„Reşedinţa obişnuită” în contextul desfacerii căsătoriei cu element de extraneitate

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

I. Finalul căsătoriei – confluenţe (legislative) necesare

1. Premise în actualitate

Desfacerea căsătoriei ocupă clasica materie a divorţului şi (în unele state) a separării de corp. Gestionarea finalului căsătoriei se desfăşoară într‑un perimetru clar, ferm – atunci când este aplicabil dreptul substanţial (adică în raporturile juridice fără element străin). Chiar dacă există diferenţe (unele majore) între sistemele de drept naţionale, fiecare stat îşi guvernează aspectele de specific, în dreptul substanţial, cu balanţa unei legislaţii consolidate în decursul timpului.

Transfrontalier, lucrurile se prezintă diferit, pe multe paliere. Dacă ar fi să ne raportăm la cadrul legislativ, aspectele de interes se multiplică, pe direcţiile con­flictelor de legi, competenţei internaţionale, recunoaşterii şi executării hotărârilor străine. Sediul materiei este de o dinamică inevitabilă. Regulamentele europene se succedă (ca urmare a revizuirii obligatorii şi periodice), iar intervenţia CJUE este esenţială, întrucât o serie de aspecte reclamă interpretare. Mai departe, în rapor­turile juridice care excedează domeniului regulamentelor, dispoziţiile dreptului internaţional privat naţional sunt variate. De la divorţul judiciar la divorţul privat, de la separaţia de corp, ca modalitate de desfacere a căsătoriei, la non‑regle­mentarea separaţiei de corp, de la repudiere (divorţul unilateral, în dreptul islamic) la „repudierea repudierii” (la nivel de reglementare, în sistemul de drept continental) – exemplele pot continua. Harta desfacerii căsătoriei este generoasă, iar elementul de extraneitate oferă teme de dezbatere, constant actuale, cu soluţii convergente, dar nu unanime (deocamdată).

Ceea ce ne‑am propus, în această analiză, este verificarea rolului reşedinţei obişnuite (element de legătură) în materie de divorţ şi de separaţie de corp şi, ulterior, conturarea unei posibile calificări a noţiunii. „Profităm” de abundenţa utilizării reşedinţei obişnuite (atât în dreptul european, cât şi în dreptul naţional) şi examinăm raporturile cu alte puncte de legătură (după caz, ierarhizările), oportunitatea inserării legii statului reşedinţei obişnuite, în seturile legislative destinate determinării legii şi jurisdicţiei.

Dacă definirea noţiunii de „reşedinţă obişnuită” este o necesitate ori dacă este (cel puţin) un demers util – aceasta este o chestiune pe care o va dezlega practica aplicării regulamentelor europene şi a dispoziţiilor naţionale de drept internaţional privat. Există, cu certitudine, o raţiune pentru care legiuitorul european, de pildă, nu a oferit o definiţie a reşedinţei obişnuite în raporturile de familie. Totuşi, conturarea jurisprudenţială şi doctrinară a noţiunii, pe segmente determinate ale relaţiilor de familie transfrontaliere, nu poate fi trecută cu vederea. Materia desfacerii căsătoriei cu element străin ar putea genera calificarea secvenţială a noţiunii de „reşedinţă obişnuită” (pentru regimul economic al soţilor, pentru regimul economic al partenerilor, pentru desfacerea căsătoriei, pentru autoritatea părintească).

2. Un sediu al materiei dispersat

Dreptul european al desfacerii căsătoriei^[1] are două repere. Conflictele de legi fac obiectul Regulamentului (UE) nr. 1259/2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorţului şi separării de corp^[2] („Roma III”, publicat în JO L 343 din 29 decembrie 2010), care reprezintă o formă de cooperare consolidată ce reuneşte 14 state (între care şi ţara noastră). Reglementarea conflictelor de jurisdicţii se regăseşte, la mo­mentul actual, în Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor judecătoreşti în materie matrimonială şi în materia răspunderii părinteşti (publicat în JO L 338 din 23 decembrie 2003). Începând cu data de 1 august 2022 se va aplica Regulamentul (UE) 2019/1111 privind competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor în materie matri­monială şi în materia răspunderii părinteşti şi privind răpirea internaţională de copii, iar Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 îşi va înceta aplicabilitatea^[3].

Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 face trimitere la Regulamentul (CE) nr. 2201/2003. Ambele se preocupă de aspecte consecutive căsătoriei: primul priveşte legea aplicabilă (divorţului, separării de corp), cel de al doilea se referă la competenţă, recunoaşterea şi executarea hotărârilor străine (în materie matrimo­nială şi în materia răspunderii părinteşti). Primul Regulament (art. 2) prevede că dispoziţiile sale nu aduc atingere Regulamentului (CE) 2201/2003^[4]. Cele două acte normative sunt complementare, în sensul că aspectele pe care le reglemen­tează alcătuiesc un întreg. Tabloul integral al problemelor implică legea aplicabilă, competenţa, recunoaşterea şi executarea hotărârilor străine (conflictele de legi şi conflictele de jurisdicţii).

Dreptul român este subsidiar, aplicându‑se atunci când nu se aplică preve­derile regulamentelor europene. Codul civil (Cartea a VII‑a) conţine regulile ce guvernează conflictele de legi în materia desfacerii căsătoriei. Codul de proce­dură civilă (Cartea a VII‑a) intervine în reglementarea conflictelor de jurisdicţii, în aceeaşi ipoteză, a neaplicării dreptului european.

3. Probleme de calificare

Roma III şi Bruxelles II bis nu procedează la calificarea căsătoriei sau a divorţului/separaţiei de corp. Tiparele legislative, la nivel naţional, sunt de cea mai mare diversitate, împrejurare care nu a fost trecută cu vederea în procesul legiferării europene. Având în vedere gama variată a reglementărilor naţionale, în cuprinsul Regulamentelor a fost evitată definirea noţiunilor menţionate^[5].

Pe de o parte, căsătoria a devenit un perimetru în care reglementările tradi­ţionale au primit nuanţe referitoare la uniunile între persoanele de acelaşi sex^[6]. Alături de legătura matrimonială, chestiunea calificării noţiunilor rămâne valabilă şi pentru alte uniuni de cuplu decât căsătoria (parteneriat civil, concubinaj)^[7]. Nu credem că în sfera celor două Regulamente intră parteneriatele şi concubinajul. Corpul articolelor utilizează constant terminologia „soţi” (pentru alegerea legii divorţului, pentru stabilirea competenţei de soluţionare a divorţului sau a separării de drept), iar considerentele sprijină această interpretare, arătând că „Pre­zentul regulament ar trebui să se aplice numai la desfacerea sau nerespec­tarea legăturii matrimoniale (s.n.)” [considerentul 10 par. 2 din Regulamentul (UE) nr. 1259/2010]; „(…) obiectivele prezentului regulament, şi anume consolidarea securităţii juridice, previzibilitatea şi flexibilitatea în ceea ce priveşte procedurile matrimoniale internaţionale (s.n.)” [considerentul 29 din Regulamentul (UE) nr. 1259/2010]; „prezentul regulament ar trebui să se aplice numai desfacerii unei legături matrimoniale (s.n.)” [considerentul 8 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003]. În ceea ce priveşte domeniul celor două Regulamente, în raport cu căsătoria între persoane de acelaşi sex, această chestiune va fi tranşată, cu siguranţă, de către CJUE^[8]. Pe de altă parte, desfacerea căsătoriei prezintă particularităţi la nivel naţional. Unele state nu reglementează desfacerea căsătoriei prin divorţ. Unele sisteme juridice nu reglementează separarea de corp ca modalitate de desfacere a căsătoriei [dreptul român, de exemplu, prevede că separarea în fapt care a durat cel puţin 2 ani este motiv de divorţ – art. 373 lit. c) C. civ. –, adică nu constituie o modalitate de desfacere a căsătoriei].

Cu astfel de premise, definirea noţiunilor se va realiza conform dreptului naţional aplicabil. O serie de texte (pe care le vom arăta exemplificativ) ale Regulamentelor menţionate pledează pentru faptul că noţiunile de căsătorie, divorţ, separaţie de corp sunt definite potrivit legislaţiilor naţionale.

Întâi, remarcăm că, sub titulatura marginală „Diferenţe între legislaţiile naţionale”, art. 13 din Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 enunţă: „Niciuna dintre dispoziţiile prezentului regulament nu obligă instanţele judecătoreşti dintr‑un stat membru participant a cărui lege nu conţine dispoziţii cu privire la divorţ sau nu consideră valabilă căsătoria respectivă în scopul procedurilor de divorţ să pronunţe un divorţ ca urmare a aplicării prezentului regulament”. Explicaţiile se regăsesc în preambul: „Atunci când regulamentul face trimitere la faptul că legea statului membru participant a cărui instanţă judecătorească a fost sesizată nu conţine dispoziţii privind divorţul, acest caz ar trebui să fie interpretat în sensul că legea respectivului stat membru nu cunoaşte instituţia divorţului (s.n.). Într‑un astfel de caz, instanţa nu ar trebui obligată să pronunţe un divorţ în temeiul prezentului regulament” (considerentul 26).

Apoi, art. 10 din Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 conţine situaţia în care – văzând diferenţele de reglementare la nivel naţional – lex causae nu prevede divorţul sau nu cunoaşte egalitatea sexelor, în privinţa accesului la divorţ: „În cazul în care legea aplicabilă în temeiul articolelor 5 sau 8 nu prevede divorţul sau nu acordă unuia dintre soţi, din cauza apartenenţei la unul dintre sexe, egalitate de acces la divorţ sau la separarea de corp (s.n.), se aplică legea forului”.

Nu în ultimul rând, art. 5 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 regle­mentează „Transformarea separării de drept în divorţ”. Se prevede că, în ipoteza enunţată în text, se va ţine seama de faptul că dreptul statului membru prevede posibilitatea transformării separării de drept în divorţ – „Fără a aduce atingere articolului 3, instanţa judecătorească dintr‑un stat membru care a pronunţat o hotărâre privind separarea de drept este competentă, de asemenea, să transforme această hotărâre în divorţ, în cazul în care dreptul acestui stat membru prevede aceasta (s.n.)”^[9].

Rezultă că noţiunile de căsătorie şi divorţ sunt definite potrivit dreptului naţional. Regulamentul oferă soluţia pentru cazul în care legea statului membru nu cunoaşte divorţul – ipoteza în care sistemul naţional nu reglementează desfa­cerea căsătoriei prin divorţ. Calificările se vor realiza, aşadar, conform dreptului statului la care trimit dispoziţiile Regulamentelor. Atunci când dreptul aplicabil este cel român, calificarea noţiunilor de căsătorie şi divorţ se va face în concordanţă cu prevederile Codului civil.