„Reşedinţa obişnuită” în contextul desfacerii căsătoriei cu element de extraneitate

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

2.3.3. Jurisprudență națională

Practica instanțelor străine a pus în evidență caracteristici esențiale ale reședinței obișnuite a soților. Astfel, Tribunalul de primă instanță din Bruxelles a definit reședința obișnuită ca fiind „o noțiune de fapt care presupune luarea în con­siderare a unor date obiective, care să demonstreze că persoana locuiește într‑un anumit loc, pe o durată mai îndelungată și că a stabilit legături de natură perso­nală sau profesională cu locul respectiv. Noțiunea de reședință obișnuită implică efectivitate și permanență”^[41].

2.4. Calificarea noțiunii în contextul desfacerii căsătoriei cu element străin

Reședința obișnuită corespunde centrului uzual al intereselor persoanei (centru care este expresia integrării într‑un anumit mediu social și familial), determinat pe baza unei evaluări globale a tuturor informațiilor disponibile referitoare la elementele de fapt relevante.

Într‑o enumerare nelimitativă, astfel de elemente sunt: durata și continuitatea prezenței persoanei pe teritoriul statelor membre respective; situația familială și legăturile de familie; durata și continuitatea reședinței înainte ca persoana intere­sată să se fi deplasat; durata și scopul absenței persoanei; caracterul ocupației găsite pe teritoriul unui alt stat; motivele deplasării; intenția persoanei, pe baza tuturor circumstanțelor și probelor concrete; natura și caracteristicile specifice ale oricărei activități exercitate, în special locul în care se exercită de obicei acti­vitatea, stabi­litatea activității și durata oricărui contract de muncă; exercitarea oricărei activități neremunerate; în cazul studenților, sursa veniturilor acestora; situația locativă a persoanei, în special măsura în care aceasta are un caracter permanent; statul membru în care se consideră că persoana își are reședința fiscală.

Așa cum se poate observa, reperele fac parte dintr‑un registru divers. Unele sunt asociate factorului „cantitate” (de exemplu, durata prezenței pe teritoriul unui stat membru; durata absenței persoanei), în timp ce altele au filon calitativ (de exemplu, motivele deplasării pe teritoriul altui stat, intenția care animă persoana). Fiecare indiciu are rolul propriu în procesul evaluării, în condițiile în care evaluarea este un proces care privește în mod coroborat indiciile și le inter­pretează in concreto). Elementele menționate sunt destinate a susține ideea exis­tenței unei legături strânse între soți și statul membru a cărui lege se aplică divor­țului. Prin urmare, luarea în calcul a ansamblului acestor indicii este esențială.

Jurisprudența Curții este clară și repetitivă în caracterizarea reședinței obiș­nuite (în varii materii ale dreptului unional) ca fiind centrul obișnuit al intere­selor sau centrul permanent al intereselor^[42].

„30. În contextul acestei evaluări, durata șederii în statul în care plata serviciului în litigiu este solicitată însă nu poate fi luată în considerare ca reprezentând un element constitutiv al conceptului de reședință în sensul articolul 10 bis din Regulamentul nr. 1408/71”.

„37. În ceea ce privește a doua condiție pentru aplicarea articolului 71 alineatul (1) din Regulamentul nr. 1408/71, rezultă din jurisprudența constantă că locul de «reședință» este deter­minat de locul în care se află centrul obișnuit al intereselor. În acest sens, este important să se ia în considerare atât situația familială a lucrătorului, cât și motivele care l‑au determinat să călătorească și natura activității (a se vedea, în special, hotărârea din 17 februarie 1977, Di Paolo, 76/76, Rec. p. 315, punctele 17 și 20)”.

 „Curtea (camera a șasea) hotărăște (…): 1) Reședința obișnuită, în sensul art. 7 paragraful 1 din Directiva 83/182/CEE a Consiliului, din 28 martie 1983, cu privire la francizele fiscale aplicabile în interiorul Comunității în materia importului temporar de mijloace de transport, cores­punde centrului permanent al intereselor persoanei vizate (…)”.

Calificarea noțiunii necesită câteva precizări.

a. Fiecare persoană fizică are o singură reședință obișnuită (în sensul că nu poate dispune, simultan, de mai multe reședințe obișnuite). În contextul reglementar european al desfacerii căsătoriei, determinarea legii și a jurisdicției se raportează la o singură reședință obișnuită. Persoana nu poate dispune, concomitent, de două locuri de reședință obișnuită pe teritoriul a două state membre diferite. Întrucât regulile privind legislația aplicabilă se bazează pe principiul potrivit căruia orice persoană care intră sub incidența regulamentelor va fi supusă legislației unui singur stat membru, se poate deduce că orice astfel de persoană poate avea un singur loc de reședință în sensul regulamentelor (CJUE, Cauza Janina Wencel c. Zakład Ubezpieczeń Społecznych w Białymstoku, C‑589/10, 16 mai 2013). În același timp, Curtea a precizat că orice persoană trebuie să aibă un loc de reședință, în caz contrar fiind posibil conflictul negativ cu privire la legislația aplicabilă [conflict pe care regulamentele intenționează să îl evite (CJUE, Cauza Robin Swaddling c. Adjudication Officer, cit. supra).

CJUE, Cauza Janina Wencel c. Zakład Ubezpieczeń Społecznych w Białymstoku, cit. supra

„48. În măsura în care sistemul instituit prin Regulamentul nr. 1408/71 reține astfel reșe­dința ca factor de legătură pentru determinarea legislației aplicabile, nu poate fi admis, cu riscul de a priva de orice efect util dispozițiile menționate la punctul precedent, ca, în sensul Regula­men­tului nr. 1408/71, o persoană să aibă concomitent mai multe domicilii în diferite state membre.

49. Această constatare este confirmată de jurisprudența Curții referitoare la noțiunea «reșe­dință» în sensul reglementării Uniunii aplicabile regimurilor de securitate socială a lucrătorilor migranți. Astfel, în cazul în care situația juridică a unei persoane poate să intre sub incidența legislației mai multor state membre, Curtea a subliniat că noțiunea de stat membru în care are reședința o persoană se referă la statul în care aceasta are reședința obișnuită și în care se găsește de asemenea centrul obișnuit al intereselor sale (a se vedea în acest sens Hotărârea din 25 februarie 1999, Swaddling, C‑90/97, Rec., p. I‑1075, punctul 29 și jurisprudența citată).

50. Elaborarea în jurisprudență a unei liste de elemente care trebuie luate în considerare la stabilirea locului de reședință obișnuită a unei persoane, listă care în prezent este codificată la articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 987/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 16 septembrie 2009 de stabilire a procedurii de punere în aplicare a Regula­mentului (CE) nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială (JO L 284, p. 1), reflectă cerința imperativă de a stabili o reședință unică.

51. În consecință, este necesar să se concluzioneze că articolul 10 din Regulamentul nr. 1408/71 trebuie interpretat în sensul că, în vederea aplicării respectivului regulament, o persoană nu poate să aibă concomitent două reședințe obișnuite, pe teritoriul a două state membre diferite”.

CJUE, Cauza I c. Health Service Executive, C‑255/13, 5 iunie 2014

„47. Din cele ce precedă rezultă că, în vederea aplicării Regulamentului nr. 883/2004, o persoană nu poate dispune concomitent de două locuri de reședință obișnuită pe teritoriul a două state membre diferite (a se vedea în acest sens Hotărârea Wencel, EU:C:2013:303, punctul 51), înțelegându‑se că, în cadrul acestui regulament, locul de reședință al unei persoane asigurate este în mod necesar diferit de locul său de ședere”.

b. „Reședința” nu se suprapune cu „șederea”. Termenul reședință semni­fică șederea în mod obișnuit, fiind opus celui de ședere, care se definește ca ședere temporară^[43]. Caracteristica „șederii” este caracterul temporar și intenția de reîntoar­cere la locul de reședință, de îndată ce scopul de bază al șederii în altă țară a fost atins.

CJUE, Cauza Doris Knoch c. Bundesanstalt für Arbeit, C‑102/91, 8 iulie 1992

„1. Conceptul de stat membru pe teritoriul căruia locuiește lucrătorul, care figurează la articolul 71 alineatul (1) litera (b) punctul (ii) din Regulamentul nr. 1408/71, se referă numai la statul în care lucrătorul, deși angajat într‑un alt stat membru, continuă să locuiască în mod obișnuit și are, de asemenea, centrul obișnuit al intereselor sale. Expresia «sau care se întoarce pe acest teritoriu» implică, pur și simplu, faptul că conceptul de reședință într‑un stat nu exclude neapărat șederea care nu are caracter uzual într‑un alt stat membru”.

CJUE, Cauza Silvana Di Paolo c. Oficiului național al forței de muncă, C‑76/76, 17 februarie 1977

„Curtea (…): 1) Conceptul statului membru în care locuiește lucrătorul, care apare în arti­colul 71 alineatul (1) litera (b), (ii) din Regulamentul nr. 1408/71, trebuie să se limiteze la statul în care lucrătorul, deși este angajat într‑un alt stat membru, continuă să locuiască în mod obișnuit și unde este, de asemenea, centrul obișnuit al intereselor sale;

Expresia «sau care revine pe acest teritoriu» implică, pur și simplu, faptul că conceptul de reședință într‑un stat nu exclude neapărat o ședere care nu are caracter obișnuit, într‑un alt stat membru”.

Regulamentul (CEE) nr. 1408/71 al Consiliului din 14 iunie 1971 privind aplicarea regimurilor de securitate socială în raport cu lucrătorii salariați, cu lucrătorii care desfă­șoară activități independente și cu membrii familiilor acestora care se deplasează în cadrul Comunității (versiune revizuită, publicată în JO L 28 din 30 ianuarie 1997)

Articolul 1. Definiții. „În sensul prezentului regulament: (…) h) rezidență înseamnă ședere permanentă; i) ședere înseamnă ședere temporară”.

Regulamentul (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială (publicat în JO L 166 din 30 aprilie 2004)

Articolul 1. Definiții. „În sensul prezentului regulament: (…) j) prin «reședință» se înțelege locul în care o persoană este rezidentă în mod obișnuit; k) prin «ședere» se înțelege reședința temporară”.

 c. Durata locuirii, privită în mod izolat, nu este suficientă pentru a fi în prezența reședinței obișnuite. Perioada în care persoana a locuit la reședința obișnuită este doar una dintre circumstanțe – evaluarea privește, coroborat, toate elementele relevante.

 22. Cu toate acestea, Curtea a menționat, pe de o parte, că, de îndată ce un lucrător are un loc de muncă stabil într‑un stat membru, există prezumția că locuiește acolo și, pe de altă parte, că trebuie să se ia în considerare nu numai situația familiei muncitorului, dar și motivele care l‑au determinat să se deplaseze și natura muncii. În cele din urmă, Curtea a menționat că expresia «sau cine se întoarce pe acest teritoriu» implică, pur și simplu, faptul că conceptul de reședință, astfel cum este definit mai sus, nu exclude neapărat o ședere ce nu are caracter obișnuit, într‑un alt stat membru.

23. Curtea a dedus din aceasta că, în scopul aplicării articolului 71 alineatul (1) litera (b) punctul (ii), este necesar să se ia în considerare durata și continuitatea reședinței înainte ca per­soana în cauză să se mute, durata și scopul absenței sale, natura ocupației în celălalt stat membru, precum și intenția persoanei în cauză, așa cum aceasta reiese din toate circumstanțele”.

„Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară:

Articolul 1 literele (j) și (k) din Regulamentul (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială trebuie interpretat în sensul că, potrivit articolului 19 alineatul (1) sau articolului 20 alineatele (1) și (2) din acest regulament, în cazul în care un resortisant al Uniunii care avea reședința într‑un prim stat membru se îmbolnăvește grav și subit în timpul vacanței într‑un al doilea stat membru și este obligat să rămână timp de unsprezece ani în acest din urmă stat din cauza acestei afecțiuni și dato­rită disponibilității îngrijirilor medicale specializate în apropierea locuinței, el trebuie considerat ca aflându‑se în situație de «ședere» în acest al doilea stat membru în măsura în care centrul obișnuit al intereselor sale se află în primul stat membru. Revine instanței naționale sarcina de a stabili centrul obișnuit al intereselor acestui resortisant efectuând o evaluare a tuturor faptelor pertinente și ținând seama de intenția sa, astfel cum reiese din aceste fapte, simpla împrejurare că respectivul resortisant a rămas în al doilea stat membru o perioadă îndelungată nefiind suficientă, în sine și ca atare, pentru a considera că are reședința în acest stat”.