Determinarea autorităţii competente să dispună trecerea debitorului la faliment, ca urmare a desfiinţării sentinţei judecătorului sindic de confirmare a unui plan de reorganizare

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

1. Cadrul legal ce formează obiectul interpretării în vederea aplicării uniforme

Analiza realizată în prezentul studiu ne‑a fost prilejuită de o sesizare formulată în cadrul unui recurs în interesul legii cu privire la existenţa unei practici neunitare asupra prevederilor legale incidente în materia soluţiilor ce pot fi dispuse de către instanţa de control judiciar în ipoteza în care decide admiterea apelului împotriva deciziei judecătorului‑sindic de confirmare a unui plan de reorganizare^[1].

Problema de drept ridicată în cadrul recursului în interesul legii, formulat de Procurorul General, vizează interpretarea neunitară a prevederilor art. 514 şi urm. C. pr. civ., raportat la prevederile art. 43 alin. (7) şi ale art. 45 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 85/2014 (în redactarea dată prin O.U.G. nr. 88/2018), denumită generic Codul insolvenţei (C. ins.), pentru a determina cum va trebui să procedeze instanţa de apel, ca urmare a admiterii apelului declarat de către creditori sau de către administratorul judiciar împotriva deciziei judecătorului‑sindic de respingere a cererii de trecere a debitorului la procedura falimentului sau de confirmare a unui plan de reorganizare. Mai precis, se cere a se clarifica dacă instanţa de apel va anula sentinţa apelată şi va trimite dosarul la judecătorul‑sindic, cu dispoziţie de trecere a debitorului la faliment, sau dacă va schimba sentinţa apelată şi va dispune direct trecerea la faliment, cu desemnarea unui lichidator judiciar provizoriu.

În esenţă, abordările distincte ale textelor legale indicate rezidă din adoptarea unor metode opuse de interpretare a legii, respectiv aplicarea prin analogie a unor norme care regle­mentează o situaţie similară celei descrise în norma de referinţă sau, dimpotrivă, aplicarea riguroasă a prevederilor legale la ipotezele descrise în normă, conform principiului că excepţia este de strictă interpretare şi aplicare.

2. Sinteza abordărilor care trebuie conciliate

2.1. Prima abordare se bazează pe metoda analogiei

Această abordare recomandă a se proceda în cazul dat într‑o manieră similară celei indicate în prevederile art. 43 alin. (7) C. ins., în sensul anulării hotărârii atacate şi trimiterii cauzei către judecătorul‑sindic, în vederea dispunerii trecerii la faliment şi desemnării unui lichidator judiciar provizoriu. Norma de trimitere vizează ipoteza soluţionării cererii de deschidere a procedurii insolvenţei şi, de aceea, pentru identitate de raţiune, se recomandă a fi aplicată şi în cazul cererii de intrare în faliment a debitorului.

Textul legal invocat reprezintă rezultatul transpunerii în Codul insolvenţei a Deciziei nr. 5/2011 a ICCJ, având ca obiect aplicarea dispoziţiilor art. 11 alin. (1) şi art. 12 din Legea
nr. 85/2006, în contextul căii de atac a recursului, prevăzută de art. 312 alin. (2)‑(4) C. pr. civ. 1865.

Un alt argument pentru adoptarea soluţiei trimiterii cauzei spre soluţionare judecăto­rului‑sindic, ca efect al anulării hotărârii pronunţate în primă instanţă de către acesta, se desprinde din interpretarea prevederilor art. 45 alin. (1) lit. a) C. ins., care stabilesc în competenţa exclusivă a judecătorului‑sindic decizia de deschidere a procedurii insolvenţei şi, după caz, de intrare în faliment, atât prin procedura generală, cât şi prin cea simplificată.

2.2. A doua abordare se fundamentează pe regula conform căreia excepţiile sunt de strictă interpretare

Consecinţa acestei reguli este că normele vizate nu pot fi aplicate prin analogie. Mai exact, în cazul de faţă se susţine că instanţa de control judiciar ar trebui să modifice sentinţa apelată şi să dispună cele necesare pentru trecerea debitorului la faliment, inclusiv numirea lichidatorului judiciar provizoriu. Se motivează că, întrucât judecătorul‑sindic nu s‑a desesizat prin admiterea unei excepţii şi procedura de citare a fost realizată corespunzător, în speţă, nu s‑ar întruni condiţiile speciale ale art. 480 alin. (3) C. pr. civ., care ar avea în vedere exclusiv ipoteza deschiderii procedurii, nu şi etapa procedurală a trecerii debitorului la faliment.

Drept urmare, sentinţa apelată nu trebuie anulată şi pusă în executare de către judecătorul‑sindic, ca urmare a restituirii dosarului către acesta. Principalul argument adus în acest sens este acela că retrimiterea dosarului la judecătorul‑sindic ar face să se tergiverseze soluţionarea cauzei, cu consecinţe nefaste asupra averii debitorului, care ar fi neprotejată până la numirea unui lichidator. Se susţine totodată că, procedând astfel, ar exista riscul să nu se asigure continuitate şi complementaritate între decizia instanţei de apel şi hotărârea judecătorului‑sindic.

Referitor la competenţa de a dispune trecerea debitorului la faliment, se arată că aceasta nu ar aparţine exclusiv judecătorului‑sindic, deoarece prevederile art. 45 C. ins. nu trasează o delimitare absolută între competenţele judecăto­rului‑sindic şi ale instanţei de apel, ci doar faţă de ceilalţi participanţi la procedură, deoarece instanţa de apel nu reprezintă un participant la procedură distinct de judecătorul‑sindic.

2.3. Admisibilitatea cererii de recurs în interesul legii

Se apreciază că este suficient a se proba existenţa unei practici neunitare la nivelul unei singure curţi de apel, în condiţiile în care nu există vreun alt remediu pentru unificarea practicii, procedura sesizării ICCJ, prin intermediul unui astfel de recurs, fiind singurul mecanism eficient de înlăturare a practicii neunitare.

3. Analiza soluţiilor propuse în practica judiciară şi în doctrină

3.1. Analiza soluţiilor aplicate în practica judiciară

În general, dacă o instanţă de control judiciar apreciază că apelul sau recursul declarat de partea interesată împotriva hotărârii instanţei inferioare este fondat şi, prin respingerea cererii de chemare în judecată, s‑a făcut o aplicare greşită a legii, apelul/recursul va fi admis, iar hotărârea atacată va fi schimbată/modificată în tot sau în parte, după caz, în sensul admiterii integrale sau numai parţiale a acţiunii introductive. Situaţia este însă puţin diferită în materia insolvenţei, dat fiind caracterul acestei proceduri speciale^[2].

Hotărârile pe care le poate pronunţa curtea de apel cu privire la apelul împotriva sentinţei pronunţate cu privire la cererea de deschidere a procedurii insolvenţei formulate de creditori pot fi clasificate în două categorii:

1) Prima categorie conţine acele ipoteze în care instanţa de apel menţine hotărârea instanţei de fond cu privire la admiterea sau respingerea cererii de deschidere a procedurii insolvenţei, respectiv acele situaţii în care instanţa de apel modifică hotărârea instanţei de fond în sensul respingerii cererii de deschidere a procedurii insolvenţei. Hotărârile clasificate în această categorie au regimul juridic de drept comun, fiind hotărâri de respingere a apelurilor şi de menţinere a sentinţelor atacate, respectiv hotărâri prin care apelul este admis, iar sentinţa este modificată în sensul respingerii cererii de deschidere a procedurii insolvenţei^[3].

2) În cea de‑a doua categorie intră hotărârile prin care se admite apelul creditorilor cu privire la hotărârea instanţei de fond, prin care a fost respinsă cererea de deschidere a procedurii insolvenţei. În această ipoteză, textul art. 43 alin. (7) C. ins. impune curţii de apel învestite cu soluţionarea apelului declarat împotriva hotărârii judecătorului‑sindic, prin care s‑a respins cererea de deschidere a procedurii insolvenţei, ca, în ipoteza în care găseşte că trebuie admis apelul, să anuleze hotărârea atacată şi să trimită cauza judecătorului‑sindic pentru deschiderea procedurii insolvenţei.

În practică, până la publicarea Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 5/2011^[4], s‑au adoptat două soluţii pe care le poate da instanţa de recurs în cadrul deciziei de admitere a recursului creditorilor:

a) casează hotărârea judecătorului‑sindic şi trimite cauza spre rejudecare tribunalului, cu indicaţia expresă de a dispune deschiderea procedurii insolvenţei^[5];

b) modifică hotărârea atacată, în sensul respingerii contestaţiei debitorului, dacă a fost formulată, şi admiterii cererii creditorilor, cu consecinţa deschiderii procedurii insolvenţei, urmată de trimiterea dosarului tribunalului, prin judecătorul‑sindic, în vederea luării măsurilor corespunzătoare, printre care şi aceea de desem­nare a practicianului în insolvenţă, după caz, a lichidatorului^[6].

3.2. Analiza argumentelor formulate în doctrina de specialitate

Doctrina a sintetizat argumentele pe care se fundamentează cele două abordări ale practicii judiciare^[7], care se exprimă astfel:

a) casarea hotărârii tribunalului, cu conse­cinţa trimiterii cauzei la aceeaşi instanţă, în vederea deschiderii procedurii:

Această soluţie se fundamentează pe caracterul derogator de la dreptul comun al procedurii insolvenţei. Temeiul legal invocat în susţinerea acestei abordări îl constituie prevederile art. 11 din Legea nr. 85/2006, conform căruia declanşarea procedurii insolvenţei este atribuţia exclusivă a judecătorului‑sindic;

b) modificarea sentinţei tribunalului, care presupune deschiderea procedurii insolvenţei de către instanţa de recurs:

Această soluţie se întemeiază pe aprecierea că prevederile legale care stabilesc soluţiile pe care le poate pronunţa curtea de apel în această materie nu derogă de la dreptul comun. Se susţine faptul că, dacă legiuitorul ar fi intenţionat să permită ca un caz de modificare să ducă la casarea hotărârii, ar fi instituit o reglementare expresă în acest sens, similară celei existente în materia contenciosului administrativ^[8].

Se susţine astfel că, în condiţiile în care nu au fost prevăzute norme care să instituie o soluţie derogatorie de la prevederile Codului de procedură civilă, instanţa de recurs este ţinută să pronunţe o soluţie diferită de cea dată de judecătorul‑sindic. O astfel de decizie s‑ar impune în condiţiile în care soluţia dată de către judecătorul sindic, de respingere a cererii creditorilor, s‑a dovedit a fi neîntemeiată.

Prin urmare, dacă instanţa de control judiciar admite recursul în unul dintre cele patru cazuri prevăzute de art. 304 pct. 6‑9 C. pr. civ. 1865, trebuie să modifice hotărârea atacată şi să declanşeze procedura colectivă. În plus, dacă s‑ar admite că doar judecătorul‑sindic poate dispune deschiderea procedurii insol­venţei, ar trebui să se accepte şi soluţia că instanţa de recurs, admiţând calea de atac, ar trebui să trimită cauza aceluiaşi tribunal şi atunci când apreciază că, în mod greşit, s‑a respins cererea de numire a practicianului, sau cea de anulare a unor acte frauduloase încheiate de debitor în dauna creditorilor săi, sau cea de atragere a răspunderii patrimoniale a organelor de conducere, întrucât aceste atribuţii îi revin în exclusivitate, conform art. 11 din legea‑cadru, tot judecătorului‑sindic. Cu toate acestea, se opinează că astfel de soluţii neagă înseşi raţiunile instituirii instanţelor superioare şi nu au fost aplicate în practică^[9].

4. Examinarea soluţiilor propuse prin prisma reglementărilor incidente

4.1. Impactul intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010

Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010, care a modificat şi calea de atac, care poate fi exercitată în materie de insolvenţă împotriva hotărârilor pronunţate de judecătorul‑sindic din recurs în apel, soluţiile instanţei de control judiciar sunt următoarele:

a) apelul este respins, anulat ori constatat a fi perimat, cu consecinţa păstrării hotărârii atacate – art. 480 alin. (1) C. pr. civ.;

b) apelul declarat de creditori este admis şi, constatându‑se faptul că tribunalul a soluţionat cauza pe o excepţie care nu era dată ori judecată, s‑a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, hotărârea atacată este anulată, iar cauza se va trimite spre rejudecare primei instanţe, prin judecător‑sin­dic, în temeiul art. 480 alin. (3) C. pr. civ.;

c) dacă instanţa de apel stabileşte că prima instanţă a fost necompetentă, iar necompetenţa a fost invocată în condiţiile legii, va anula hotărârea atacată şi va trimite cauza spre rejudecare tribunalului competent – art. 480 alin. (4) C. pr. civ.;

d) dacă se constată că soluţia tribunalului este greşită, întrucât Decizia nr. 5/2011 a instanţei supreme, pronunţată în soluţionarea recursului în interesul legii, îşi păstrează valabilitatea şi după data de 15 februarie 2013, iar curţile de apel nu pot să deschidă ele însele procedura insolvenţei, soluţia procedurală legală este aceea a admiterii apelului, anularea hotărârii primei instanţe şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceluiaşi tribunal, cu menţiunea de a declanşa procedura judiciară concursuală.

Soluţia pe care instanţa de control judiciar o poate pronunţa, în situaţia admiterii apelului împotriva hotărârii de respingere a cererii de deschidere a procedurii, care implică trimiterea, faţă de specificul procedurii de a fi, prin lege, succesivă, este aceea de anulare a sentinţei primei instanţe şi trimiterea cauzei spre rejudecare aceluiaşi tribunal, soluţia de schimbare excluzând soluţia de trimitere. Prin urmare, prevederile art. 480 alin. (2) şi (3) C. pr. civ. se aplică nu în litera lor, ci circumstanţiat, în măsura compatibilităţii cu specificul procedurii insolvenţei de a fi etapizată legal şi succesiv^[10].

Dacă instanţa de control judiciar ar ajunge la concluzia că apelul creditorilor împotriva sentinţei de declanşare a procedurii insolvenţei este fondat, ceea ce impune admiterea acestuia, cu consecinţa schimbării hotărârii tribunalului, singura soluţie judicioasă care s‑ar impune ar fi admiterea cererii creditorilor, respingerea eventualei contestaţii a debitorului şi deschiderea procedurii generale sau, după caz, simplificate a falimentului, urmând ca, ulterior motivării deciziei curţii de apel şi întoarcerii dosarului la tribunal, judecătorul‑sindic, care, de regulă, este acelaşi cu cel care a fost iniţial învestit cu soluţionarea acelei pricini, să stabilească toate măsurile adiacente necesare şi prevăzute de lege, care ţin de esenţa activităţii de administrare a procedurii colective, măsuri care determină, în final, îndestularea creditorilor înscrişi la masa credală, pentru că toate aceste aspecte care rezultă din pronunţarea unei hotărâri de deschidere a procedurii nu pot fi gestionate eficient de către instanţa de apel/recurs.

Spre exemplu, dacă prin decizia pronunţată de curtea de apel s‑ar dispune şi desemnarea practicianului, termenul de maximum 20 de zile pentru întocmirea şi prezentarea raportului prevăzut de art. 92 din Legea nr. 85/2014 ar curge de la momentul desemnării. Or, cum hotărârile judecătoreşti se motivează de regulă în termen de 30 de zile de la pronunţare, termenul prevăzut de articolul menţionat ar fi dificil de respectat. Tot astfel, dacă instanţa de apel ar stabili termenele‑limită prevăzute de art. 100 din lege, ţinând seama de momentul la care practicianul ar intra în posesia hotărârii, este evident faptul că unele dintre aceste termene nu vor putea fi în mod obiectiv respectate, notificarea neputând fi trimisă şi publicată în conformitate cu art. 99 din acelaşi act normativ.

Singurul organ care poate să decidă intrarea/trecerea unui debitor la procedura fali­mentului este judecătorul‑sindic^[11]. Printre princi­palele atribuţii ale judecătorului‑sindic se numără şi desemnarea, prin sentinţa de deschidere a proce­durii, a practicianului în insolvenţă care urmează să administreze procedura. Potrivit Codului insol­venţei, lichidatorul judiciar este desemnat după regulile aplicabile administratorului judiciar.

Apreciem că suspendarea atribuţiilor prevăzute de legiuitor în sarcina judecătorului‑sindic pentru o anumită perioadă, relativ scurtă, până când dosarul de insolvenţă s‑ar reîntoarce la tribunal şi până când, printr‑o încheiere de şedinţă, s‑ar putea dispune completarea deschiderii procedurii cu elementele prevăzute de par. 2 al Secţiunii a 3‑a din Capitolul I al Titlului II al Legii nr. 85/2014, nu ar genera niciun inconvenient major, pentru că nu ar trebui să se ignore dispoziţiile Codului de procedură civilă cu privire la soluţiile ce pot fi pronunţate în urma admiterii acestei căi de atac, în cauză neoperând nicio derogare expresă de la regulile procedurale comune şi care nu pot fi considerate incompatibile cu specificul regle­mentării insolvenţei^[12].

Cu toate acestea, unii autori si‑au exprimat rezerva faţă de soluţia legală menţionată, pe motiv că ar face abstracţie de momentul intervenirii efectelor deschiderii procedurii insolvenţei şi de rapiditatea cu care aceste efecte trebuie să se manifeste, raportat la instalarea stării de insolvenţă. S‑a apreciat că manifestarea efectelor deschiderii procedurii insolvenţei trebuie să se producă la o distanţă cât mai mică în timp faţă de instalarea stării de insolvenţă şi de momentul înregistrării cererii de deschidere a procedurii^[13]. Astfel, din perspectiva momentului la care efectele deschiderii procedurii insolvenţei se produc, soluţia instanţei supreme a fost criticată din motivul că interpretarea dată de aceasta ar duce la instituirea unei perioade mult prea mari între momentul la care instanţa de recurs constată că cererea de deschidere a procedurii insolvenţei este fondată şi ar trebui admisă de judecătorul‑sindic şi momentul în care aceasta este efectiv deschisă în urma casării. Acest aspect ar putea fi problematic în condiţiile în care de faptul deschiderii procedurii insolvenţei se leagă o serie de efecte cu impact major asupra dreptului de administrare asupra averii debitorului şi asupra drepturilor creditorilor.

Pe parcursul perioadei care se scurge până la pronunţarea de către judecătorul‑sindic a soluţiei de deschidere a procedurii în urma trimiterii de către instanţa de recurs, efectele deschiderii procedurii nu se produc, deşi instanţa de control judiciar a confirmat îndeplinirea condiţiilor deschiderii acestei proceduri. S‑a atras atenţia îndeosebi asupra faptului că averea creditoarei este lipsită de protecţie, putând fi supusă urmăririlor individuale ale creditorilor şi consecinţei curgerii în continuare a dobânzilor la creanţele împotriva debitorului. De asemenea, cât timp dreptul de administrare al debitorului nu este încă ridicat, există riscul risipirii averii sale, cu consecinţe nefaste asupra masei credale.