„Reşedinţa obişnuită” în contextul desfacerii căsătoriei cu element de extraneitate

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

d. Stabilirea reședinței obișnuite presupune luarea în calcul a tuturor circumstanțelor concrete, în fiecare cauză. Regulamentul (CE) nr. 987/2009 menționează că determinarea centrului de interes al persoanei se realizează pe baza unei evaluări globale a tuturor informațiilor disponibile referitoare la elementele de fapt relevante – elemente pe care le enumeră, nelimitativ: „(…) pe baza unei evaluări globale a tuturor informațiilor disponibile referitoare la elemen­tele de fapt relevante, care pot include (s.n.), după caz (…)” (CJUE, Robin Swaddling c. Adjudication Officer; art. 11 par. 1 din Regulament).

Indiciile arătate pot fi utilizate, în funcție de modul în care se pliază pe situația concretă, fără a fi necesar să se aplice toate, de fiecare dată. Fiecare indiciu va fi aplicat „acolo unde este cazul”. Criteriile nu au aceeași pondere și importanță de fiecare dată, după cum nu există ierarhie între criterii. Evaluarea fiecărui caz va avea loc în funcție de caracteristicile sale individuale, pe baza unei evaluări generale a tuturor circumstanțelor relevante^[44].

Elementele oferite jurisprudențial permit desprinderea a două categorii de repere. O primă categorie include criteriile obiective (durata reședinței, continui­tatea acesteia, durata și scopul absențelor, sursa veniturilor, natura activității desfă­șurate pe teritoriul unui alt stat ș.a.), a căror verificare este o chestiune de fapt.

Într‑o altă categorie s‑ar situa intenția persoanei (indiciu de natură subiec­tivă), care trebuie evaluată în raport de toate circumstanțele. S‑a subliniat că nu este suficientă simpla declarație a persoanei, ci sunt necesare dovezi că reședința este considerată a fi situată într‑un anumit loc (CJUE, Cauza Angenieux c. Hakenberg, C‑13/73, 12 iulie 1973). Frecvent, „instituțiile presupun pur și simplu că locul de reședință este identic cu locul unde o persoană a declarat că are adresa de domiciliu. Cu toate acestea, în timp ce înregistrarea poate fi luată ca un indiciu al intenției persoanei, în nici un caz nu este un indiciu decisiv și nu poate fi folosit nici ca o condiție prealabilă pentru a accepta că o persoană locuiește într‑un anumit loc”^[45].

Ambele categorii de indicii (obiective, subiective) sunt supuse unei evaluări de ansamblu, care se va grefa pe toate circumstanțele situației respective. În afara elementelor din lista exemplificativă, fiecare speță poate aduce elemente noi, care au relevanță în determinarea reședinței obișnuite. Se înțelege că elementele arătate nu sunt aplicabile toate, simultan, ci, în fiecare caz în parte; își vor găsi aplicarea indiciile care sunt adecvate cauzei.

Cauza Silvana Di Paolo c. Oficiului național al forței de muncă, cit. supra

„Curtea […]:

1) Conceptul de stat membru în care locuiește lucrătorul, care apare în articolul 71 ali­neatul (1) litera (b) punctul (ii) din Regulamentul nr. 1408/71, trebuie să se limiteze la statul în care lucrătorul, deși este angajat într‑un alt stat membru, continuă să locuiască în mod obișnuit și unde este, de asemenea, centrul obișnuit al intereselor;

2) Expresia «sau care revine asupra acestui lucru teritoriu» implică, pur și simplu, faptul că conceptul de reședință într‑un stat nu exclude neapărat o ședere care nu are caracter obișnuit, într‑un alt stat membru;

3) În scopul aplicării articolului 71 alineatul (1) litera (b) punctul (ii), este necesar să se ia în considerare durata și continuitatea reședinței înainte ca persoana să călătorească, durata și scopul absenței sale, caracterul muncii în celălalt stat membru, precum și intenția părții interesate, care reiese din toate circumstanțele”.

„17. Conform articolului 7 alineatul (1) primul paragraf din directivă, «reședință obișnuită» înseamnă locul în care o persoană își are reședința, adică cel puțin 185 de zile pe an calendaristic, datorită legăturilor personale și profesionale sau, în cazul unei persoane fără legături profesionale, datorită legăturilor personale care dezvăluie legături strânse între cel în cauză și locul în care locuiește.

18. Al doilea paragraf al acestei dispoziții se referă la persoana ale cărei legături profesionale sunt situate într‑un loc diferit de cel al legăturilor sale personale și care, prin urmare, trebuie să locuiască alternativ în două sau mai multe state membre. Se prevede că, într‑un astfel de caz, reședința obișnuită este considerată a fi la locul legăturilor personale ale persoanei în cauză, cu condiția să se întoarcă regulat acolo. Acest loc trebuie definit în conformitate cu criteriile stabilite la articolul 7, primul paragraf.

19. Trebuie remarcat, în primul rând, că criteriile astfel definite de dispozițiile menționate anterior se referă atât la legătura profesională și personală a unei persoane cu un loc, cât și la durata acestei conexiuni și că trebuie examinate cumulativ. Într‑adevăr, reședința obișnuită trebuie considerată, potrivit unei jurisprudențe constante în alte domenii ale dreptului comunitar, ca fiind locul în care persoana în cauză și‑a stabilit centrul permanent al intereselor sale (a se vedea hotărârile din 12 iulie 1973, Angenieux, 13/73, Rec. p. 935, din 14 iulie 1988, Schaeflein/Comisia, 284/87, Rec. p. 4475, și din 13 noiembrie 1990, Reibold, C‑216/89, Rec. p. I‑4163).Rezultă din cele de mai sus că toate faptele relevante trebuie, ținând seama de criteriile enunțate în dispozițiile menționate anterior, să fie luate în considerare în scopul stabilirii reședinței obișnuite ca centru permanent al intereselor persoanei în cauză. (…)

20. În astfel de circumstanțe, simplul fapt că o persoană a petrecut nopți și weekend‑uri mai mult de un an la o prietenă din statul B nu este suficient pentru a concluziona că a mutat centrul permanent al intereselor în alt stat.

24. Ar fi cu totul altceva dacă persoana respectivă s‑ar muta în statul membru B, și‑ar exprima dorința de a locui acolo împreună cu prietena sa și de a nu reveni în statul membru A (a se vedea hotărârea din 3 octombrie 1985, Profant, citată anterior, punctul 27)”.

„Curtea (camera a șasea) hotărăște (…): 1) Reședința obișnuită, în sensul articolului 7, para­graful 1 din Directiva 83/182/CEE Consiliului, din 28 martie 1983, cu privire la francizele fiscale aplicabile în interiorul Comunității în materia importului temporar de mijloace de transport, corespunde centrului permanent al intereselor persoanei vizate și acel loc trebuie să fie determinat pe baza tuturor criteriilor cuprinse în acea dispoziție și a tuturor elementelor de fapt pertinente. În acest sens, trebuie remarcat că simplul fapt că un cetățean al statului membru B s‑a mutat în statul membru A, unde a găsit de lucru și cazare, în condițiile în care, mai mult de un an, a petrecut aproape fiecare noapte și weekend‑urile la o prietenă din statul membru B, nu este suficient pentru a concluziona că și‑a mutat reședința obișnuită în statul membru B”.

Cauza I c. Health Service Executive (5 iunie 2014)

„43. În temeiul articolului 1 litera (j) din Regulamentul nr. 883/2004, termenul «reședință» desemnează locul în care o persoană este rezidentă în mod obișnuit. Acest termen are un sens autonom și propriu dreptului Uniunii (a se vedea prin analogie Hotărârea Swaddling, C‑90/97, EU:C:1999:96, punctul 28).

44. Astfel cum Curtea a statuat în legătură cu Regulamentul nr. 1408/71, în cazul în care situația juridică a unei persoane poate să intre sub incidența legislației mai multor state membre, noțiunea de stat membru în care are reședința o persoană se referă la statul în care aceasta are reședința obișnuită și în care se găsește de asemenea centrul obișnuit al intereselor sale (a se vedea Hotărârea Hakenberg, 13/73, EU:C:1973:92, punctul 32, Hotărârea Swaddling, EU:C:1999:96, punctul 29, și Hotărârea Wencel, EU:C:2013:303, punctul 49).

45. În acest context, trebuie luate în considerare în special situația familială a persoanei în cauză, motivele care au determinat‑o să se deplaseze; durata și continuitatea reședinței, faptul că aceasta are, eventual, un loc de muncă stabil și intenția sa, astfel cum reiese din toate circum­stanțele (a se vedea în acest sens Hotărârea Knoch, C‑102/91, EU:C:1992:303, punctul 23, și Hotărârea Swaddling, EU:C:1999:96, punctul 29).

45. Lista elementelor de luat în considerare la stabilirea locului de reședință al unei persoane, astfel cum a fost elaborată de jurisprudență, este în prezent codificată la articolul 11 din Regula­mentul nr. 987/2009. După cum a arătat avocatul general la punctul 32 din concluzii, această listă, care nu este exhaustivă, nu prevede o ierarhie între elementele enunțate la alineatul (1) al acestui articol”.

„55. În vederea stabilirii centrului obișnuit al intereselor lui I, instanța de trimitere trebuie astfel să ia în considerare toate criteriile pertinente, în special cele menționate la articolul 11 alineatul (1) din Regulamentul nr. 987/2009, precum și, în temeiul alineatului (2) al acestui articol, intenția persoanei în cauză cu privire la locul reședinței sale efective. Această intenție trebuie apreciată având în vedere faptele și circumstanțele obiective din cauza principală, o simplă decla­rație de voință de a avea reședința într‑un anumit loc nefiind, în sine, suficientă în scopul aplicării alineatului (2) menționat”.

„Pentru aceste motive, Curtea (Camera a patra) declară:

Articolul 1 literele (j) și (k) din Regulamentul (CE) nr. 883/2004 al Parlamentului European și al Consiliului din 29 aprilie 2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială trebuie interpretat în sensul că, potrivit articolului 19 alineatul (1) sau articolului 20 alineatele (1) și (2) din acest regulament, în cazul în care un resortisant al Uniunii care avea reședința într‑un prim stat membru se îmbolnăvește grav și subit în timpul vacanței într‑un al doilea stat membru și este obligat să rămână timp de unsprezece ani în acest din urmă stat din cauza acestei afecțiuni și datorită disponibilității îngrijirilor medicale specializate în apropierea locuinței, el trebuie consi­derat ca aflându‑se în situație de «ședere» în acest al doilea stat membru în măsura în care centrul obișnuit al intereselor sale se află în primul stat membru. Revine instanței naționale sarcina de a stabili centrul obișnuit al intereselor acestui resortisant efectuând o evaluare a tuturor faptelor perti­nente și ținând seama de intenția sa, astfel cum reiese din aceste fapte, simpla împrejurare că respectivul resortisant a rămas în al doilea stat membru o perioadă îndelungată nefiind suficientă, în sine și ca atare, pentru a considera că are reședința în acest stat”.