Determinarea autorităţii competente să dispună trecerea debitorului la faliment, ca urmare a desfiinţării sentinţei judecătorului sindic de confirmare a unui plan de reorganizare

18 nov. 2022
Vizualizari: 510
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

1. Cadrul legal ce formează obiectul interpretării în vederea aplicării uniforme

Analiza realizată în prezentul studiu ne‑a fost prilejuită de o sesizare formulată în cadrul unui recurs în interesul legii cu privire la existența unei practici neunitare asupra prevederilor legale incidente în materia soluțiilor ce pot fi dispuse de către instanța de control judiciar în ipoteza în care decide admiterea apelului împotriva deciziei judecătorului‑sindic de confirmare a unui plan de reorganizare[1].

Problema de drept ridicată în cadrul recursului în interesul legii, formulat de Procurorul General, vizează interpretarea neunitară a prevederilor art. 514 și urm. C. pr. civ., raportat la prevederile art. 43 alin. (7) și ale art. 45 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 85/2014 (în redactarea dată prin O.U.G. nr. 88/2018), denumită generic Codul insolvenței (C. ins.), pentru a determina cum va trebui să procedeze instanța de apel, ca urmare a admiterii apelului declarat de către creditori sau de către administratorul judiciar împotriva deciziei judecătorului‑sindic de respingere a cererii de trecere a debitorului la procedura falimentului sau de confirmare a unui plan de reorganizare. Mai precis, se cere a se clarifica dacă instanța de apel va anula sentința apelată și va trimite dosarul la judecătorul‑sindic, cu dispoziție de trecere a debitorului la faliment, sau dacă va schimba sentința apelată și va dispune direct trecerea la faliment, cu desemnarea unui lichidator judiciar provizoriu.

În esență, abordările distincte ale textelor legale indicate rezidă din adoptarea unor metode opuse de interpretare a legii, respectiv aplicarea prin analogie a unor norme care regle­mentează o situație similară celei descrise în norma de referință sau, dimpotrivă, aplicarea riguroasă a prevederilor legale la ipotezele descrise în normă, conform principiului că excepția este de strictă interpretare și aplicare.

2. Sinteza abordărilor care trebuie conciliate

2.1. Prima abordare se bazează pe metoda analogiei

Această abordare recomandă a se proceda în cazul dat într‑o manieră similară celei indicate în prevederile art. 43 alin. (7) C. ins., în sensul anulării hotărârii atacate și trimiterii cauzei către judecătorul‑sindic, în vederea dispunerii trecerii la faliment și desemnării unui lichidator judiciar provizoriu. Norma de trimitere vizează ipoteza soluționării cererii de deschidere a procedurii insolvenței și, de aceea, pentru identitate de rațiune, se recomandă a fi aplicată și în cazul cererii de intrare în faliment a debitorului.

Textul legal invocat reprezintă rezultatul transpunerii în Codul insolvenței a Deciziei nr. 5/2011 a ICCJ, având ca obiect aplicarea dispozițiilor art. 11 alin. (1) și art. 12 din Legea
nr. 85/2006, în contextul căii de atac a recursului, prevăzută de art. 312 alin. (2)‑(4) C. pr. civ. 1865.

Un alt argument pentru adoptarea soluției trimiterii cauzei spre soluționare judecăto­rului‑sindic, ca efect al anulării hotărârii pronunțate în primă instanță de către acesta, se desprinde din interpretarea prevederilor art. 45 alin. (1) lit. a) C. ins., care stabilesc în competența exclusivă a judecătorului‑sindic decizia de deschidere a procedurii insolvenței și, după caz, de intrare în faliment, atât prin procedura generală, cât și prin cea simplificată.

2.2. A doua abordare se fundamentează pe regula conform căreia excepțiile sunt de strictă interpretare

Consecința acestei reguli este că normele vizate nu pot fi aplicate prin analogie. Mai exact, în cazul de față se susține că instanța de control judiciar ar trebui să modifice sentința apelată și să dispună cele necesare pentru trecerea debitorului la faliment, inclusiv numirea lichidatorului judiciar provizoriu. Se motivează că, întrucât judecătorul‑sindic nu s‑a desesizat prin admiterea unei excepții și procedura de citare a fost realizată corespunzător, în speță, nu s‑ar întruni condițiile speciale ale art. 480 alin. (3) C. pr. civ., care ar avea în vedere exclusiv ipoteza deschiderii procedurii, nu și etapa procedurală a trecerii debitorului la faliment.

Drept urmare, sentința apelată nu trebuie anulată și pusă în executare de către judecătorul‑sindic, ca urmare a restituirii dosarului către acesta. Principalul argument adus în acest sens este acela că retrimiterea dosarului la judecătorul‑sindic ar face să se tergiverseze soluționarea cauzei, cu consecințe nefaste asupra averii debitorului, care ar fi neprotejată până la numirea unui lichidator. Se susține totodată că, procedând astfel, ar exista riscul să nu se asigure continuitate și complementaritate între decizia instanței de apel și hotărârea judecătorului‑sindic.

Referitor la competența de a dispune trecerea debitorului la faliment, se arată că aceasta nu ar aparține exclusiv judecătorului‑sindic, deoarece prevederile art. 45 C. ins. nu trasează o delimitare absolută între competențele judecăto­rului‑sindic și ale instanței de apel, ci doar față de ceilalți participanți la procedură, deoarece instanța de apel nu reprezintă un participant la procedură distinct de judecătorul‑sindic.

2.3. Admisibilitatea cererii de recurs în interesul legii

Se apreciază că este suficient a se proba existența unei practici neunitare la nivelul unei singure curți de apel, în condițiile în care nu există vreun alt remediu pentru unificarea practicii, procedura sesizării ICCJ, prin intermediul unui astfel de recurs, fiind singurul mecanism eficient de înlăturare a practicii neunitare.

3. Analiza soluțiilor propuse în practica judiciară și în doctrină

3.1. Analiza soluțiilor aplicate în practica judiciară

În general, dacă o instanță de control judiciar apreciază că apelul sau recursul declarat de partea interesată împotriva hotărârii instanței inferioare este fondat și, prin respingerea cererii de chemare în judecată, s‑a făcut o aplicare greșită a legii, apelul/recursul va fi admis, iar hotărârea atacată va fi schimbată/modificată în tot sau în parte, după caz, în sensul admiterii integrale sau numai parțiale a acțiunii introductive. Situația este însă puțin diferită în materia insolvenței, dat fiind caracterul acestei proceduri speciale[2].

Hotărârile pe care le poate pronunța curtea de apel cu privire la apelul împotriva sentinței pronunțate cu privire la cererea de deschidere a procedurii insolvenței formulate de creditori pot fi clasificate în două categorii:

1) Prima categorie conține acele ipoteze în care instanța de apel menține hotărârea instanței de fond cu privire la admiterea sau respingerea cererii de deschidere a procedurii insolvenței, respectiv acele situații în care instanța de apel modifică hotărârea instanței de fond în sensul respingerii cererii de deschidere a procedurii insolvenței. Hotărârile clasificate în această categorie au regimul juridic de drept comun, fiind hotărâri de respingere a apelurilor și de menținere a sentințelor atacate, respectiv hotărâri prin care apelul este admis, iar sentința este modificată în sensul respingerii cererii de deschidere a procedurii insolvenței[3].

2) În cea de‑a doua categorie intră hotărârile prin care se admite apelul creditorilor cu privire la hotărârea instanței de fond, prin care a fost respinsă cererea de deschidere a procedurii insolvenței. În această ipoteză, textul art. 43 alin. (7) C. ins. impune curții de apel învestite cu soluționarea apelului declarat împotriva hotărârii judecătorului‑sindic, prin care s‑a respins cererea de deschidere a procedurii insolvenței, ca, în ipoteza în care găsește că trebuie admis apelul, să anuleze hotărârea atacată și să trimită cauza judecătorului‑sindic pentru deschiderea procedurii insolvenței.

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

În practică, până la publicarea Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 5/2011[4], s‑au adoptat două soluții pe care le poate da instanța de recurs în cadrul deciziei de admitere a recursului creditorilor:

a) casează hotărârea judecătorului‑sindic și trimite cauza spre rejudecare tribunalului, cu indicația expresă de a dispune deschiderea procedurii insolvenței[5];

b) modifică hotărârea atacată, în sensul respingerii contestației debitorului, dacă a fost formulată, și admiterii cererii creditorilor, cu consecința deschiderii procedurii insolvenței, urmată de trimiterea dosarului tribunalului, prin judecătorul‑sindic, în vederea luării măsurilor corespunzătoare, printre care și aceea de desem­nare a practicianului în insolvență, după caz, a lichidatorului[6].

3.2. Analiza argumentelor formulate în doctrina de specialitate

Doctrina a sintetizat argumentele pe care se fundamentează cele două abordări ale practicii judiciare[7], care se exprimă astfel:

a) casarea hotărârii tribunalului, cu conse­cința trimiterii cauzei la aceeași instanță, în vederea deschiderii procedurii:

Această soluție se fundamentează pe caracterul derogator de la dreptul comun al procedurii insolvenței. Temeiul legal invocat în susținerea acestei abordări îl constituie prevederile art. 11 din Legea nr. 85/2006, conform căruia declanșarea procedurii insolvenței este atribuția exclusivă a judecătorului‑sindic;

b) modificarea sentinței tribunalului, care presupune deschiderea procedurii insolvenței de către instanța de recurs:

Această soluție se întemeiază pe aprecierea că prevederile legale care stabilesc soluțiile pe care le poate pronunța curtea de apel în această materie nu derogă de la dreptul comun. Se susține faptul că, dacă legiuitorul ar fi intenționat să permită ca un caz de modificare să ducă la casarea hotărârii, ar fi instituit o reglementare expresă în acest sens, similară celei existente în materia contenciosului administrativ[8].

Se susține astfel că, în condițiile în care nu au fost prevăzute norme care să instituie o soluție derogatorie de la prevederile Codului de procedură civilă, instanța de recurs este ținută să pronunțe o soluție diferită de cea dată de judecătorul‑sindic. O astfel de decizie s‑ar impune în condițiile în care soluția dată de către judecătorul sindic, de respingere a cererii creditorilor, s‑a dovedit a fi neîntemeiată.

Prin urmare, dacă instanța de control judiciar admite recursul în unul dintre cele patru cazuri prevăzute de art. 304 pct. 6‑9 C. pr. civ. 1865, trebuie să modifice hotărârea atacată și să declanșeze procedura colectivă. În plus, dacă s‑ar admite că doar judecătorul‑sindic poate dispune deschiderea procedurii insol­venței, ar trebui să se accepte și soluția că instanța de recurs, admițând calea de atac, ar trebui să trimită cauza aceluiași tribunal și atunci când apreciază că, în mod greșit, s‑a respins cererea de numire a practicianului, sau cea de anulare a unor acte frauduloase încheiate de debitor în dauna creditorilor săi, sau cea de atragere a răspunderii patrimoniale a organelor de conducere, întrucât aceste atribuții îi revin în exclusivitate, conform art. 11 din legea‑cadru, tot judecătorului‑sindic. Cu toate acestea, se opinează că astfel de soluții neagă înseși rațiunile instituirii instanțelor superioare și nu au fost aplicate în practică[9].

4. Examinarea soluțiilor propuse prin prisma reglementărilor incidente

4.1. Impactul intrării în vigoare a Legii nr. 134/2010

Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 134/2010, care a modificat și calea de atac, care poate fi exercitată în materie de insolvență împotriva hotărârilor pronunțate de judecătorul‑sindic din recurs în apel, soluțiile instanței de control judiciar sunt următoarele:

a) apelul este respins, anulat ori constatat a fi perimat, cu consecința păstrării hotărârii atacate – art. 480 alin. (1) C. pr. civ.;

b) apelul declarat de creditori este admis și, constatându‑se faptul că tribunalul a soluționat cauza pe o excepție care nu era dată ori judecată, s‑a făcut în lipsa părții care nu a fost legal citată, hotărârea atacată este anulată, iar cauza se va trimite spre rejudecare primei instanțe, prin judecător‑sin­dic, în temeiul art. 480 alin. (3) C. pr. civ.;

c) dacă instanța de apel stabilește că prima instanță a fost necompetentă, iar necompetența a fost invocată în condițiile legii, va anula hotărârea atacată și va trimite cauza spre rejudecare tribunalului competent – art. 480 alin. (4) C. pr. civ.;

d) dacă se constată că soluția tribunalului este greșită, întrucât Decizia nr. 5/2011 a instanței supreme, pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii, își păstrează valabilitatea și după data de 15 februarie 2013, iar curțile de apel nu pot să deschidă ele însele procedura insolvenței, soluția procedurală legală este aceea a admiterii apelului, anularea hotărârii primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare aceluiași tribunal, cu mențiunea de a declanșa procedura judiciară concursuală.

Soluția pe care instanța de control judiciar o poate pronunța, în situația admiterii apelului împotriva hotărârii de respingere a cererii de deschidere a procedurii, care implică trimiterea, față de specificul procedurii de a fi, prin lege, succesivă, este aceea de anulare a sentinței primei instanțe și trimiterea cauzei spre rejudecare aceluiași tribunal, soluția de schimbare excluzând soluția de trimitere. Prin urmare, prevederile art. 480 alin. (2) și (3) C. pr. civ. se aplică nu în litera lor, ci circumstanțiat, în măsura compatibilității cu specificul procedurii insolvenței de a fi etapizată legal și succesiv[10].

Dacă instanța de control judiciar ar ajunge la concluzia că apelul creditorilor împotriva sentinței de declanșare a procedurii insolvenței este fondat, ceea ce impune admiterea acestuia, cu consecința schimbării hotărârii tribunalului, singura soluție judicioasă care s‑ar impune ar fi admiterea cererii creditorilor, respingerea eventualei contestații a debitorului și deschiderea procedurii generale sau, după caz, simplificate a falimentului, urmând ca, ulterior motivării deciziei curții de apel și întoarcerii dosarului la tribunal, judecătorul‑sindic, care, de regulă, este același cu cel care a fost inițial învestit cu soluționarea acelei pricini, să stabilească toate măsurile adiacente necesare și prevăzute de lege, care țin de esența activității de administrare a procedurii colective, măsuri care determină, în final, îndestularea creditorilor înscriși la masa credală, pentru că toate aceste aspecte care rezultă din pronunțarea unei hotărâri de deschidere a procedurii nu pot fi gestionate eficient de către instanța de apel/recurs.

Spre exemplu, dacă prin decizia pronunțată de curtea de apel s‑ar dispune și desemnarea practicianului, termenul de maximum 20 de zile pentru întocmirea și prezentarea raportului prevăzut de art. 92 din Legea nr. 85/2014 ar curge de la momentul desemnării. Or, cum hotărârile judecătorești se motivează de regulă în termen de 30 de zile de la pronunțare, termenul prevăzut de articolul menționat ar fi dificil de respectat. Tot astfel, dacă instanța de apel ar stabili termenele‑limită prevăzute de art. 100 din lege, ținând seama de momentul la care practicianul ar intra în posesia hotărârii, este evident faptul că unele dintre aceste termene nu vor putea fi în mod obiectiv respectate, notificarea neputând fi trimisă și publicată în conformitate cu art. 99 din același act normativ.

Singurul organ care poate să decidă intrarea/trecerea unui debitor la procedura fali­mentului este judecătorul‑sindic[11]. Printre princi­palele atribuții ale judecătorului‑sindic se numără și desemnarea, prin sentința de deschidere a proce­durii, a practicianului în insolvență care urmează să administreze procedura. Potrivit Codului insol­venței, lichidatorul judiciar este desemnat după regulile aplicabile administratorului judiciar.

Apreciem că suspendarea atribuțiilor prevăzute de legiuitor în sarcina judecătorului‑sindic pentru o anumită perioadă, relativ scurtă, până când dosarul de insolvență s‑ar reîntoarce la tribunal și până când, printr‑o încheiere de ședință, s‑ar putea dispune completarea deschiderii procedurii cu elementele prevăzute de par. 2 al Secțiunii a 3‑a din Capitolul I al Titlului II al Legii nr. 85/2014, nu ar genera niciun inconvenient major, pentru că nu ar trebui să se ignore dispozițiile Codului de procedură civilă cu privire la soluțiile ce pot fi pronunțate în urma admiterii acestei căi de atac, în cauză neoperând nicio derogare expresă de la regulile procedurale comune și care nu pot fi considerate incompatibile cu specificul regle­mentării insolvenței[12].

Cu toate acestea, unii autori si‑au exprimat rezerva față de soluția legală menționată, pe motiv că ar face abstracție de momentul intervenirii efectelor deschiderii procedurii insolvenței și de rapiditatea cu care aceste efecte trebuie să se manifeste, raportat la instalarea stării de insolvență. S‑a apreciat că manifestarea efectelor deschiderii procedurii insolvenței trebuie să se producă la o distanță cât mai mică în timp față de instalarea stării de insolvență și de momentul înregistrării cererii de deschidere a procedurii[13]. Astfel, din perspectiva momentului la care efectele deschiderii procedurii insolvenței se produc, soluția instanței supreme a fost criticată din motivul că interpretarea dată de aceasta ar duce la instituirea unei perioade mult prea mari între momentul la care instanța de recurs constată că cererea de deschidere a procedurii insolvenței este fondată și ar trebui admisă de judecătorul‑sindic și momentul în care aceasta este efectiv deschisă în urma casării. Acest aspect ar putea fi problematic în condițiile în care de faptul deschiderii procedurii insolvenței se leagă o serie de efecte cu impact major asupra dreptului de administrare asupra averii debitorului și asupra drepturilor creditorilor.

Pe parcursul perioadei care se scurge până la pronunțarea de către judecătorul‑sindic a soluției de deschidere a procedurii în urma trimiterii de către instanța de recurs, efectele deschiderii procedurii nu se produc, deși instanța de control judiciar a confirmat îndeplinirea condițiilor deschiderii acestei proceduri. S‑a atras atenția îndeosebi asupra faptului că averea creditoarei este lipsită de protecție, putând fi supusă urmăririlor individuale ale creditorilor și consecinței curgerii în continuare a dobânzilor la creanțele împotriva debitorului. De asemenea, cât timp dreptul de administrare al debitorului nu este încă ridicat, există riscul risipirii averii sale, cu consecințe nefaste asupra masei credale.


* Articolul este extras din Revista Phoenix nr. 79-80/2022 (ianuarie-iunie 2022).

[1] Chestiunile de drept ce fac obiectul recursului în interesul legii, înregistrat sub nr. 3397/1/2020, al Înaltei Curți de Casație și Justiție.

[2] C.B. Nasz, Declanșarea procedurii insolvenței, Ed. Hamangiu, București, 2014, p. 409.

[3] A. Dimitriu, Recuperarea creanțelor prin procedura insolvenței, Ed. C.H. Beck, București, 2015, p. 70.

[4] Prin Decizia nr. 5/04.04.2011 privind examinarea recursului în interesul legii, în legătură cu efectele admiterii recursului împotriva hotărârii prin care judecătorul-sindic respinge cererea de deschidere a procedurii insolvenței, publicată în M. Of. nr. 350 din 19 mai 2011, ICCJ a statuat că, în aplicarea dispozițiilor art. 11 alin. (1) și art. 12 din Legea nr. 85/2006, coroborate cu dispozițiile art. 312 alin. (2)-(4) C. pr. civ. 1865, curtea de apel învestită cu soluționarea recursului declarat împotriva hotărârii judecătorului-sindic, prin care s-a respins cererea de deschidere a procedurii insolvenței, admițând recursul, va casa hotărârea și va trimite cauza judecătorului-sindic pentru deschiderea procedurii insolvenței.

[5] C. Ap. Timișoara, dec. civ. nr. 377 din 27 martie 2007, în B.J. C.P.J. 2007, pp. 331-334; C. Ap. Timisoara, dec. civ. nr. 1896 din 3 octombrie 2005, în B.J. C.P.J. 2005, Ed. Lumina Lex, București, 2006, pp. 272-273.

[6] C. Ap. Constanța, s. com., dec. nr. 2037 din 24 octombrie 2007, în B.C.A. nr. 1/2008, p. 19.

[7] M. Galan, Efectele admiterii recursului împotriva hotărârii prin care judecătorul-sindic respinge cererea de deschidere a procedurii insolvenței, în R.D.C. nr. 4/2008, p. 71.

[8] Conform art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, în cazul admiterii recursului, instanța de recurs, modificând sau casând sentința, va rejudeca litigiul pe fond, dacă nu sunt motive de casare cu trimitere. Când hotărârea primei instanțe a fost pronunțată fără a se judeca fondul, cauza se va trimite, o singură dată, la această instanță.

[9] C. Ap. Timișoara, dec. civ. nr. 47/R/COM/24.01.2008, în B.C.A. nr. 2/2008, pp. 37-39.

[10] C.B. Nasz, Dreptul insolvenței, Ed. Universul Juridic, București, 2018, p. 178.

[11] Idem, p. 234.

[12] M. Galan, op. cit., p.72.

[13] C.B. Nasz, Deschiderea procedurii insolvenței, în R. Bufan (coord.), A. Deli-Diaconescu, F. Moțiu, Tratat practic de insolvență, Ed. Hamangiu, București, 2014, p. 291.

Determinarea autorității competente să dispună trecerea debitorului la faliment, ca urmare a desființării sentinței judecătorului sindic de confirmare a unui plan de reorganizare was last modified: august 6th, 2023 by Luiza-Cristina Gavrilescu

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Luiza-Cristina Gavrilescu

Luiza-Cristina Gavrilescu

Este avocat în cadrul Baroului de Avocați Iași și lector universitar în cadrul Facultăţii de Drept, Departamentul Drept Privat al Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași (2002-prezent).
A mai scris: