„Reşedinţa obişnuită” în contextul desfacerii căsătoriei cu element de extraneitate

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

1.2. Dreptul european

Legiuitorul european – se poate observa cu ușurință că acesta nu inten­ționează să ofere o calificare în cuprinsul textelor regulamentelor. Nu doar că reședința obișnuită nu este definită în materia desfacerii căsătoriei, dar nu se oferă niciun indiciu (în considerente) care să sprijine determinarea acesteia. Absența oricăror precizări în cuprinsul actelor normative nu poate să însemne decât că reperele sunt în sarcina jurisprudenței și a literaturii de specialitate.

Jurisprudența Regulamentelor din 2003 și 2010 a conturat două paliere ale noțiunii de „reședință obișnuită”. Reședința obișnuită a soților este asociată legii aplicabile divorțului/separației de corp și determinării instanței competente să soluționeze litigiul internațional. Reședința obișnuită a copilului este semni­ficativă pentru materia autorității părintești și a deplasării ilicite a minorului. În această parte, dedicată desfacerii căsătoriei, ne axăm pe aspectele privind reședința obișnuită a soților.

2. Repere în conturarea noțiunii

2.1. Strategia calificării reședinței obișnuite în contextul desfacerii căsătoriei

Calificarea^[33] reședinței obișnuite preocupă mai puțin legiuitorul european. Cum s‑a observat, mai curând, legiuitorul național vine în întâmpinarea nece­sității de a defini termenii, în contextul vieții private internaționale (un exemplu sunt dispozițiile dreptului internațional privat român).

Vom aborda calificarea noțiunii pe mai multe direcții. În primul rând, fixăm un perimetru în care elementele reședinței obișnuite rămân perene, în raport de faptul locuirii și de intenția persoanei. Apoi, avem în vedere jurisprudența CJUE, care trimite la hotărârile pronunțate în alte materii^[34], cum este dreptul social. Alăturăm și indiciile oferite în jurisprudența reședinței obișnuite a copilului, în contextul răspunderii părintești, în conformitate cu Regulamentul Bruxelles II bis.

O precizare este imediat necesară. Indiciile jurisprudențiale sunt, fără îndo­ială, utile. Rămâne ca acestea să fie interpretate și aplicate prin prisma scopului Regulamentelor care conțin normele conflictului de legi și ale conflictului de jurisdicții în materia desfacerii căsătoriei. Să nu uităm că fiecare regulament are propriile obiective – de pildă, regulamentele în materia securității sociale au fost elaborate pentru a sluji obiectivelor respectivelor acte normative europene. Nu în ultimul rând, indiciile furnizate în jurisprudențele naționale sunt valoroase. În particular, atunci când interpretările privesc dreptul conflictual al desfacerii căsătoriei, prin prisma Regulamentelor europene, viziunea judecătorului național este un factor care trebuie luat în calcul.

2.2. Elemente perene

Am menționat cu alt prilej^[35] că arealul derulării activităților profesionale, al relațiilor personale ale fiecărui individ nu este necesarmente identic cu teritoriul căruia individul îi aparține prin naștere sau prin stabilirea domiciliului. Prin urmare, reședința obișnuită rezonează cu centrul activităților (obișnuite) ale persoanei și este un corespondent al realității – realitatea individului la un moment dat, realitatea locuirii pe un anumit teritoriu, dintr‑un anumit stat, rea­litatea desfășurării activităților obișnuite „în jurul” unei locuințe (de lungă durată sau de scurtă durată).

Reședința obișnuită rezonează cu spațiul în care se derulează viața personală și/sau profesională a persoanei fizice. Avem în vedere activitățile care prezintă o anumită stabilitate, nu neapărat cu caracter de permanență. Ea implică locuirea în fapt, în manieră obișnuită – nu neapărat intenția de a rămâne perma­nent în locuința respectivă. Alături de factum (locuirea efectivă), se verifică o anumită stabilitate a locuirii – fără să existe prevederi care să delimiteze durata locuirii. S‑au afirmat următoarele cu privire la reședință: „ar fi iluzoriu să credem că reședința este o noțiune pur obiectivă, care face abstracție de orice element intențional”^[36]. Aceste cuvinte sunt întru totul valabile și pentru reședința obiș­nuită. Într‑adevăr, nici reședința obișnuită nu poate fi desprinsă de elementul intențional, dar rolul factorului intențional este radical diferit. În cazul domici­liului, factorul intențional este unul dintre cele două elemente cumulative (corpus și animus)^[37] care structurează noțiunea. Prezența factorului subiectiv^[38] este indis­pensabilă și, în plus, intenția are în vedere locuința (de domiciliu) ca locuință stabilă și principală. Pentru reședința obișnuită, factorul intențional are o altă conotație (este o împrejurare ce simplifică introducerea reședinței obișnuite, ca punct de legătură în raporturile cu element străin, prin comparație cu domiciliul persoanei fizice).

Reședința obișnuită nu semnifică doar locuirea efectivă. Evaluarea și califi­carea unei locuințe ca fiind reședința obișnuită implică identificarea legăturilor între respectiva locuință și viața de zi cu zi a persoanei. Fie că este vorba despre minor, soți sau parteneri, este necesar a surprinde dimensiunile proximității, în raport cu un anumit stat. În funcție de materia în discuție, sorgintea legăturilor poate fi personală, familială sau profesională. Reprezentând centrul vieții și al inte­reselor, reședința obișnuită este un vector al integrării în perimetrul suvera­nității unui anumit stat. Din această perspectivă, reședința obișnuită este expre­sia apartenenței persoanei la un anumit mediu social. Cum s‑a subli­niat, denumirea „obișnuită” (din sintagma „reședința obișnuită”) evidențiază faptul că nu este vorba despre o ședere efemeră sau episodică ori de prezența fortuită a individului pe un teritoriu; reședința obișnuită este un „instrument de localizare care traduce integrarea persoanei în mediul său social”^[39].

2.3. Indicii jurisprudențiale

2.3.1. Jurisprudența europeană în materia procedurilor matrimoniale

Reperele utile vizează materia matrimonială și a răspunderii părintești, precum și alte materii, la care trimite jurisprudența CJUE. Ceea ce se poate realiza este extragerea acelor elemente care se pliază pe specificul legăturii matri­moniale. Totuși, nu credem că poate fi oferit un tipar care să conțină, exhaustiv, criteriile aplicabile determinării reședinței obișnuite în procedurile matrimoniale internaționale. Pot fi luate în considerare acele elemente care, pe de o parte, răspund scopurilor Regulamentului (UE) nr. 1259/2010 și Regulamentului (CE) nr. 2201/2003, iar pe de altă parte, sunt relevante pentru speța respectivă, după cum pot fi identificate și alte elemente, specifice situației litigioase concrete. Din acest motiv, lista reperelor extrase din practica instanței europene nu este limitativă.

Între cauzele relevante, pe care le‑am avut în vedere, notăm Silvana Di Paolo c. Oficiului național al forței de muncă (1977); Doris Knoch c. Bundesanstalt für Arbeit (1992); Robin Swaddling c. Adjudication Officer (1999); Roberto Adanez‑Vega c. Bundesanstalt für Arbeit (2004); Barbara Mercredi c. Richard Chaffe (2010); Janina Wencel c. Zakład Ubezpieczeń Społecznych w Białymstoku (2013). Una dintre cauzele soluționate în anul 2014 (I c. Health Service Executive) sintetizează principalele argumente din spețele arătate. Menționăm și faptul că elementele necesare stabilirii reședinței obișnuite sunt enumerate în art. 11 din Regulamentul (CE) nr. 987/2009 de stabilire a procedurii de punere în aplicare a Regulamentului (CE) nr. 883/2004 privind coordonarea sistemelor de securitate socială (publicat în JO L 284 din 30 octombrie 2009).

2.3.2. Jurisprudențaeședinței obișnuite a copilului

Reședința obișnuită a minorului este o noțiune autonomă a dreptului euro­pean, care trebuie interpretată în contextul dispozițiilor și obiectivelor regula­men­tului și care vizează, în primul rând, ocrotirea interesului superior al copilului^[40]. CJUE a extins această jurisprudență în 2018 și a departajat elementele relevante de cele care nu au relevanță, în stabilirea reședinței obișnuite a copilului. Exempli­ficativ, între elementele pe care le reținem se numără: caracteristica reședinței obișnuite de a fi centrul vieții persoanei; integrarea într‑un mediu social și familial; caracterul factual al reședinței obișnuite; luarea în calcul a ansamblului împreju­rărilor de fapt specifice fiecărui caz în parte.

„Curtea (Camera întâi) declară:

Noțiunea «reședință obișnuită», astfel cum aceasta reiese din articolele 8 și 10 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recu­noașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE) nr. 1347/2000, trebuie interpretată în sensul că res­pectiva reședință corespunde locului care exprimă o anumită integrare a copilului într‑un mediu social și familial. În acest scop, atunci când în litigiu se află situația unui copil de vârstă mică ce locuiește de numai câteva zile cu mama sa într‑un stat membru, altul decât cel în care are reșe­dința obișnuită, în care a fost deplasat, trebuie să fie luate în considerare mai ales, pe de o parte, durata, regularitatea, condițiile și motivele șederii pe teritoriul acestui stat membru și ale mutării mamei în statul respectiv și, pe de altă parte, dată fiind în special vârsta copilului, originile geografice și familiale ale mamei, precum și raporturile familiale și sociale pe care aceasta și copilul le au în același stat membru. Este de competența instanței naționale să determine reședința obiș­nuită a copilului, ținând seama de ansamblul împrejurărilor de fapt specifice fiecărui caz în parte.

În ipoteza în care aplicarea criteriilor sus‑menționate ar conduce, în cauza principală, la concluzia că reședința obișnuită a copilului nu poate fi stabilită, determinarea instanței compe­tente ar trebui efectuată pe baza criteriului «prezenței copilului», în sensul articolului 13 din regulament”.

CJUE, Cauza HR c. KO, C‑512/17, 28 iunie 2018

„Curtea (Camera a cincea) declară:

Articolul 8 alineatul (1) din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului din 27 noiembrie 2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești, de abrogare a Regulamentului (CE)
nr. 1347/2000, trebuie interpretat în sensul că reședința obișnuită a copilului, în sensul acestui regulament, corespunde locului în care se situează, în fapt, centrul vieții sale. Revine instanței naționale sarcina să stabilească unde se situa acest centru la momentul introducerii cererii referitoare la răspunderea părintească în ceea ce îl privește pe copil, pe baza unei serii de elemente de fapt concordante. În această privință, într‑o cauză precum cea din litigiul principal, având în vedere faptele stabilite de această instanță, constituie, împreună, împrejurări determinante:

– faptul că, de la nașterea copilului până la separarea părinților săi, acesta a locuit în general cu ei într‑un anumit loc;

– împrejurarea că părintele care exercită, în fapt, de la separarea cuplului, drepturile privind încredințarea în raport cu copilul locuiește în continuare zi de zi cu el în acest loc și își exercită acolo activitatea profesională, care se înscrie în cadrul unui raport de muncă pe perioadă nede­terminată, și

– faptul că, în locul menționat, copilul are contacte regulate cu celălalt părinte, care are în continuare reședința în același loc.

În schimb, într‑o cauză precum cea din litigiul principal, nu pot fi considerate împrejurări determinante:

– șederile pe care părintele care exercită, în fapt, drepturile privind încredințarea în raport cu copilul le‑a efectuat în trecut cu acesta pe teritoriul statului membru din care este originar acest părinte, în cadrul concediilor sale sau pe perioada sărbătorilor;

– originile părintelui în cauză, legăturile de ordin cultural ale copilului cu acest stat membru care decurg de aici și relațiile sale cu familia sa care are reședința în statul membru menționat și

– eventuala intenție a părintelui menționat de a se stabili cu copilul, pe viitor, în același stat membru”.