Incidenţa răspunderii administratorului unei societăţi din cadrul unui grup pentru intrarea în insolvenţă, ca urmare a încălcării obligaţiei sale de loialitate

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Introducere

Decizia de atragere a răspunderii administratorului unei societăți pentru intrarea în insolvență a societății din cadrul unui grup de companii, ca urmare a încălcării obligației de loialitate, presupune o analiză atentă a mai multor aspecte de fapt și de drept. Prima problemă care trebuie clarificată este aceea referitoare la determinarea împrejurărilor în care se poate aprecia că faptele administratorului constituie o încălcare a obligației sale de fidelitate. Apoi, urmează a se stabili în raport cu care dintre societățile din cadrul unui grup se consideră ca fiind prevalentă obligația de loialitate, în condițiile în care, pe parcursul desfășurării activității societăților din cadrul grupului, pot apărea conflicte de interese.

În fine, pentru a stabili întinderea răspunderii administra­torului găsit vinovat de încălcarea obligației de loialitate, a cărei consecință a fost intrarea în insolvență a unei societăți din cadrul grupului, se va analiza etalonul în raport cu care vor fi stabilite limitele despăgubirii, care oscilează între prejudiciul cauzat societății afectate de conduita neloială a administratorului și sumele pe care aceasta le datorează creditorilor săi în cadrul procedurii insolvenței.

1. Cazurile în care răspunderea administratorului pentru intrarea în insolvență se fundamentează pe încălcarea obligației sale de loialitate față de societate

În ipoteza în care intrarea în insolvență a unei societăți se datorează conduitei culpabile a administratorului, acesta poate fi tras la răspundere pentru acoperirea pasivului societății debitoare. La cererea administratorului judiciar sau a lichida­torului judiciar, judecătorul‑sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, fără să depășească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvență a debitorului, prin una dintre faptele enumerate la art. 169 alin. (1) din Legea insolvenței nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență.

În acest scop, conform art. 169 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, administratorul judiciar ori, după caz, lichidatorul judiciar, ori de câte ori identifică persoanele culpabile de starea de insolvență a debitorului, va promova acțiunea în antrenarea răspunderii patrimoniale. Dacă admi­nistratorul judiciar ori, după caz, lichidatorul judiciar nu a indicat persoanele culpabile de starea de insolvență a debitorului, aceasta poate fi introdusă de președintele comitetului creditorilor în urma hotărârii adunării creditorilor ori, dacă nu s‑a constituit comitetul creditorilor, de un creditor desemnat de adunarea creditorilor. De asemenea, poate introduce aceasta acțiune, în aceleași condiții, creditorul care deține mai mult de 30% din valoarea creanțelor înscrise la masa credală.

Prin urmare, răspunderea reglementată de art. 169 din Legea nr. 85/2014 este una personală, care intervine numai atunci când membrii orga­nelor de conducere și/sau de supraveghere din cadrul societății sau orice altă persoană au săvârșit vreuna dintre faptele enumerate de textul de lege, care a avut drept consecință intrarea în insolvență a debitorului.

Natura juridică a răspunderii instituite de dispozițiile legale sus menționate este cea a unei răspunderi speciale, care împrumută cele mai multe dintre caracteristicile răspunderii delictuale.

În aceste condiții, pentru a fi putea angajată răspunderea reglementată de art. 169 din Legea nr. 85/2014, trebuie îndeplinite condițiile generale ale răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1.357 C. civ. (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate și culpa), precum și condiția specială prevăzută de art. 169 din Legea nr. 85/2014, și anume aceea ca faptele enumerate în dispozițiile art. 169 din Legea nr. 85/2014 să fi cauzat ajungerea debitoarei în stare de insolvență.

Pentru a fi atrasă răspunderea patrimonială a membrilor organelor de conducere ale unei societăți supuse procedurii colective, trebuie să se dovedească atât săvârșirea de către pârât a faptelor reclamate, cât și legătura de cauzalitate dintre acestea și intrarea societății în insolvență^[1].

În raportul lichidatorului judiciar privind cauzele care au condus la apariția stării de insolvență a debitorului, acesta precizează principalele cauze care au contribuit la starea de insolvență, cum sunt gradul mare de îndatorare și instabilitatea financiară, fondurile insuficiente pentru susținerea activității și realizarea unor planuri de investiții necesare dezvoltării societății și disponibilitățile bănești reduse, insuficiente acoperirii obligațiilor de plată acumulate de debitoare, urmând ca, pe baza documentelor și a informațiilor deținute, să identifice persoanele cărora să le fie imputabile cauzele care au dus la starea de insolvabilitate a debitoarei. Se poate, în acest context, ajunge la concluzia că răspunderea aparține chiar administratorului respectivei societăți.

Textul de lege menționat cu privire la răspunderea membrilor organului de conducere nu instituie o răspundere obiectivă pentru prejudiciul reprezentând totalul creanțelor creditorilor parti­cipanți la procedura insolvenței, ci o răspundere în care faptele imputate trebuie dovedite, atât în fapt, cât și în drept, atât sub aspectul condițiilor generale ale răspunderii civile delictuale reglementate de dispozițiile generale ale Codului civil – art. 1.349 C. civ. – cât și sub aspectul condițiilor speciale prevăzute în textul legii pentru fiecare dintre faptele enumerate, condițiile generale ale răspunderii civile delictuale urmând a dobândi particularități specifice în funcție de cazul reglementat în textul legii^[2].

Nu există instituită prin lege „o prezumție legală de vinovăție și răspundere în sarcina administratorului societății debitoare”^[3].

Dintre cazurile reglementate care pot atrage răspunderea administratorului culpabil, cele care se fundamentează pe încălcarea obligației sale de loialitate sunt următoarele:

a) administratorul a folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane;

b) administratorul a făcut activități de producție, comerț sau prestări de servicii în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice;

c) administratorul a dispus, în interes personal, continuarea unei activități care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăți.

Administratorul, chiar dacă a provocat insol­vența, este ținut să răspundă în raport cu consecințele faptelor sale față de cel în patrimoniul căruia dauna a fost produsă. În cazul insolvenței și al falimentului, prejudiciul este provocat societății și se concretizează, pe de o parte, în starea de insolvență în care societatea este plasată prin faptul ilicit, iar, pe de altă parte, în dauna efectivă și cuantificabilă printr‑o apreciere pecuniară^[4].

Faptele limitativ enumerate trebuie să fi provocat insolvabilitatea debitorului/societății – deci, prejudiciul este acela al provocării stării de insolvabilitate debitoarei principale, cu o cauzalitate tipică între fapta ilicită și prejudiciu. Prin urmare, sub aspectul raportului de cauzalitate între fapta ilicită și prejudiciu/insolvabilitate, pentru atragerea răspunderii solidare a administratorului trebuie să se demonstreze în concret legătura de cauzalitate între faptele ilicite și starea de insolvabilitate a debitorului principal/societate.

2. Determinarea conținutului obligației de loialitate a administratorului societar

Conținutul obligației de loialitate poate fi stabilit prin interpretarea coroborată a mai multor prevederi legale, cu incidență în materie. În acest sens se au în vedere prevederile Codului Civil, ale Legii societăților nr. 31/1990, Principiile de guvernare a întreprinderii G20 și OECD. În cazul grupurilor de societăți se vor avea în vedere și reglementările UE, exprimate sub forma unei propuneri de recomandare referitoare la interesul de grup^[5].

Îndatorirea administratorului unei societăți de a acționa cu loialitate reiese din prevederile art. 213 C. civ., care se referă la obligația membrilor organelor de administrare ale unei persoane juridice de a acționa în interesul acesteia, cu prudența și diligența cerute unui bun proprietar^[6].

Cu și mai multă claritate este exprimată obligația de loialitate în dispozițiile art. 144^¹ alin. (4) din Legea nr. 31/1990 privind societățile, care prevăd că administratorii își vor exercita mandatul cu loialitate, în interesul societății^[7].

Principiile de guvernare a întreprinderii^[8] stabilesc că administratorii trebuie să acționeze în deplină cunoștință de cauză, cu bună‑credință, cu prudență și diligență și în interesul societății și al acționarilor acesteia. Se consideră că obligația de loialitate, alături de obligația de diligență, este unul dintre elemente esențiale ale principiului enunțat mai sus. Se precizează că obligația de loialitate are o „importantă crucială”, deoarece determină respectarea altor principii de guvernare corporativă, referitoare, spre exemplu, la tratamentul echitabil al acționarilor, la suprave­gherea tranzacțiilor cu pârțile afiliate și la definirea unei politici de remunerare.

Pentru atragerea răspunderii solidare a administratorului, faptele ilicite trebuie săvârșite cu rea‑credință, astfel că vinovăția administra­torului trebuie să îmbrace forma intenției directe, prin săvârșirea cu rea‑credință a faptelor enumerate.

Simpla prezumție că insolvabilitatea firmei s‑a produs ca urmare a conduitei administratorului, fără ca aceasta să fie concretizată în acțiuni/inac­țiuni specifice, nu reprezintă o dovadă a relei‑credințe, câtă vreme nu se probează, prin mijloace de probă, că administratorul a acționat cu rea‑credință și în scopul de a produce insolva­bilitatea firmei. Politicile manageriale deficitare nu sunt asimilate relei‑credințe.

Angajarea răspunderii membrilor conducerii debitorului‑persoană juridică, prin mecanismul reglementat de art. 169 din Legea insolvenței, este o procedură colectivă creată doar pentru scopurile insolvenței. O astfel de acțiune poate fi declanșată doar în procedura insolvenței. Potrivit jurisprudenței, este suficient ca acțiunea să fie doar introdusă de către unul dintre subiectele cărora legea le conferă legitimitate procesuală activă până la închiderea procedurii insolvenței, iar nu și soluționată.