Configurarea cadrelor de remitere de datorie şi decăderi în lumina prevederilor directivei privind restructurarea preventivă

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

1. Necesitatea armonizării cadrului legislativ în materie

Insecuritatea și fragilitatea cadrului economic ce caracte­rizează scena pieței unice în ultimii ani creează pericolul ca între­prinzătorii care exercită o activitate economică sau mește­șu­gărească ori care activează independent ca liber‑profesioniști să se confrunte cu riscul de a deveni insolvenți. Acest fapt se poate datora nu neapărat propriei culpe, ci datorită interde­pendenței în care se găsesc cu alți parteneri de afaceri, care poate duce la contaminarea lor cu flagelul insolvenței. În acest context, importanța instituirii unui cadru de reglementare coe­rent și armonizat este mai mult decât necesară, pentru a se constitui într‑o barieră în calea propagării efectului de domino al insolvenței.

Studiile de impact întreprinse de către organismele europene au relevat existența unor diferențe pregnante în structura legis­lațiilor statelor membre în materie de remitere de datorie și decă­deri, ceea ce a condus la formularea unor propuneri de armo­nizare a acestora, în vederea evitării consecințelor nefaste generate de aceste discrepanțe. Între problemele cele mai grave pe care își propune să le eradicheze demersul de aliniere a regle­mentărilor se evidențiază tendința de eludare a preve­derilor legale normal competente, prin deplasarea artificială a punctelor de legătură operante în materie de insolvență. Inefi­ciența cadrelor naționale pentru remiterea de datorie și decăderi face ca întreprinzătorii supraîndatorați sau insolvenți să fie nevoiți să se stabilească în alte jurisdicții pentru a o putea beneficia de un nou start într‑o perioadă rezonabilă ori de condiții mai atrăgătoare la remiterea de datorie. Această operațiune de deplasare implică însă suportarea unor cheltuieli suplimentare considerabile atât de către întreprinzătorii debitori, cât și de creditorii acestora, care doresc să își recupereze creanțele.

Discrepanțele între procedurile de remitere de datorie se traduc în costuri suplimentare pentru investitori atunci când aceștia evaluează riscul ca debitorii să se confrunte cu dificultăți financiare în unul sau mai multe state membre sau riscul investirii în afaceri viabile cu dificultăți financiare, precum și al costurilor suplimentare de restructurare a unor societăți care au sedii, creditori sau active în alte state membre.

Îndepărtarea obstacolelor rezultate din diferențele dintre dispozițiile legale și procedurile naționale refe­ritoare la remiterea de datorie și la decăderi le va permite întreprinzătorilor insolvenți sau supraîn­datorați care sunt onești să beneficieze de o remitere completă de datorie după scurgerea unei perioade rezonabile care să le permită, astfel, o a doua șansă.Divergențele dintre legislațiilor statelor membre în ceea ce privește procedurile de remitere de datorie conduc și la apariția unor condiții inegale de acces la creditare și a unor rate inegale de recuperare în statele membre^[1].

Armonizarea normelor în domeniul remiterii de datorie și decăderilor va contribui la buna funcționare a pieței interne, în general și a uniunii piețelor de capital, în particular, precum și la menținerea și cre­area de locuri de muncă. Prin estomparea diferențelor de tratament juridic se va asigura și exercitarea drep­tului la libera circulație a capitalurilor și la libertatea de stabilire. Reducerea diferențelor menționate va crea astfel un plus de transparență, de securitate juri­dică și de previzibilitate pe întreg teritoriul Uniunii.

2. Implementarea unor principii care să asigure efectivitatea procedurii de remitere de datorie

Directiva (UE) 2019/1023 privind cadrele de restructurare preventivă^[2], remiterea de datorie și decăderile, pre­cum și măsurile de sporire a eficienței procedurilor de restructu­rare, de insolvență și de remitere de datorie (Directiva) are drept obiectiv instituirea unui cadru armonizat de reglementare, prin adoptarea în legislațiile statelor membre a unor concepte de bază unitare, fără ca aceasta să implice estomparea diferențelor specifice fiecărei jurisdicții. Intrarea în vigoare a Directivei atrage invariabil necesitatea adaptării legislațiilor naționale în materie de insolvență, inclusiv în ceea ce privește configurarea cadrelor de remitere de datorie și decăderi.

În sensul Directivei, prin „remitere completă de datorie” se înțelege faptul că executarea silită a întreprinzătorilor pentru datoriile acestora care pot fi remise restante este împiedicată sau că datoriile restante care pot fi remise ca atare sunt anulate, ca parte a unei proceduri care ar putea include o valorificare a activelor sau un plan de rambursare sau ambele, conform art. 2 alin. (1) pct. 10 din Directivă.

Diferențele dintre normele naționale ale statelor membre referitoare la acordarea unei a doua șanse întreprinzătorilor onești vizează, în special, durata perioadei premergătoare remi­terii de datorie și condițiile în care aceștia obțin remiterea de datoriile acumulate în cursul activității lor comerciale. Astfel, durata prevăzută în legislația multor state membre – după care întreprinzătorii insolvenți, dar onești pot să obțină remiterea de datorie pentru a se redresa – depășește termenul recomandat de trei ani. Durata excesivă a procedurilor de remitere de datorie din mai multe state membre este un factor important care stă la baza unor rate scăzute de recuperare și care îi descurajează pe investitori să desfășoare activități comerciale în jurisdicțiile în care procedurile riscă să fie prea îndelungate și nejustificat de costisitoare. Perioadele mari de valabilitate ale ordinelor de decă­­dere care deseori însoțesc procedurile soldate cu remiterea de datorie sunt descurajante, întrucât creează obstacole în calea libertății de a iniția și a desfășura o activitate de întreprinzător independentă. Obstacolele ce decurg din peri­oa­dele lungi de valabilitate ale ordinelor de decă­dere legate de insolvența sau supraîndatorarea unui între­prin­zător inhibă spiritul antreprenorial.

În plus, stigmatul social, decăderea întreprin­zătorilor din dreptul de a demara și de a desfășura activități antreprenoriale și incapacitatea continuă de a‑și plăti datoriile constituie importanți factori de descurajare pentru întreprinzătorii care doresc să înființeze o întreprindere sau să beneficieze de o a doua șansă, deși este dovedit faptul că între­prinzătorii care au devenit insolvenți au mai multe șanse să aibă succes a doua oară^[3].

Într‑adevăr, practica a demonstrat că rein­ser­ția pe piața a întreprinzătorilor care au eșuat în afaceri este benefică întregii economii, deoarece aceștia au dobândit expertiză pe baza experienței acumulate, fie ea chiar și una soldată cu un eșec. În măsura în care intrarea în insolvență nu le este imputabilă, debitorii merită să beneficieze de o a doua șansă pentru a putea valorifica în parametri optimi învățămintele acumulate. Pentru a se pro­duce acest efect util, remiterea de datorii trebuie să se facă într‑o perioadă de timp rezonabilă, care să le permită reintrarea în circuitul economic, prin demararea afacerii, fără povara datoriilor reziduale.

Prin fluidizarea procedurii de iertare de dato­rii se conferă posibilitatea investitorilor de a efectua o evaluare mai exactă a riscurilor pe care le implică operațiunile de finanțare. Un alt beneficiu pe care îl aduce creș­te­rea efectivității procedurii remiterii de datorii este respon­sabilizarea debitorilor în privința stabilirii nivelului de înda­torare la cote cât mai scăzute.

Din aceste considerente, se recomandă adoptarea unor măsuri de reducere a efectelor negative pe care supraîndatorarea sau insolvența le are asupra întreprinzătorilor, în special, prin autorizarea unei remiteri complete de datorie după scurgerea unei anumite perioade și prin limitarea perioadei de valabilitate a ordinelor de decădere emise ca urmare a supraîndatorării sau insolvenței unui debitor^[4].

3. Disponibilitatea cadrelor de remitere de datorie

Statele membre au libertatea să decidă cum să se obțină accesul la remiterea de datorie, inclusiv posibilitatea de a im­pune debitorului solicitarea remiterii.

În cadrul procedurilor care includ un plan de rambursare, o valorificare a activelor sau o combinație a acestor două opțiuni, ar trebui să fie disponibilă o remitere de datorie care să asigure eliberarea completă de obligații, conform exigențelor art. 20 alin. (1) din Directivă. În punerea în aplicare a respectivelor norme, statele membre pot alege între respectivele opțiuni.

Prin plan de rambursare se înțelege „un program de plată către creditori a unor cuantumuri specifice, la anumite date, de către un întreprinzător insolvent, sau un transfer periodic către creditori a unei anumite părți din venitul disponibil al între­prinzătorului în cursul perioadei premergătoare remiterii de datorie”, conform art. 2 alin. (1) pct. 11 din Directivă.

Cererea de remitere poate fi tratată separat de valorificarea activelor, în cazul în care calea procedurală care conduce la o remitere de datorie implică valorificarea activelor unui între­prinzător, cu condiția ca cererea să constituie o parte integrantă a căii procedurale care conduce la remi­tere în temeiul prezentei directive.

Întreprinzătorii care au obținut o remitere a dato­riilor lor trebuie să beneficieze de cadrele naționale existente de sprijin în afaceri pentru întreprinzători, inclusiv de acces la informații relevante și actua­lizate cu privire la aceste cadre, în temeiul art. 20 alin. (3) din Directivă.

Legislația statelor membre poate impune ca activitatea comercială, economică, meșteșugărească sau profesională de care se leagă datoriile unui între­prinzător insolvent să înceteze.

4. Consolidarea procedurilor referitoare la datoriile profesionale și personale

În majoritatea cazurilor de insolvență, realizarea unei distincții precise între datoriile pe care între­prinzătorii le angajează în cursul comerțului, afa­cerii, meseriei sau profesiei lor și cele pe care le angajează în calitate de consumator este greu de realizat. Mai mult, întreprinzătorii nu ar beneficia în mod eficient de o a doua șansă dacă ar trebui să treacă prin proceduri separate, cu condiții de acces și perioade premergătoare remiterii de datorie diferite, pentru a‑și obține remiterea de datoriile angajate în calitate de întreprindere și de celelalte datorii anga­jate în altă calitate decât cea de întreprindere.

Se recomandă astfel, prin prevederile art. 24 din Directivă, ca datoriile personale și profesionale care nu pot fi separate în mod rezonabil, de exemplu, atunci când un activ este folosit atât în cursul acti­vi­tății profe­sionale a între­prinzătorului, cât și în afara acesteia, să fie tratate în cadrul unei proceduri unice. Se admite, de altfel, ca statele membre să trateze toate datoriile unui întreprinzător în cadrul unei proceduri unice, în scopul obținerii unei remiteri complete de datorie.

În cazul în care datoriile profesionale pot fi separate de cele personale, acestea pot fi tratate în cadrul unor proceduri de in­sol­vență diferite, în măsura în care se asigură coordonarea între respectivele proceduri, în scopul obținerii unei remiteri com­plete de datorie sau se va putea opta la integrarea în cadrul unei proceduri unice.

În toate legislațiile moderne, scopul procedurii este de a oferi o salvare a debitorului, atât în beneficiu propriu, cât și al societății^[5].

5. Accesibilitatea condițiilor obținerii remiterii de datorie

Verificarea îndeplinirii de către întreprinzători a condițiilor impuse pentru a obține o remitere completă de datorie se realizează de către autoritățile judiciare sau administrative din oficiu sau la cererea unei persoane cu un interes legitim.

În cazul în care remiterea completă de datorie este condi­ționată de o rambursare parțială a datoriei de către între­prin­zător, obligația de rambursare aferentă trebuie să se bazeze pe situația specifică a întreprinzătorului și, în special, să fie pro­porțională cu venitul și activele urmăribile sau disponibile ale întreprinzătorului în perioada premergătoare remiterii de da­torie, dar să țină seama și de interesul echitabil al creditorilor – art. 20 alin. (2) din Directivă.

• posibilitatea includerii consumatorilor în sfera debitorilor eligibili

Deși în prevederile Directivei nu sunt incluse norme obligatorii referitoare la supraîndatorarea consumatorilor, se recomandă ca statele membre să decidă aplicarea, și în privința acestora, a regu­lilor referitoare la remiterea de datorie, după cum reiese din prevederile art. 1 alin. (4) din Directivă. De altfel, prin Rezoluția legislativă^[6] formulată de către Parlamentul European la pro­punerea de Directivă se recomandă includerea con­sumatorilor în categoria beneficiarilor proce­durilor de remitere de datorie. În motivarea acestei poziții, se arată că supraîndatorarea consu­ma­to­rilor este un motiv de mare preocupare economică și socială și este strâns legată de reducerea exce­dentului de datorie.

În același timp, se recunoaște statelor membre posibilitatea de a limita aplicarea procedurilor care conduc la remiterea datoriei angajate de între­prin­zători insolvenți doar la persoanele juridice.

În cazul în care legislația națională le permite întreprinzătorilor să își continue activitatea pe cont propriu în cursul procedurilor de insolvență, în cazul în care activitatea continuată în acest fel devine insolventă, acei întreprinzători pot face obiectul unor noi proceduri de insolvență^[7].

• evaluarea bunei-credințe a debitorului

În cazul în care întreprinzătorii nu beneficiază de o prezumție de onestitate și de bună‑credință în conformitate cu dreptul intern, sarcina probei în ceea ce privește onestitatea și buna‑credință nu ar trebui să le îngreuneze în mod inutil sau să le împovăreze intrarea în procedură.

Criteriile în raport cu care autoritățile judiciare pot stabili dacă un întreprinzător a fost sau nu onest se recomandă a fi următoarele:

‑ natura și volumul datoriilor și data la care aceste datorii au fost angajate;

‑ eforturile depuse de întreprinzător pentru a plăti datoriile și a îndeplini obligații legale, inclusiv cele privind cerințele pu­blice în materie de licențe și de obligația de a ține o contabilitate corectă;

‑ acțiunile întreprinse de întreprinzător pentru a face mai dificile acțiunile creditorilor;

‑ modul de îndeplinire, atunci când există o probabilitate a insolvenței, a sarcinilor care revin întreprinzătorilor care sunt și directori ai unei societăți;

‑ respectarea dreptului Uniunii și a dreptului intern în domeniul concurenței și al muncii.

Procedurile de restructurare și de descărcare de datorii nu prezintă relevanță doar la data ajungerii în imposibilitate de plată, ci și pe parcursul activității entității în cauză, deoarece conținutul acesteia va influența capacitatea de atragere a investițiilor necesare finanțării^[8].

6. Instituirea unei perioade rezonabile pre­mer­gătoare remiterii de datorie

Pentru a se asigura eficiența remiterii de datorii, durata maximă în cadrul căreia se poate obține remiterea integrală nu trebuie depășească 3 ani. Limita trebuie respectată cel puțin cu privire la una dintre procedurile disponibile, în cazul în care, în temeiul dreptului intern, sunt dispo­nibile mai multe proceduri care conduc la remitere, cu condiția ca acea procedură să ofere o remitere completă de datorie.

Data de la care se va socoti curgerea perioadei pre­mer­gătoare remiterii de datorie urmează a fi stabilită diferențiat, în funcție de felul procedurii, în conformitate cu prevederile art. 21 alin. (1) din Directivă:

• În cazul procedurilor care combină valo­rificarea activelor cu un plan de rambursare, data de referință nu poate fi mai înde­părtată de data de la care planul de rambursare este confirmat de o instanță sau începe să fie pus în aplicare, de exemplu, începând cu prima tranșă din cadrul pla­nului. Se admite însă ca statele să stabilească drept reper pentru începerea curgerii termenului o dată anterioară, cum ar fi data luării deciziei de deschi­dere a procedurii.
• În cazul procedurilor care nu includ un plan de rambursare, data de referință nu poate fi mai îndepărtată de data de la care o autoritate judiciară sau administrativă ia o decizie privind deschiderea procedurii sau de data stabilirii masei bunurilor care face obiectul insolvenței.

În scopul calculării duratei perioadei premer­gătoare remiterii de datorie, statele membre pot prevedea că noțiunea de „deschidere a procedurii” nu include măsuri pre­liminare, cum ar fi măsuri de menținere a activităților sau de numire a unui practician pentru măsuri preliminare de insol­vență, cu excepția cazului în care astfel de măsuri permit valori­ficarea activelor, inclusiv cedarea și distribuirea activelor către creditori. Stabilirea masei bunurilor care face obiectul insol­venței nu implică neapărat luarea unei decizii oficiale sau con­firmarea de către o autoritate judiciară sau administrativă, exceptând cazul în care o astfel de decizie este prevăzută de dreptul intern și ar putea consta în prezentarea inventarului activelor și pasivelor.

Remiterea completă de datorie sau încetarea decăderilor poate fi acordată și după o perioadă mai scurtă de 3 ani, cu excepția cazurilor în care, pentru temeiuri bine definite în lege, se apreciază că această măsură nu este oportună. Astfel de derogări ar trebui să fie instituite în cazurile în care debitorul nu este onest sau a acționat cu rea‑credință.

7. Efectul automat al remiterii de datorie

Ștergerea datoriilor întreprinzătorilor insolvenți se produce automat după expirarea perioadei premergătoare remiterii. Re­mi­terea datoriilor se va produce de drept, fără a fi nevoie ca debi­torul să se solicite unei autorități judiciare sau admi­nis­trative deschiderea unei proceduri suplimentare, după cum prevede art. 21 alin. (2) din Directivă.

În cazul în care în sarcina debitorului fuseseră instituite anumite obligații, remiterea va fi condiționată de respectarea acestora. În vederea verificării îndeplinirii acestei obligații, se va putea stabili o reglementare care să permită autorității judi­ciare sau administrative să exercite acest control.

Efectul remiterii de datorie nu împiedică urmărirea bunu­rilor din masa insolvenței în cadrul unei alte proceduri de insolvență, în măsura în care această posibilitate este permisă de legislația națională. Astfel, remiterea completă de datorie nu împiedică continuarea unei proceduri de insolvență care implică valorificarea și distribuirea activelor unui întreprinzător care făceau parte din masa bunu­rilor întreprinzătorului respectiv care face obiectul insolvenței la data expirării perioadei premergătoare remiteri, conform art. 21 alin. (3) din Directivă.

8. Încetarea de drept a decăderilor și interdicțiilor

Sfârșitul perioadei premergătoare remiterii de datorie determină și încetarea efectelor oricăror decăderi din dreptul de a demara sau de a exercita o activitate comercială, economică, meșteșugărească sau profesională exclusiv pe motivul că întreprin­zătorul este insolvent. Expirarea perioadei premer­gătoare a remiterii marchează limita maximă până la care decăderile pot produce efecte, însă încetarea acestora poate fi stabilită și la o dată anterioară.

Încetarea decăderilor la sfârșitul perioadei se produce automat, fără a fi nevoie să i se solicite unei autorități judiciare sau administrative să deschidă o procedură suplimentară, după cum rezultă din prevederile art. 21 alin. (2) din Directivă.

În cazul în care, ca urmare a unei decăderi, auto­rizația sau licența unui întreprinzător pentru desfă­șurarea unei anumite activități meșteșugărești, eco­no­mice, comerciale sau profesionale a fost refuzată sau revocată, obținerea unei noi autorizații sau licențe după expirarea decăderii poate fi condiționată de depunerea unei noi cereri de către debitor.

O autoritate dintr‑un stat membru poate lua în considerare, chiar și după expirarea termenului de decădere, faptul că între­prinzătorul insolvent a obținut o remitere de datorie, în cazul în care adoptă o decizie cu privire la o activitate supravegheată în mod specific.

9. Limitarea beneficiului remiterii de datorie în temeiul unor derogări legale

• Limitările instituite prin intermediul derogărilor generale pot consta în oricare dintre măsurile considerate oportune: refuzul sau restricționarea accesului la remiterea de datorie; revocarea beneficiul remiterii; stabilirea unor termene mai lungi pentru obținerea remiterii complete de datorie sau termene de decădere mai lungi.

Cauzele instituirii unei limitări derogatorii a beneficiului decăderii sunt fie fundamentate pe elemente de ordin subiectiv, anume reaua‑credință a întreprinzătorului, fie de ordin obiectiv, materializate în cauze temeinic justificate.

Normele privind sarcina probei pentru funcționarea remi­terii se stabilesc de fiecare stat membru, astfel că întreprin­ză­torii pot fi ținuți să dovedească faptul că își respectă obli­gațiile.

Astfel, în cazul indicat de art. 23 alin. (1) din Directivă, în care întreprinzătorul insolvent a acționat în mod necinstit sau cu rea‑credință, în temeiul dreptului intern, față de creditori sau alte părți interesate în momentul îndatorării, în timpul proce­durii de insolvență sau în timpul achitării datoriei, fără a se aduce atingere normelor naționale privind sarcina probei, se vor putea dispune derogările legale de la prevederile art. 20‑22 din Directivă.

Tot astfel, în cazurile enumerate de art. 23 alin. (2) din Directivă, pentru motive temeinice se pot institui unele derogări de la acordarea beneficiului decăderii, dacă există anumite circumstanțe bine definite și dacă astfel de derogări sunt justificate în mod corespunzător, cum sunt:

a) întreprinzătorul insolvent a încălcat în mod substan­țial obligațiile prevăzute într‑un plan de ram­bursare sau orice altă obligație legală care vizează protejarea intereselor creditorilor, inclusiv obligația de a maximiza randamentele pentru creditori, care ar putea lua forma unei obligații generale de a genera venituri sau active;

b) întreprinzătorul insolvent nu a respectat obliga­țiile de informare sau de cooperare în temeiul drep­tului Uniunii sau al dreptului intern;

c) există cereri abuzive de remitere de datorie;

d) există o cerere succesivă de remitere într‑un anu­mit termen de la data la care întreprinzătorului insolvent i s‑a acordat o remitere completă de datorie sau i s‑a refuzat o remitere completă de datorie ca urmare a unei încălcări grave a obligațiilor de infor­mare sau de coo­perare;

e) costul procedurii care conduce la remiterea de datorie nu este acoperit, inclusiv, nu sunt acoperite taxele autorităților judiciare și administrative și ale practicienilor; sau

f) este necesar să se garanteze echilibrul dintre drep­tu­rile debitorului și drepturile unuia sau mai multor creditori, de exemplu, în cazul în care creditorul este o persoană fizică care are nevoie de mai multă protecție decât debitorul, dacă situația financiară a debitorului se îmbunătățește în mod semnificativ ca urmare a unor circumstanțe neprevăzute, cum ar fi câștigarea la loterie sau intrarea în posesia unei moșteniri sau a unei donații, ceea ce poate atrage revocarea beneficiului decăderii.

• Limitările instituite prin intermediul derogărilor speciale pot consta în măsurile indicate expres de lege, respectiv:

‑ stabilirea unei perioade mai lungi de remitere de datorie, prin derogare de la prevederile art. 21 din Directivă, pentru cazurile enumerate în cuprinsul alin. (3) art. 23 din Directivă, cum sunt:

a) o autoritate judiciară sau administrativă aprobă sau dis­pune măsuri pentru a proteja reședința principală a între­prin­zătorului insolvent și, după caz, a familiei acestuia sau acti­vele esențiale pentru continuarea activității comerciale, econo­mice, meșteșugărești sau profesionale a întreprinzătorului; sau

b) reședința principală a întreprinzătorului insolvent și, după caz, a familiei acestuia nu este valorificată.

‑ excluderea unor categorii specifice de datorii de la remi­terea de datorie sau restricționarea accesului la remiterea de datorie sau stabilirea unei perioade mai lungi premergătoare remiterii de datorie, în cazul în care astfel de excluderi, restric­ții sau prelungiri de perioadă sunt justificate în mod corespun­zător, cum sunt cazurile enumerate în cuprinsul alin. (4) art. 23 din Directivă și anume :

a) datoriile garantate;

b) datoriile care decurg din sau sunt legate de sancțiuni penale;

c) datoriile care decurg din răspunderea delictuală;

d) datoriile aferente obligațiilor de întreținere care decurg dintr‑o relație de familie, de rudenie, de căsătorie sau de alianță;

e) datoriile angajate după solicitarea sau deschiderea proce­durii care conduce la remiterea de datorie; și

f) datoriile care decurg din obligația de a plăti costul pro­cedurii care conduce la remiterea de datorie.

‑ prevederea unor termene de decădere mai lungi sau nedeterminate, prin derogare de la prevederile art. 22 din Directivă, în cazul în care întreprinzătorul insolvent este membru al unei profesii, cum sunt cele enumerate în cuprinsul alin. (5) art. 23 din Directivă, și anume:

a) căreia i se aplică norme etice specifice sau norme specifice privind reputația sau expertiza, iar întreprinzătorul a încălcat aceste norme; sau

b) care constă în gestionarea proprietății altor persoane.

Primul paragraf se aplică, de asemenea, în cazul în care un întreprinzător insolvent solicită acces la o profesie astfel cum este menționată la litera (a) sau (b) de la respectivul paragraf.

‑ orice alte interdicții instituite de normelor de drept intern și dispuse de către o autoritate judi­ciară sau administrativă.

10. Instituirea unor măsuri de eficien­tizare a procedurii

Stadiul actual al legislațiilor naționale relevă necesitatea menținerii și chiar a creșterii transpa­renței procedurilor și previzibilitatea că acestea vor avea consecințe care sunt favorabile pentru a permite întreprinzătorilor să beneficieze de o a doua șansă.

Relevanța existenței unui cadru legislativ efi­cient în materia insolvenței o constituie facilitarea aducerii la îndeplinire obiectivului strategic al Comisiei Europene de a stimula investițiile, locurile de muncă și creșterea economică^[9].

Statele membre ar trebui să facă în așa fel încât procedurile în materie remitere de datorie să se poată desfășura eficient și cu celeritate. Crearea unor instanțe sau camere specializate sau numirea unor judecători specializați în conformitate cu dreptul intern, precum și concentrarea competenței judiciare în mâinile unui număr limitat de autorități judiciare sau administrative ar fi modalități eficace de atingere a obiectivelor de asigurare a secu­rității juridice și a eficacității procedurilor. Statele membre nu ar trebui să fie obligate să impună acordarea de prioritate procedu­rilor de restructurare, insolvență și remitere de datorie în raport cu alte proceduri.

11. Concluzii

Directiva stabilește anumite standarde minime de drept material pe care statele membre trebuie să le atingă, încât, prin actualizarea legislației lor, să corespundă nivelului de eficiență impus în materia desfășurării procedurii de insolvență. În pri­vința procedurilor care conduc la o remitere de datorie pentru între­prinzătorii onești, accentul se pune pe eficientizarea acestora, prin intermediul scurtării perioadei premergătoare remi­terii de datorie și a simplificării condițiilor de acces la această facilitate. O mai mare coerență a procedurilor de salvare va face să se mărească la maximum randamentele obținute de toate tipurile de creditori și de investitori și să se încurajeze investițiile transfrontaliere.

Principiile comune instituite prin Directivă conferă statelor membre flexibilitatea de a le implementa în așa fel încât să nu fie afectată diversitatea firească a sistemelor juridice naționale. Sub rezerva respectării directivelor trasate, statele membre au libertatea de a decide completarea dreptului lor intern cu cadre de remitere de datorie cu o altă structură decât cea configurată în cuprinsul Directivei. Este recomandabil ca statele membre să aplice dispozițiile Directivei referitoare la remiterea de datorie și în cazul consumatorilor, deși în cuprinsul său nu sunt incluse norme obligatorii referitoare la supraîndatorarea acestora.