care ținea în mâinile sale pământul negru; îl îmbrățișa cu căldură. Expresia ei arăta că este o mamă cu ochii ridicați spre cer, parcă încercând să smulgă din seninul lui lumină. Mă așteptam să fie scris dedesubt: «Caritatea»; sau «Durerea»; sau «Filantropia». Nu. Era scris «Justiția». Justiția care strânge la pieptul său suferințele omenirii; Justiția nelegată la ochi și înțelegătoare a tuturor durerilor, iar nu cealaltă justiție, oarbă, cu spada într-o mână și în alta ținând un cântar atât de mic, încât nu poate cuprinde absolut nimic din mizeriile noastre”. Ce înaltă și umanistă concepție despre justiție!

În ce mă privește, apreciez, totuși, că bunătatea trebuie să aibă limite. Ea nu trebuie să exceadă dreptul și dreptatea. Când spun „dreptul” mă refer doar la legile fertile, care își au etiologia și fundamentele în năzuințele, în durerile și trebuințele adevărate ale corpului social. În acest sens, același mare civilist Matei B. Cantacuzino… A scris o singură carte: „Elementele Dreptului Civil”. Fără trimiteri la subsol; fără bibliografie. Și trei articole. Și iată că astăzi îmi dați premiu care are numele lui. O singură carte! Și e citat și astăzi cu acea carte, „Elementele Dreptului Civil”, apărută într-o editură la Craiova, în anul 1921.

Matei Barbu Cantacuzino a scris o singură carte, așa cum vă spuneam, și trei articole. Parafrazându-l pe evanghelistul Ioan, Matei Barbu Cantacuzino, în cuvântul înainte la volumul „Elementele Dreptului Civil” spunea: „La început a fost nevoia. Și din nevoie s-a născut cuvântul. Din nevoile și suferințele omenești s-a născut și se înalță mereu, ca o maiestuoasă catedrală, întregul edificiu al civilizației”. Acesta, spunea el, „este semnul superiorității dreptului care merită să fie recunoscut, respectat și aplicat într-o societate liberă și dreaptă”. Cine are urechi de auzit să audă, cine are ochi de văzut să vadă!

În final, luând aminte la spusele marelui profesor, dați-mi voie să vă îmbrățișez spiritual și să vă mulțumesc tuturor că sunteți acum și aici și să cred că voi rămâne mai departe, mereu mai departe, profesor pentru totdeauna și chiar după ultimele clipe ale vieții mele. Vă doresc tuturor sărbători fericite, la mulți ani, să dați vieții ani și anilor viață, răspândind în jurul dumneavoastră parfumul plăcut al virtuților și caracterului, respectând sfatul prorocului Isaia, care afirma: „Să nu spuneți niciodată la bine rău și la rău bine!” – am închis citatul și vă mulțumesc.

Prof. univ. emerit Liviu Pop
la Facultatea de Drept a Universității „Babeș-Bolyai”, Cluj-Napoca

Discursul domnului Liviu Pop, câștigătorul premiului „Matei Barbu Cantacuzino – Opera Omnia”, în cadrul festivității „PREMIILE RRDP pe anul 2016” was last modified: decembrie 20th, 2017 by Liviu Pop
0 Shares

Recomandări

Vă recomandăm:

Abonează-te la newsletter