Determinarea autorităţii competente să dispună trecerea debitorului la faliment, ca urmare a desfiinţării sentinţei judecătorului sindic de confirmare a unui plan de reorganizare

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

4.2. Impactul intrării în vigoare a Codului insolvenței

Codul insolvenței a menținut orientarea dispusă prin Decizia ICCJ nr. 5/2011. Rezultă, așadar, că nu curtea de apel va deschide procedura insolvenței, ci tribunalul a cărui hotărâre a fost anulată, dacă, desigur, mai persistă condițiile declanșării procedurii. Aceasta întrucât este posibil ca, după pronunțarea deciziei în apel și până la rejudecarea în fond după anulare, debitorul să fi depășit starea de dificultate financiară (de exemplu, a plătit creanțele creditorilor care au formulat cererea introductivă)^[14].

Înalta Curte de Casație și Justiție, completul competent să soluționeze recursul în interesul legii, admite recursul în interesul legii, formulat de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, și stabilește^[15] că: „În aplicarea dispozițiilor art. 11 alin. (1) și art. 12 din Legea nr. 85/2006, coroborate cu dispozițiile art. 312 alin. (2)‑(4) C. pr. civ., Curtea de apel, învestită cu soluționarea recursului declarat împotriva hotărârii judecătorului‑sindic prin care s‑a respins cererea de deschidere a proce­durii insolvenței, admițând recursul, va casa hotărârea și va trimite cauza judecătorului‑sindic pentru deschiderea procedurii insolvenței.”

Dintre considerentele relevante ale deciziei menționăm^[16]:

‑ soluția pe care instanța de recurs o poate pronunța în situația admiterii recursului împotriva hotărârii de respingere a cererii de deschidere a procedurii, care implică trimiterea, față de specificul procedurii de a fi, prin lege, succesivă, este soluția de casare;

‑ prevederile art. 312 alin. (2)‑(4) C. pr. civ. 1865 se aplică circumstanțiat, în măsura compatibilității lor cu specificul procedurii insolvenței de a fi etapizată legal și succesiv;

‑ atribuțiile pe care legea le prevede pentru fiecare dintre participanții la procedura insolvenței sunt de competentă exclusivă, ele neputând fi îndeplinite de un alt participant la procedură;

‑ deschiderea procedurii generale a insolvenței este de atributul și în competenta exclusivă a judecătorului‑sindic, conform art. 11 alin. (1) lit. a) din Legea insolvenței, iar hotărârea de deschidere a procedurii cuprinde dispoziții și comunicări realizabile în termene legale scurte, are un caracter unitar și nu poate fi partajată între instanța de recurs și judecătorul‑sindic, altfel nefiind nici în litera și nici în spiritul Legii nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.

Cât privește aplicabilitatea deciziei în procedurile regle­mentate de Legea nr. 85/2014, legiuitorul a pus de acord dispozițiile Legii insolvenței cu decizia instanței supreme. Potrivit art. 43 alin. (7) din Legea nr. 85/2014, curtea de apel învestită cu soluționarea apelului declarat împotriva hotărârii judecătorului‑sindic prin care s‑a respins cererea de deschidere a procedurii insolvenței, admițând apelul, va anula hotărârea și va trimite cauza judecătorului‑sindic pentru deschiderea procedurii insolvenței.

4.3. Reglementarea motivării desemnării practi­cianului în insolvență provizoriu

Desemnarea practicianului în insolvență, în contextul deschiderii procedurii, reprezintă una dintre atribuțiile cele mai importante ale judecătorului‑sindic. Desemnarea realizată de către judecătorul‑sindic, în acest moment inițial al procedurii, produce efecte provizorii, mandatul acordat prin hotărârea de deschidere a falimentului fiind exercitat până la menți­nerea/infirmarea practicianului desemnat definitiv de adunarea creditorilor, care, ulterior, este confirmat de judecătorul‑sindic. Cu toate acestea, prin prisma atribuțiilor importante pe care administratorul judiciar/ lichidatorul judiciar provizoriu le are de îndeplinit, procedura nominalizării admi­nistra­torului judiciar sau a lichidatorului judiciar în cazul procedurii generale a falimentului a făcut obiectul unor dezbateri aprinse atât la nivel doctrinar, cât și jurisprudențial. Deși prin noua reglementare s‑a intenționat clarificarea acestui aspect intens dezbătut, noutățile aduse de Legea nr. 85/2014 nu sunt de natură a aduce schimbări cu privire la acest subiect.

În cazul procedurii generale, potrivit art. 145 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 85/2014, prin hotărârea de deschidere a falimen­tului, judecătorul‑sindic numește lichidatorul judiciar provizoriu, stabilindu‑i atribuțiile și onorariul în conformitate cu criteriile aprobate prin legea de organizare a profesiei.

În privința lichidatorului judiciar, numit cu ocazia deschiderii procedurii generale a falimentului, prevederile art. 145 alin. (2) lit. b) din Legea nr. 85/2014 trebuie interpretate coro­borat cu dispozițiile art. 45 alin. (1) lit. d), art. 57 alin. (8) și (9) din Legea nr. 85/2014, precum și cu dispozițiile O.U.G. nr. 86/2006 privind organizarea activității practicienilor în insolvență^[17].

Cu toate acestea și sub imperiul noii reglementări, s‑au exprimat, atât în literatura de specialitate, cât și în practică, opinii diferite cu privire la chestiunea administratorului/lichidatorului provizoriu numit la deschiderea procedurii.

Numirea practicianului în insolvență de către judecăto­rul‑sindic apare cu atât mai necesară cu cât judecătorul‑sindic trebuie să motiveze numirea lichidatorului judiciar, efectuată prin hotărârea de deschidere a procedurii generale a falimentului. Legea nr. 85/2006, ca și reglementarea actuală, făcea vorbire, de asemenea, de „desemnarea motivată”, dar în practică, de cele mai multe ori, motivarea s‑a dovedit a fi succintă sau chiar a lipsit cu desăvârșire, judecătorul‑sindic limitându‑se la a menționa practicianul desemnat, fără a face nicio mențiune cu privire la argumentele care au fundamentat alegerea sa.

Necesitatea motivării este menținută și în noua reglementare, observându‑se în practică o mai mare atenție cu privire la argumentarea alegerii practicianului desemnat provizoriu, fără însă ca motivările cu privire la acest aspect să fie exhaustive.

Un element de noutate adus de noua reglementare constă în introducerea unei mențiuni exprese referitoare la necesitatea ca judecătorul‑sindic, în prealabil desemnării practicianului provi­zoriu, să efectueze verificări cu privire la eventuale incom­patibilități. O astfel de mențiune nu se regăsea la art. 11 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 85/2006, fără însă ca această omisiune să fi putut fi interpretată în sensul inexistenței obligației de a verifica acest aspect cu ocazia desemnării practicianului prin hotărârea de deschidere a procedurii.

Deși în vechea reglementare nu era menționată expres o astfel de obligație în sarcina judecătorului‑sindic, verificările în scopul evitării unei eventuale stări de incompatibilitate reveneau judecătorului‑sindic prin raportare la prevederile O.U.G. nr. 86/2006 privind organizarea activității practicienilor în insolvență.

În prezent, față de menționarea expresă a obligației de a verifica faptul că practicianul propus spre desemnare nu se află în stare de incom­patibilitate, judecătorul‑sindic ar trebui ca, anterior fiecărei desemnări, să verifice dacă administra­torul/lichidatorul judiciar nu se află în una dintre situațiile de incompatibilitate reglementate de O.U.G. nr. 86/2006.

În situația în care cererea de deschidere a procedurii generale a falimentului este formulată de debitor, acestuia îi revine obligația să depună actele menționate la art. 67 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, astfel încât, în acest caz, judecătorul‑sindic deține mai multe informații necesare pentru a putea stabili onorariul provizoriu al lichidatorului judiciar.

În ipoteza în care se deschide procedura simplificată, potrivit art. 145 alin. (2) lit. c) din Legea nr. 85/2014, judecătorul‑sindic îl va desemna, în calitate de lichidator, pe fostul administrator judiciar. Este vorba despre administratorul judiciar confirmat de adunarea creditorilor cu majoritatea de cel puțin 50% din valoarea totală a creanțelor cu drept de vot sau de cel numit provizoriu de judecătorul‑sindic, prin hotărârea de deschidere a procedurii.

 5. Argumentarea opțiunii în favoarea soluției de trimitere a cauzei către judecătorul‑sindic

5.1. Apreciem că prima soluție este cea care ar trebui urmată.

Un argument important în favoarea primei opinii este acela că „anularea” hotărârii pronunțate de judecătorul‑sindic învestit printr‑o cerere de deschidere a procedurii și trimiterea cauzei aceluiași judecător‑sindic nu reprezintă o reînvestire a primei instanțe pentru a continua judecata, respectând dezlegările de drept ale instanței de control judiciar ori administrând probele considerate a fi necesare de către instanța de apel. În urma primirii cauzei, judecătorul‑sindic va proceda la pronunțarea soluției definitive, nesusceptibilă de a fi repusă în discuție sub aspectul limitelor obligativității sale. Restituirea cauzei se justifică prin faptul că instanța de apel nu se poate substitui judecătorului‑sindic în atribuțiile ce‑i revin, ca organ al procedurii de insolvență, nicidecum în sensul că s‑ar permite judecătorului‑sindic efectuarea vreunui raționament judiciar ce ar confirma ori infirma soluția instanței de control^[18].

Reînvestit în aplicarea dispozițiilor art. 43 alin. (7) C. ins., judecătorul‑sindic este limitat la a dispune măsurile de punere în executare a soluției de admitere a cererii de intrare în procedura falimentului, soluție dispusă de instanța de control^[19].

Astfel cum s‑a reținut prin Decizia nr. 5/2011, pronunțată în interesul legii, prevederile art. 312 alin. (2)‑(4) C. pr. civ., actualul art. 480 C. pr. civ., se aplică nu doar în litera lor, ci circumstan­țiat, în măsura compatibilității cu specificul proce­durii insolvenței de a fi etapizată legal și succesiv.

5.2. Considerăm că nu poate fi primită soluția propusă ca a doua opinie.

Nu susținem opinia conform căreia i‑ar reveni instanței de apel, după modificarea deciziei judecătorului‑sindic, misiunea de a dispune ea însăși trecerea debitorului în procedura insolvenței și numirea lichidatorului judiciar. Apreciem că, prin aceasta, s‑ar nesocoti regulile privind competența exclusivă a judecăto­rului‑sindic de a lua aceste măsuri.

Din interpretarea textelor art. 57, art. 45 alin. (1) lit. d), art. 73 și art. 145 alin. (2) lit. b) C. ins., rezultă că, în toate cazurile, este vorba de procedură generală, de procedură simplificată sau de procedură de faliment, ulterior intrării în procedura generală, judecătorul‑sindic numind provizoriu practicianul în insolvență, până la confirmarea de către adunarea creditorilor, și totodată stabilind provizoriu onorariul^[20].

5.3. Referitor la admisibilitatea recursului în interesul legii

În condițiile în care practica neunitară se înregistrează doar la nivelul Curții de Apel Cluj, apreciem ca fiind întemeiată susținerea că, în contextul reglementării actuale, nu se mai impune condiția ca soluțiile divergente adoptate în dezlegarea aceleiași probleme de drept să provină de la instanțe din circumscripții diferite, singura condiție, îndeplinită în prezenta cauză, fiind aceea a existenței mai multor decizii definitive date cu interpretarea diferită a prevederilor legale invocate. După cum se arată, textul art. 515 C. pr. civ. admite posibilitatea sesizării ICCJ cu un recurs în interesul legii chiar și atunci când deciziile care s‑au fundamentat pe interpretări distincte ale acelorași prevederi legale provin de la instanțe de același grad, în măsura în care au condus la pronunțarea unor soluții diferite în cazuri similare.

Concluzii

Din analiza soluțiilor configurate în practica instanțelor reiese faptul că aplicarea diferită a prevederilor legale indicate în motivare rezidă din adoptarea unor metode opuse de interpretare a legii, și anume metoda interpretării extensive, respectiv metoda interpretării literale. Apreciem că, în cazul admiterii apelului împotriva deciziei judecătorului‑sindic de confirmare a unui plan de reorganizare, potrivită ar fi interpretarea prin analogie a prevederilor legale din materia soluționării cererii de deschidere a procedurii insolvenței și aplicarea acestora pentru identitate de rațiune și în cazul cererii de intrare în faliment a debitorului. Astfel, ca efect al anulării hotărârii pronunțate în primă instanță, se impune trimiterea cauzei spre soluționare judecătorului‑sindic în a cărui competență exclusivă revine decizia de intrare în faliment, atât prin procedura generală, cât și prin cea simplificată. Considerăm că soluția modificării sentinței apelate de către instanța de apel și dispunerea celor necesare pentru trecerea debitorului la faliment, inclusiv numirea lichidatorului judiciar provizoriu, nu este justificată nici de invocarea riscului tergiversării soluționării cauzei.