Restricţionarea regimului de valorificare a creanţelor curente în procedura insolvenţei prin efectul Legii nr. 113/2020

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Preliminarii: Evidențierea modificărilor aduse regulilor de realizare a creanțelor curente în procedura insolvenței prin prevederile Legii nr. 113/2020

În cele ce urmează, ne propunem să evidențiem modificările pe care cea mai recentă reglementare din materia insolvenței le‑a adus regimului de realizare a creanțelor curente în cadrul procedurii. Avem în vedere prevederile Legii nr. 113/2020 privind aprobarea Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 88/2018 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul insolvenței și a altor acte normative^[1].

Conform pct. 7. al art. unic al Legii nr. 113/2020^[2]:

„(3) Nu sunt supuse suspendării prevăzute la alin. (1) acțiunile judiciare pentru determinarea existenței și/sau cuantu­mului unor creanțe asupra debitorului, născute după data deschiderii procedurii. Pentru astfel de acțiuni se va putea formula, pe parcursul perioadei de observație și de reorganizare, o cerere de plată, transmisă cu confirmare de primire, ce va fi analizată de către administratorul judiciar într‑un termen de 15 zile de la data primirii, cu respectarea prevederilor art. 106 alin. (1), care se aplică în mod corespunzător, fără ca aceste creanțe să fie înscrise în tabelul de creanțe. Împotriva măsurii dispuse de către administratorul judiciar se va putea formula contestație cu respectarea art. 59 alin. (5)‑(7).

(4) Titularul unei creanțe curente, certe, lichide și exigibile ce a fost recunoscută de către administratorul judiciar ori cu privire la care acesta a omis să se pronunțe în termen de 15 zile de la data primirii cererii de plată sau recunoscută de judecătorul‑sindic potrivit alin. (3), în cazul în care cuantumul creanței depășește valoarea‑prag, poate solicita pe parcursul duratei perioadei de observație deschiderea procedurii de faliment al debitorului dacă aceste creanțe nu sunt achitate în termen de 60 de zile de la data luării măsurii administratorului judiciar de admitere sau omitere a pronunțării asupra cererii de plată ori a hotărârii instanței de judecată. Prevederile art. 143 alin. (2) și (3) se vor aplica în mod corespunzător”.

1. Determinarea categoriei creanțelor curente din procedura insolvenței

Noțiunea de creanțe curente se desprinde din definiția dată în art. 5 alin. (1) pct. 21 din Legea nr. 85/2014 sintagmei „creditor curent^[3]”. Creanțele curente sunt acelea care s‑au născut după data deschiderii procedurii insolvenței și care sunt certe, lichide și exigibile. Caracterul cert al creanței în materia insolvenței presupune ca respectiva creanță să nu fie contestată și să rezulte, de regulă, din actul de creanță și din alte acte, autentice sau chiar neautentice, dar care să provină de la debitor sau să fie recunoscute de acesta, după cum indică prevederile art. 5 alin. (1) pct. 20 din Codul insolvenței. Rezultă, deci, că certitudinea creanței nu este strâns legată de noțiunea de titlu executoriu, ca în dreptul comun, așa cum se conturează în conținutul art. 663 alin. (2) C. pr. civ.

Creanțele curente sunt acelea care rezultă din continuarea activității curente a debitorului, desfășurată după data deschiderii procedurii. Acestea se nasc din actele și operațiunile ce se circumscriu activității sale obișnuite, derulate pe parcursul perioadei de observație și continuate în cadrul perioadei de reorganizare și doar excepțional pe parcursul perioadei de faliment (când doar cele rezultate din furnizarea de utilități ar putea fi avute în vedere, restul operațiunilor efectuate fiind cele specifice lichidării, astfel cum urmează a demonstra infra).

Se încadrează în categoria creanțelor curente creanțele născute după data deschiderii procedurii care rezultă din: furnizarea de utilități, aprovizionare sau achiziții de materii prime, materiale, mărfuri și servicii necesare activității curente a debitorului; creanțe rezultate din raporturi de muncă derulate după data deschiderii procedurii; creanțe bancare, cele din contracte de leasing sau de asigurări, care rezultă din contracte continuate după deschiderea procedurii sau din contracte noi^[4].

Interesantă de reținut este distincția dintre creanțele furnizorilor de utilități și creanțele creditorilor indispensabili, ambele încadrându‑se în categoria creanțelor curente. Crean­țelor furnizorilor de utilități li s‑a consacrat o reglementare distinctă în textul art. 77 din Legea insolvenței, în considerarea importanței deosebite pe care o are furnizarea de utilități (energie electrică, termică, apă, gaze, servicii de telefonie etc.) pentru continuarea activității debitorului. O specie aparte de creditori curenți sunt furnizorii captivi, care nu au dreptul de a schimba, refuza sau întrerupe temporar un serviciu furnizat de către debitor sau averea sa, pe parcursul perioadei de observație și de reorganizare.

Furnizorii debitorului care nu pot fi înlocuiți se numesc creditori indispensabili și constituie o categorie separată în vederea votării planului de reorganizare. Sunt avuți în vedere acei furnizori ai debitorului care sunt absolut necesari pentru continuarea activității în perioada de reorganizare, deoarece furnizează materiale, materii prime, servicii și asigură utilitățile și nu pot fi înlocuiți prin încheierea unor contracte cu alți furnizori pentru același fel de servicii în aceleași condiții financiare. Prevederile art. 23 pct. 5 din Legea insolvenței indică, așadar, drept criterii definitorii privind departajarea acestei categorii criteriul identității obiectului contractului de furnizare și al identității condițiilor financiare. Creditorii așa‑ziși captivi din categoria furnizorilor de utilități se pot suprapune cu cei din categoria creditorilor indis­pensabili, categorie mai largă decât prima^[5].

Important de observat este faptul că, deși calitatea creditorului este relevantă în definirea categoriei creditorilor indispensabili, regimul creanței acestora diferă în raport de data nașterii acesteia. Astfel, numai în raport cu creanțele anterioare deschiderii procedurii titularul lor poate participa la votarea planului, pe când în privința celor ce rezultă din continuarea activității debitorului după deschiderea procedurii se aplică regimul creanțelor curente, care presupune plata pe baza documentelor din care rezultă, dar pentru care nu conferă dreptul de a participa la vot.

Nu reprezintă creanțe curente cheltuielile cu conservarea bunurilor în faliment. Ambele categorii de creanțe, atât cele pentru continuarea activității, cât și cele de admi­nistrare și conservare a bunurilor, fac parte, alături de cheltu­ielile pentru plata persoanelor angajate în interesul procedurii, din categoria cheltuielilor de procedură, însă sunt indicate drept categorii distincte în textul art. 161 pct. 1 din Legea insolvenței.

De reținut este faptul că cheltuielile pentru continuarea activității – care fac parte din categoria cheltuielilor de procedură – nu trebuie confundate cu creanțele rezultând din continuarea activității debitorului după deschiderea procedurii. În ordinea de preferință prevăzută de art. 161, creanțele rezultând din continuarea activității debitorului după deschiderea procedurii – pct. 2 și 4 – se acoperă după plata cheltuielilor de procedură – pct. 1. Un exemplu revelator indicat în acest sens, pentru a evita confundarea celor două categorii, ar fi acela că „cheltuiala efectuată pentru repararea unei mașini dintr‑o linie tehnologică este o cheltuială pentru ca debitorul să poată continua activitatea, deci pentru continuarea activității, pe când cheltuielile efectuate pentru obținerea produsului finit cu linia tehnologică ce a suferit reparații sunt cheltuieli cu activitatea efectivă, deci creanțe curente”^[6].

Spre deosebire de creanțele anterioare, care pot avea drept fundament numai un raport juridic anterior deschiderii procedurii, creanțele curente pot deriva atât dintr‑un raport juridic anterior, cât și dintr‑unul ulterior deschiderii procedurii.

2. Scutirea de la obligativitatea înregistrării în tabelul de creanțe a creanțelor curente

Pentru a obține plata creanțelor anterioare deschideri pro­cedurii, titularii acestora trebuie să formuleze declarație de creanță și să se supună procedurii prevăzute de lege pentru înscrierea în tabelul definitiv de creanțe împotriva averii debitorului, urmând a primi plata cu ocazia distribuirii sumelor obținute conform ordinii stabilite în lege.

Creditorii ce dețin creanțe curente pot obține plata acestora independent de înscrierea lor la masa credală, fără a intra astfel în concurs cu alți creditori înscriși în tabelul definitiv.

Favorizarea creditorilor titulari ai creanțelor curente se explică prin faptul că nașterea lor este generată de continuarea activității curente, al cărui rezultat, constând în sporirea averii debitorului, profită tuturor celorlalți creditori. În concret, desfășurarea activităților care dau naștere creanțelor curente asigură desfășurarea în continuare a procedurii și atingerea scopului acesteia.

În considerarea importanței acestor creanțe, închi­derea cu succes a unei proceduri de reorga­nizare este condiționată de plata tuturor creanțelor curente.

3. Instituirea privilegiului la plata prioritară a creanței curente în cadrul procedurii

Creditorii titulari ai unor creanțe curente sunt îndreptățiți să pretindă plata cu prioritate, conform documentelor din care rezultă. S‑a apreciat^[7] că această situație constituie un caz de derogare de la regula prior tempore potior iure. Prioritatea acordată în considerarea rolului creditorilor titulari ai cre­anțelor curente se menține și în cadrul procedurii falimentului, în cazul în care procedura reorganizării eșuează. În acest sens, art. 161 din Legea nr. 85/2014 precizează că creditorii titulari ai creanțelor curente neachitate în perioada de observație sau de reorganizare vor fi îndestulați primii.

Creanțele curente, provenind fie din finanțări în perioada de observație, fie din continuarea activității, sunt prevăzute a fi plătite, în caz de faliment, înaintea creanțelor bugetare, prevăzute de pct. 5, a creanțelor reprezentând sumele datorate de debitor cu titlu de întreținere – pct. 6 și 7 –, a creanțelor reprezentând credite bancare, leasing, furnizări, prevăzute la pct. 8, și a altor creanțe chirografare prevăzute la pct. 9.

Creanțele curente au fost incluse în aceeași categorie cu cele datorate cocontractanților, conform art. 123 alin. (4), și cu cele datorate terților dobânditori de bună‑credință – art. 120‑121.

Totodată, creanțele curente se bucură de prioritate și în situația distribuirilor de sume rezultate din valorificarea bunurilor asupra cărora s‑au constituit garanții, conform art. 159 din Codul insolvenței.

4. Exceptarea de la efectul suspendării automate a cererilor de plată a creanțelor curente

În temeiul dispozițiilor art. 75 din Legea nr. 85/2014, de la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului.

Prin excepție, pentru acțiunile judiciare având ca obiect determinarea existenței și/sau a cuantumului unor creanțe asupra debitorului, născute după data deschiderii procedurii, se va putea formula, pe parcursul perioadei de observație și de reorganizare, o cerere de plată.

Așadar, un creditor care are o creanță curentă trebuie să introducă o cerere de plată, însoțită de documentele din care rezultă creanța, care va fi analizată de administratorul judiciar.

Prin modificările aduse alin. (3) și (4) ale art. 75 din Codul insolvenței, inițial prin prevederile O.U.G. nr. 88/2018, au fost mărite responsabilitățile administratorului judiciar, prin aceea că a fost introdus un termen de 10 zile pentru soluționarea cererii, calculat de la data depunerii cererii de plată a creanțelor curente.

În consecință, dacă răspunsul administratorului la cererea de plată este unul pozitiv, debitorul este obligat ca, în termen de maximum 60 de zile de la data la care practicianul a luat decizia favorabilă creditorului petent, să plătească suma pe care o datorează (sau cel puțin restul rămas de plată să fie sub valoarea‑prag).

Modul de determinare a termenului legal în care administratorul judiciar este obligat să analizeze și să se pronunțe cu privire la cererea de plată a fost criticat drept echivoc, întrucât din formularea sa deficitară se deduce că termenul de 10 zile ar fi început să curgă „de la data depunerii cererii”. S‑a constatat că, de regulă, petenții transmit asemenea cereri către practicienii în insolvență prin intermediul Poștei Române ori prin firme specializate de curierat, art. 183 C. pr. civ. fiind pe deplin aplicabil, potrivit art. 342 din Legea nr. 85/2014, modificată, și procedurilor de insolvență. În practică, fie din cauza problemelor de funcționare pe care le întâmpină în ultima perioadă Compania Națională Poșta Română S.A., fie din cauza procedurilor interne de lucru adoptate de serviciile de curierat specializate care activează în România, se întâmplă ca cererea de plată să ajungă la destinatar la mai multe zile de la momentul depunerii, ceea ce face ca administratorului judiciar să‑i rămână, pentru analiză și soluționare, puține zile, iar împlinirea termenului de 10 zile de la depunerea cererii poate să atragă consecințele prevăzute de lege. De aceea, s‑a propus ca momentul de debut al termenului introdus prin O.U.G. nr. 88/2018 pentru analizarea de către administratorul judiciar a cererilor de plată să fie cel la care practicianul intră efectiv în posesia cererii titularului unei creanțe curente, certe, lichide și exigibile.

În consecință, ca element de noutate, modificarea adusă prin Legea nr. 113/2020 impune obligația ca cererea de plată să fie transmisă cu confirmare de primire, urmând a fi analizată de către administratorul judiciar într‑un termen de 15 zile de la data primirii^[8].

De remarcat, așadar, este faptul că a fost clarificată data de la care curge termenul pentru analiza cererilor de plată a creanțelor curente, respectiv de la data recepționării cererii de către administratorul judiciar, și nu de la depunerea cererii, cum prevedea inițial soluția instituită prin O.U.G. nr. 88/2018. Legiuitorul a modificat, din motive de echitate, modul în care se calculează termenul, care începe astfel să curgă de la momentul primirii cererii, și nu de la data transmiterii acesteia de către creditor.

Totodată, termenul de răspuns a fost majorat de la 10 la 15 zile^[9]. Din coroborarea acestor prevederi rezultă că se instituie o rigoare sporită analizei la care urmează să fie supusă creanța, din prisma îndeplinirii cerințelor prevăzute de lege.

5. Procedura recunoașterii creanțelor curente solicitate la plată

Procedura recunoașterii creanței solicitate la plată implică efectuarea unei verificări amănunțite de către administratorul judiciar, întrucât trebuie avute în vedere și eventualele cauze de stingere a creanței, cum ar fi compensația. Ceea ce nu este permis este compensarea în privința unor creanțe anterioare cu creanțe curente, justificarea derivând din principiul concursua­lismului și al egalității de clase și de rang.

Sistemul recunoașterii efectului judiciar al cererilor de plată consacră un mecanism identic cu cel de verificare, admitere și contestare a creanțelor anterioare deschiderii procedurii, al căror rezultat final este tabelul preliminar de creanțe^[10].

Cererea de plată depusă de către creditorul titular al unei creanțe curente va fi analizată de către administratorul judiciar cu respectarea prevederilor art. 106 alin. (1), în sensul că acesta va verifica cererea și documentele depuse, va efectua o cercetare amănunțită pentru a stabili legitimitatea și valoarea creanței și va lua o măsură, fie de plată totală sau parțială a creanței, fie de refuz la plată. Obiectul verificării presupune analizarea documentelor și a faptului dacă din acestea rezultă că respectiva creanță este certă, lichidă și exigibilă.

Creditorul titular al creanței curente este îndrep­tățit să formuleze contestație la judecătorul‑sindic împotriva măsurii administratorului judiciar, în termen de 7 zile de la publicarea în BPI a raportului cuprinzând măsura referitoare la creanța curentă, în condițiile art. 59 alin. (5)‑(7) din Codul insolvenței.

Contestația trebuie să fie soluționată de către judecăto­rul‑sindic în termen de 15 zile de la înregistrarea acesteia, în camera de consiliu, cu citarea contestatorului, a administra­torului judiciar și a comitetului creditorilor.

Dreptul de a formula contestație nu este rezervat prin lege exclusiv creditorului a cărui cerere a fost respinsă, astfel că ar putea fi exercitat și de către ceilalți creditori, în ipoteza în care cererea de plată a fost admisă, interesul acestora fiind de a înlătura îndestularea cu prioritate a creditorului curent^[11].

Parcurgerea procedurii recunoașterii nu este obligatorie în etapa reorganizării pe bază de plan, plata creanțelor curente fiind, de regulă, efectuată fără o recunoaștere formală, întrucât în reorganizare activitatea debitorului continuă în limitele stabilite în plan, în condiții obișnuite. Cu toate acestea, creditorul creanței curente are posibilitatea să formuleze o cerere de plată și să obțină o recunoaștere formală a creanței în temeiul art. 75 din Codul insolvenței. Se recomandă întocmirea unei liste cu creditorii titulari ai creanțelor născute în timpul procedurii și neachitate în termen de 60 de zile de la scadență, în condițiile în care nu este permisă înscrierea acestora în tabelul creanțelor^[12].

Formularea unei cereri de plată în privința unor creanțe curente scadente, până cel târziu la momentul la care se solicită confirmarea îndeplinirii obligațiilor asumate prin plan – art. 143 alin. (3) din Codul insolvenței, poate conduce la imposibilitatea de închidere a unei proceduri de reorganizare fără soluționarea acestor cereri de plată curente.

6. Inadmisibilitatea executării silite individuale a creanțelor curente în cadrul procedurii insolvenței

În ceea ce privește datoriile acumulate pe durata procedurii de insolvență, cu o vechime mai mare de 60 de zile, prin noua lege s‑a înlăturat posibilitatea de a fi demarată executarea silită.

Posibilitatea acordată titularilor creanțelor curente, de a recurge la executarea silită individuală recunoscută de reglementarea anterioară, prin derogare de la regula suspendării legale, impusă celorlalți cre­ditori participanți la procedură, a fost criticată de doctrină din cauza faptului că aduce atingere principiului egalității creditorilor și este de natură să micșoreze șansele de redresare a afacerii debitorului. Recunoașterea dreptului la executare individuală s‑a numărat printre modificările aduse de O.U.G. nr. 88/2018 și care a generat îngrijorare în rândul specialiștilor în materie^[13].

Dispoziția care acordă dreptul creditorilor curenți la executarea silită a fost introdusă de prevederile art. 143 alin. (1): „(…) Pentru datoriile acumulate în perioada procedurii de insolvență care au o vechime mai mare de 60 de zile se poate începe executarea silită”. Prin urmare, chestiunea esențială este aceea de a se răspunde dacă termenele prevăzute la art. 143 alin. (1) includ și dreptul la executare silită.

Chiar și în contextul reglementării anterioare, posibilitatea executării silite individuale nu reprezenta un caz de încetare a efectelor proce­durii insolvenței reglementate de Legea nr. 85/2014, respectiv o executare silită inițiată în paralel cu derularea insolvenței, ci o completare a cazurilor în care creditorii își pot recupera individual creanța, în cadrul procedurii colective. Mai exact, se admitea o derogare în care efectul suspensiv al procedurii putea fi întrerupt pentru a se realiza individual creanța, însă tot în cadrul procedurii de insolvență. Astfel, creditorii care dobândeau o creanță certă, lichidă și exigibilă curentă puteau cere recuperarea individuală a creanței după confirmarea unui plan de reorganizare. În acest fel, a fost extinsă sfera subiecților activi care aveau facultatea de a‑și realiza individual creanța în procedura colectivă, alături de creditorii beneficiari ai unei cauze de preferință, care pot cere ridicarea suspendării și îndestularea cu prioritate a creanței din valorificarea obiectului garanției, dacă sunt îndeplinite anumite condiții – art. 78 din Legea nr. 84/2014.

Opțiunea limitării executării silite doar la intervalul tem­poral care debutează după confirmarea planului de reorganizare s‑a considerat a fi justificată de imperativul acordării celei de‑a doua șanse, reglementat de art. 4 pct. 2 din Legea nr. 85/2014, și de scopul procedurii: instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea creanțelor într‑o proporție cât mai ridicată. Dacă creditorii curenți ar fi avut dreptul să ceară executarea silită încă din perioada de observație, șansele la reorganizare ar fi fost compromise, astfel că scopul procedurii colective ar fi fost curmat^[14].

Față de aceste prevederi, s‑a apreciat că, dacă legiuitorul a urmărit să asigure o protecție mai bună pentru creditorii curenți, dar fără să‑l neglijeze pe debitorul aflat în procedura insol­venței, ar fi fost necesar să limiteze această prerogativă – aceea de a începe executarea silită individuală – doar pentru creanțele curente care se situează sub valoarea‑prag, pentru celelalte existând în cuprinsul Legii nr. 85/2014, modificată, pârghii eficiente [a se vedea art. 75 alin. (4), respectiv art. 143 alin. (3) din Lege]^[15].

Prin înlăturarea opțiunii creditorilor curenți de a recurge la executarea silită individuală s‑a dat curs opiniei critice care susținea că executarea silită individuală nu se poate derula în paralel cu insolvența, pentru că insolvența a apărut tocmai ca o formă de executare concursuală, menită să asigure un echilibru între drepturile creditorilor.

Necesitatea acordării unei suspendări a execu­tărilor individuale, încă de la momentul punerii în discuție a cadrelor de restructurare preventivă, este evidențiată și prin prevederile Directivei (UE) 2019/1023 a Parlamentului European și a Consiliului privind cadrele de restructurare preventivă, remiterea de datorie și decăderile, precum și măsurile de sporire a eficienței procedurilor de restructurare, de insolvență și de remitere de datorie^[16], care dispun o astfel de suspendare a executărilor silite, având o durată considerată a fi rezonabilă între 4 luni și maximum 12 luni.

Rațiunea acordării acestei suspendări rezidă în accesarea într‑o măsură cât mai eficientă a cadrelor de restructurare, înainte și prioritar deschiderii unei proceduri de insolvență:

„Un debitor ar trebui să poată beneficia de o suspendare temporară a executărilor silite indivi­duale, indiferent dacă aceasta este acordată de o autoritate judiciară sau administrativă ori prin efectul legii, cu scopul de a sprijini negocierile privind un plan de restructurare, pentru a putea continua să funcționeze sau cel puțin să conserve valoarea masei bunurilor sale în timpul negocierilor (…)” – Considerentul (32).

În raport cu aceste recomandări, s‑a arătat că stabilirea imperativă, ope legis, a regimului juridic de suspendare a tuturor executărilor silite lipsește de sens orice altă posibilă suspendare (facultativă), de tipul celei judecătorești, menționată mai sus, pentru că ar reprezenta practic un dublaj^[17]. Tocmai de aici rezultă că echilibrul construcției juridice create prin coroborarea dintre suspendarea preventivă, art. 66 alin. (11), respectiv art. 70 alin. (5), și suspendarea imperativă, ope legis, art. 75 alin. (1), a fost grav afectată de dispozițiile art. 143 alin. (1) din O.U.G. nr. 88/2018.

Dacă un creditor cu creanțe curente nu poate fi plătit în condițiile Legii nr. 85/2014, soluția firească și naturală este cea reglementată de art. 75 alin. (3) și (4), în urma modificărilor aduse de O.U.G. nr. 88/2018, la art. I pct. 8, care este în deplină concordanță cu art. 143, respectiv trecerea la procedura falimentului.

S‑a subliniat că prevederea care permitea deschiderea unei proceduri de executare individuală concomitentă și paralelă cu cea colectivă, prin aplicarea art. 143 alin. (1) teza finală, favoriza fraudarea regulii care instituie interdicția referitoare la executările individuale pentru perioada anterioară deschiderii procedurii prin dispozițiile art. 117 alin. (2) lit. g), care dau dreptul la anularea oricărui act anterior deschiderii procedurii care fraudează interesele creditorilor.

Într‑un caz dat, dacă s‑ar fi admis în continuare executarea individuală, un creditor cu o creanță curentă ar beneficia de o super‑prioritate legală, întrucât ar putea încasa mai mult decât ar fi putut lua echitabil în cadrul falimentului, unde se impune respectarea prevederilor art. 159 și art. 161 pct. 4 din Legea nr. 85/2014, ceea ce ar conduce la o fraudare a intereselor creditorilor garantați și privilegiați.

Posibilitatea declanșării executării silite individuale pentru recuperarea creanțelor curente neachitate în termen de 60 de zile a fost criticată din perspectiva necorelării cu dispozițiile art. 75 din Codul insolvenței, precum și în privința unor aspecte procedurale, mai exact competența contestațiilor la executare pornite de creditor^[18].

Argumentul formulat în susținerea acestei modificări restrictive a dreptului creditorilor cu­renți de a obține executarea silită individuală este acela că toate limitările, restricțiile, obligațiile și sacrificiile impuse creditorilor de procedura insolvenței li se aplică și creditorilor titulari de creanțe născute în timpul insolvenței, care au obținut recunoașterea creanței și trecerea într‑o listă informală a creditorilor neplătiți. Singurul drept recunoscut creditorilor din această categorie este acela de a cere trecerea debitorului la faliment.

7. Neacordarea dreptului titularului unei creanțe curente de a participa la luarea deciziilor în cadrul procedurii de reorganizare

Creditorii titulari ai creanțelor curente, deși se bucură de avantajul ordinii de prioritate și al posibilității de a solicita trecerea debitorului la faliment, sunt totuși lipsiți de mijloace eficiente pentru plata acestor creanțe.

Creditorii curenți nu beneficiază de avantajele pe care legea le conferă creditorilor înscriși în tabelul de creanțe, mai exact nu pot avea calitatea de creditori îndreptățiți să participe la procedură, deci nu fac parte din adunarea creditorilor și nici din comitetul creditorilor și nici nu votează planul de reorganizare.

8. Recunoașterea opțiunii titularului creanței curente de a cere deschiderea procedurii fali­mentului în caz de neplată a creanței sale în cadrul procedurii

Exercitarea dreptului de opțiune al creditorului curent pentru trecerea la faliment a debitorului nu este condiționată de formularea, în prealabil, a unei cereri de recunoaștere a creanței.

În conformitate cu art. 143 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, în situația în care debitorul acumulează noi datorii către creditorii din cadrul procedurii de insolvență sau nu se con­formează planului, oricare dintre creditori sau administratorul judiciar poate solicita oricând judecătorului‑sindic să dispună intrarea în faliment a debitorului.

O astfel de cerere trebuie să fie soluționată de către judecătorul‑sindic în termen de 30 de zile de la înregistrarea acesteia la dosarul cauzei și poate fi respinsă, dacă suma cerută nu este datorată, dacă a fost plătită sau dacă debitorul a încheiat o convenție de plată cu creditorul.

Legea nr. 113/2020 aduce unele precizări cu privire la convenția de plată, pe care o definește ca fiind acordul încheiat de debitor cu creditorul pentru stingerea într‑una sau mai multe tranșe a obligațiilor, la alte termene decât cele scadente conform prevederilor contractuale sau legale^[19].

Același termen de 30 de zile pentru soluționarea cererii de către judecătorul‑sindic a fost introdus și în ceea ce‑i privește pe titularii unei creanțe curente, certe, lichide și exigibile, în cuantum peste valoarea‑prag, mai vechi de 60 de zile de la recunoașterea creanței de administratorul judiciar sau de la hotărârea judecătorului‑sindic, respectiv de la scadență, care au posibilitatea, oricând în timpul planului de reorganizare sau după îndeplinirea obligațiilor de plată asumate în plan, să solicite trecerea la faliment.

Prin modificările aduse alin. (3) și (4) ale art. 75 din Codul insolvenței prin prevederile O.U.G. nr. 88/2018 s‑a prevăzut că, dacă practicianul în insolvență a omis să analizeze și să se pronunțe în acest termen asupra cererii de plată formulate de titularul unei creanțe curente, în cazul în care cuantumul creanței depășește valoarea‑prag, creditorul în cauză poate solicita pe parcursul duratei perioadei de observație deschiderea procedurii de faliment a debitorului dacă creanța sa curentă nu este achitată în termen de 60 de zile de la „omiterea pronunțării asupra cererii de plată”.

S‑a considerat^[20] că cererea de trecere a debitorului în procedura falimentului se poate formula, după trecerea unui termen de 70 de zile de la data la care creditorul a formulat cererea de plată a creanței curente, fără ca suma pe care o pretinde cu acest titlu să fi fost plătită sau ceea ce a mai rămas de plată depășește valoarea‑prag, iar dacă administratorul judiciar a omis să analizeze cererea petentului, după expirarea celor 70 de zile de la data depunerii cererii de plată, creditorul interesat are dreptul să solicite deschiderea procedurii de faliment al debitorului.

În prezent, durata termenului de analiză a cererii de plată fiind majorată la 15 zile, și termenul după care se poate formula cererea de intrare în faliment se va mări corespunzător cu 5 zile.

Concluzii

Din coroborarea prevederilor legale analizate rezultă că s‑a instituit o rigoare sporită analizei la care urmează să fie supusă creanța curentă, din prisma îndeplinirii cerințelor prevăzute de lege. Legiuitorul a modificat, din motive de echitate, modul în care se calculează termenul, care începe astfel să curgă de la momentul primirii cererii, și nu de la data transmiterii ei de către creditor.

Prin înlăturarea opțiunii creditorilor curenți de a recurge la executarea silită individuală s‑a dat curs opiniei critice care susținea că executarea silită individuală nu se poate derula în paralel cu insolvența, pentru că insolvența a apărut tocmai ca o formă de executare concursuală, menită să asigure un echilibru între drepturile creditorilor.

Exercitarea dreptului de opțiune al creditorului curent pentru trecerea la faliment a debitorului nu este condiționată de formularea, în prealabil, a unei cereri de recunoaștere a creanței.

Creditorii titulari ai creanțelor curente, deși beneficiază de o prioritate legală în privința recuperării creanțelor lor pe baza documentelor din care rezultă, nu dispun de mijloace efective și eficiente de recuperare a creanței în cadrul procedurii insolvenței.