Incidenţa răspunderii administratorului unei societăţi din cadrul unui grup pentru intrarea în insolvenţă, ca urmare a încălcării obligaţiei sale de loialitate

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Introducere

Decizia de atragere a răspunderii administratorului unei societăţi pentru intrarea în insolvenţă a societăţii din cadrul unui grup de companii, ca urmare a încălcării obligaţiei de loialitate, presupune o analiză atentă a mai multor aspecte de fapt şi de drept. Prima problemă care trebuie clarificată este aceea referitoare la determinarea împrejurărilor în care se poate aprecia că faptele administratorului constituie o încălcare a obligaţiei sale de fidelitate. Apoi, urmează a se stabili în raport cu care dintre societăţile din cadrul unui grup se consideră ca fiind prevalentă obligaţia de loialitate, în condiţiile în care, pe parcursul desfăşurării activităţii societăţilor din cadrul grupului, pot apărea conflicte de interese.

În fine, pentru a stabili întinderea răspunderii administra­torului găsit vinovat de încălcarea obligaţiei de loialitate, a cărei consecinţă a fost intrarea în insolvenţă a unei societăţi din cadrul grupului, se va analiza etalonul în raport cu care vor fi stabilite limitele despăgubirii, care oscilează între prejudiciul cauzat societăţii afectate de conduita neloială a administratorului şi sumele pe care aceasta le datorează creditorilor săi în cadrul procedurii insolvenţei.

1. Cazurile în care răspunderea administratorului pentru intrarea în insolvenţă se fundamentează pe încălcarea obligaţiei sale de loialitate faţă de societate

În ipoteza în care intrarea în insolvenţă a unei societăţi se datorează conduitei culpabile a administratorului, acesta poate fi tras la răspundere pentru acoperirea pasivului societăţii debitoare. La cererea administratorului judiciar sau a lichida­torului judiciar, judecătorul‑sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvenţă, fără să depăşească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii organelor de conducere şi/sau supraveghere din cadrul societăţii, precum şi de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvenţă a debitorului, prin una dintre faptele enumerate la art. 169 alin. (1) din Legea insolvenţei nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă.

În acest scop, conform art. 169 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, administratorul judiciar ori, după caz, lichidatorul judiciar, ori de câte ori identifică persoanele culpabile de starea de insolvenţă a debitorului, va promova acţiunea în antrenarea răspunderii patrimoniale. Dacă admi­nistratorul judiciar ori, după caz, lichidatorul judiciar nu a indicat persoanele culpabile de starea de insolvenţă a debitorului, aceasta poate fi introdusă de preşedintele comitetului creditorilor în urma hotărârii adunării creditorilor ori, dacă nu s‑a constituit comitetul creditorilor, de un creditor desemnat de adunarea creditorilor. De asemenea, poate introduce aceasta acţiune, în aceleaşi condiţii, creditorul care deţine mai mult de 30% din valoarea creanţelor înscrise la masa credală.

Prin urmare, răspunderea reglementată de art. 169 din Legea nr. 85/2014 este una personală, care intervine numai atunci când membrii orga­nelor de conducere şi/sau de supraveghere din cadrul societăţii sau orice altă persoană au săvârşit vreuna dintre faptele enumerate de textul de lege, care a avut drept consecinţă intrarea în insolvenţă a debitorului.

Natura juridică a răspunderii instituite de dispoziţiile legale sus menţionate este cea a unei răspunderi speciale, care împrumută cele mai multe dintre caracteristicile răspunderii delictuale.

În aceste condiţii, pentru a fi putea angajată răspunderea reglementată de art. 169 din Legea nr. 85/2014, trebuie îndeplinite condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale prevăzute de art. 1.357 C. civ. (fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate şi culpa), precum şi condiţia specială prevăzută de art. 169 din Legea nr. 85/2014, şi anume aceea ca faptele enumerate în dispoziţiile art. 169 din Legea nr. 85/2014 să fi cauzat ajungerea debitoarei în stare de insolvenţă.

Pentru a fi atrasă răspunderea patrimonială a membrilor organelor de conducere ale unei societăţi supuse procedurii colective, trebuie să se dovedească atât săvârşirea de către pârât a faptelor reclamate, cât şi legătura de cauzalitate dintre acestea şi intrarea societăţii în insolvenţă^[1].

În raportul lichidatorului judiciar privind cauzele care au condus la apariţia stării de insolvenţă a debitorului, acesta precizează principalele cauze care au contribuit la starea de insolvenţă, cum sunt gradul mare de îndatorare şi instabilitatea financiară, fondurile insuficiente pentru susţinerea activităţii şi realizarea unor planuri de investiţii necesare dezvoltării societăţii şi disponibilităţile băneşti reduse, insuficiente acoperirii obligaţiilor de plată acumulate de debitoare, urmând ca, pe baza documentelor şi a informaţiilor deţinute, să identifice persoanele cărora să le fie imputabile cauzele care au dus la starea de insolvabilitate a debitoarei. Se poate, în acest context, ajunge la concluzia că răspunderea aparţine chiar administratorului respectivei societăţi.

Textul de lege menţionat cu privire la răspunderea membrilor organului de conducere nu instituie o răspundere obiectivă pentru prejudiciul reprezentând totalul creanţelor creditorilor parti­cipanţi la procedura insolvenţei, ci o răspundere în care faptele imputate trebuie dovedite, atât în fapt, cât şi în drept, atât sub aspectul condiţiilor generale ale răspunderii civile delictuale reglementate de dispoziţiile generale ale Codului civil – art. 1.349 C. civ. – cât şi sub aspectul condiţiilor speciale prevăzute în textul legii pentru fiecare dintre faptele enumerate, condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale urmând a dobândi particularităţi specifice în funcţie de cazul reglementat în textul legii^[2].

Nu există instituită prin lege „o prezumţie legală de vinovăţie şi răspundere în sarcina administratorului societăţii debitoare”^[3].

Dintre cazurile reglementate care pot atrage răspunderea administratorului culpabil, cele care se fundamentează pe încălcarea obligaţiei sale de loialitate sunt următoarele:

a) administratorul a folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane;

b) administratorul a făcut activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii în interes personal, sub acoperirea persoanei juridice;

c) administratorul a dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică la încetarea de plăţi.

Administratorul, chiar dacă a provocat insol­venţa, este ţinut să răspundă în raport cu consecinţele faptelor sale faţă de cel în patrimoniul căruia dauna a fost produsă. În cazul insolvenţei şi al falimentului, prejudiciul este provocat societăţii şi se concretizează, pe de o parte, în starea de insolvenţă în care societatea este plasată prin faptul ilicit, iar, pe de altă parte, în dauna efectivă şi cuantificabilă printr‑o apreciere pecuniară^[4].

Faptele limitativ enumerate trebuie să fi provocat insolvabilitatea debitorului/societăţii – deci, prejudiciul este acela al provocării stării de insolvabilitate debitoarei principale, cu o cauzalitate tipică între fapta ilicită şi prejudiciu. Prin urmare, sub aspectul raportului de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu/insolvabilitate, pentru atragerea răspunderii solidare a administratorului trebuie să se demonstreze în concret legătura de cauzalitate între faptele ilicite şi starea de insolvabilitate a debitorului principal/societate.

2. Determinarea conţinutului obligaţiei de loialitate a administratorului societar

Conţinutul obligaţiei de loialitate poate fi stabilit prin interpretarea coroborată a mai multor prevederi legale, cu incidenţă în materie. În acest sens se au în vedere prevederile Codului Civil, ale Legii societăţilor nr. 31/1990, Principiile de guvernare a întreprinderii G20 şi OECD. În cazul grupurilor de societăţi se vor avea în vedere şi reglementările UE, exprimate sub forma unei propuneri de recomandare referitoare la interesul de grup^[5].

Îndatorirea administratorului unei societăţi de a acţiona cu loialitate reiese din prevederile art. 213 C. civ., care se referă la obligaţia membrilor organelor de administrare ale unei persoane juridice de a acţiona în interesul acesteia, cu prudenţa şi diligenţa cerute unui bun proprietar^[6].

Cu şi mai multă claritate este exprimată obligaţia de loialitate în dispoziţiile art. 144^¹ alin. (4) din Legea nr. 31/1990 privind societăţile, care prevăd că administratorii îşi vor exercita mandatul cu loialitate, în interesul societăţii^[7].

Principiile de guvernare a întreprinderii^[8] stabilesc că administratorii trebuie să acţioneze în deplină cunoştinţă de cauză, cu bună‑credinţă, cu prudenţă şi diligenţă şi în interesul societăţii şi al acţionarilor acesteia. Se consideră că obligaţia de loialitate, alături de obligaţia de diligenţă, este unul dintre elemente esenţiale ale principiului enunţat mai sus. Se precizează că obligaţia de loialitate are o „importantă crucială”, deoarece determină respectarea altor principii de guvernare corporativă, referitoare, spre exemplu, la tratamentul echitabil al acţionarilor, la suprave­gherea tranzacţiilor cu pârţile afiliate şi la definirea unei politici de remunerare.

Pentru atragerea răspunderii solidare a administratorului, faptele ilicite trebuie săvârşite cu rea‑credinţă, astfel că vinovăţia administra­torului trebuie să îmbrace forma intenţiei directe, prin săvârşirea cu rea‑credinţă a faptelor enumerate.

Simpla prezumţie că insolvabilitatea firmei s‑a produs ca urmare a conduitei administratorului, fără ca aceasta să fie concretizată în acţiuni/inac­ţiuni specifice, nu reprezintă o dovadă a relei‑credinţe, câtă vreme nu se probează, prin mijloace de probă, că administratorul a acţionat cu rea‑credinţă şi în scopul de a produce insolva­bilitatea firmei. Politicile manageriale deficitare nu sunt asimilate relei‑credinţe.

Angajarea răspunderii membrilor conducerii debitorului‑persoană juridică, prin mecanismul reglementat de art. 169 din Legea insolvenţei, este o procedură colectivă creată doar pentru scopurile insolvenţei. O astfel de acţiune poate fi declanşată doar în procedura insolvenţei. Potrivit jurisprudenţei, este suficient ca acţiunea să fie doar introdusă de către unul dintre subiectele cărora legea le conferă legitimitate procesuală activă până la închiderea procedurii insolvenţei, iar nu şi soluţionată.