„Reşedinţa obişnuită” în contextul desfacerii căsătoriei cu element de extraneitate

12 feb. 2021
2 voturi, medie: 5,00 din 52 voturi, medie: 5,00 din 52 voturi, medie: 5,00 din 52 voturi, medie: 5,00 din 52 voturi, medie: 5,00 din 5 (2 votes, average: 5,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
405 views
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

I. Finalul căsătoriei – confluențe (legislative) necesare

1. Premise în actualitate

Desfacerea căsătoriei ocupă clasica materie a divorțului și (în unele state) a separării de corp. Gestionarea finalului căsătoriei se desfășoară într‑un perimetru clar, ferm – atunci când este aplicabil dreptul substanțial (adică în raporturile juridice fără element străin). Chiar dacă există diferențe (unele majore) între sistemele de drept naționale, fiecare stat își guvernează aspectele de specific, în dreptul substanțial, cu balanța unei legislații consolidate în decursul timpului.

Inteligența artificială în materie penală

Transfrontalier, lucrurile se prezintă diferit, pe multe paliere. Dacă ar fi să ne raportăm la cadrul legislativ, aspectele de interes se multiplică, pe direcțiile con­flictelor de legi, competenței internaționale, recunoașterii și executării hotărârilor străine. Sediul materiei este de o dinamică inevitabilă. Regulamentele europene se succedă (ca urmare a revizuirii obligatorii și periodice), iar intervenția CJUE este esențială, întrucât o serie de aspecte reclamă interpretare. Mai departe, în rapor­turile juridice care excedează domeniului regulamentelor, dispozițiile dreptului internațional privat național sunt variate. De la divorțul judiciar la divorțul privat, de la separația de corp, ca modalitate de desfacere a căsătoriei, la non‑regle­mentarea separației de corp, de la repudiere (divorțul unilateral, în dreptul islamic) la „repudierea repudierii” (la nivel de reglementare, în sistemul de drept continental) – exemplele pot continua. Harta desfacerii căsătoriei este generoasă, iar elementul de extraneitate oferă teme de dezbatere, constant actuale, cu soluții convergente, dar nu unanime (deocamdată).

Ceea ce ne‑am propus, în această analiză, este verificarea rolului reședinței obișnuite (element de legătură) în materie de divorț și de separație de corp și, ulterior, conturarea unei posibile calificări a noțiunii. „Profităm” de abundența utilizării reședinței obișnuite (atât în dreptul european, cât și în dreptul național) și examinăm raporturile cu alte puncte de legătură (după caz, ierarhizările), oportunitatea inserării legii statului reședinței obișnuite, în seturile legislative destinate determinării legii și jurisdicției.

Dacă definirea noțiunii de „reședință obișnuită” este o necesitate ori dacă este (cel puțin) un demers util – aceasta este o chestiune pe care o va dezlega practica aplicării regulamentelor europene și a dispozițiilor naționale de drept internațional privat. Există, cu certitudine, o rațiune pentru care legiuitorul european, de pildă, nu a oferit o definiție a reședinței obișnuite în raporturile de familie. Totuși, conturarea jurisprudențială și doctrinară a noțiunii, pe segmente determinate ale relațiilor de familie transfrontaliere, nu poate fi trecută cu vederea. Materia desfacerii căsătoriei cu element străin ar putea genera calificarea secvențială a noțiunii de „reședință obișnuită” (pentru regimul economic al soților, pentru regimul economic al partenerilor, pentru desfacerea căsătoriei, pentru autoritatea părintească).

 

2. Un sediu al materiei dispersat

Dreptul european al desfacerii căsătoriei[1] are două repere. Conflictele de legi fac obiectul Regulamentului (UE) nr. 1259/2010 de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp[2] („Roma III”, publicat în JO L 343 din 29 decembrie 2010), care reprezintă o formă de cooperare consolidată ce reunește 14 state (între care și țara noastră). Reglementarea conflictelor de jurisdicții se regăsește, la mo­mentul actual, în Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor judecătorești în materie matrimonială și în materia răspunderii părintești (publicat în JO L 338 din 23 decembrie 2003). Începând cu data de 1 august 2022 se va aplica Regulamentul (UE) 2019/1111 privind competența, recunoașterea și executarea hotărârilor în materie matri­monială și în materia răspunderii părintești și privind răpirea internațională de copii, iar Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 își va înceta aplicabilitatea[3].

Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 face trimitere la Regulamentul (CE) nr. 2201/2003. Ambele se preocupă de aspecte consecutive căsătoriei: primul privește legea aplicabilă (divorțului, separării de corp), cel de al doilea se referă la competență, recunoașterea și executarea hotărârilor străine (în materie matrimo­nială și în materia răspunderii părintești). Primul Regulament (art. 2) prevede că dispozițiile sale nu aduc atingere Regulamentului (CE) 2201/2003[4]. Cele două acte normative sunt complementare, în sensul că aspectele pe care le reglemen­tează alcătuiesc un întreg. Tabloul integral al problemelor implică legea aplicabilă, competența, recunoașterea și executarea hotărârilor străine (conflictele de legi și conflictele de jurisdicții).

Dreptul român este subsidiar, aplicându‑se atunci când nu se aplică preve­derile regulamentelor europene. Codul civil (Cartea a VII‑a) conține regulile ce guvernează conflictele de legi în materia desfacerii căsătoriei. Codul de proce­dură civilă (Cartea a VII‑a) intervine în reglementarea conflictelor de jurisdicții, în aceeași ipoteză, a neaplicării dreptului european.

 

3. Probleme de calificare

Roma III și Bruxelles II bis nu procedează la calificarea căsătoriei sau a divorțului/separației de corp. Tiparele legislative, la nivel național, sunt de cea mai mare diversitate, împrejurare care nu a fost trecută cu vederea în procesul legiferării europene. Având în vedere gama variată a reglementărilor naționale, în cuprinsul Regulamentelor a fost evitată definirea noțiunilor menționate[5].

Pe de o parte, căsătoria a devenit un perimetru în care reglementările tradi­ționale au primit nuanțe referitoare la uniunile între persoanele de același sex[6]. Alături de legătura matrimonială, chestiunea calificării noțiunilor rămâne valabilă și pentru alte uniuni de cuplu decât căsătoria (parteneriat civil, concubinaj)[7]. Nu credem că în sfera celor două Regulamente intră parteneriatele și concubinajul. Corpul articolelor utilizează constant terminologia „soți” (pentru alegerea legii divorțului, pentru stabilirea competenței de soluționare a divorțului sau a separării de drept), iar considerentele sprijină această interpretare, arătând că „Pre­zentul regulament ar trebui să se aplice numai la desfacerea sau nerespec­tarea legăturii matrimoniale (s.n.)” [considerentul 10 par. 2 din Regulamentul (UE) nr. 1259/2010]; „(…) obiectivele prezentului regulament, și anume consolidarea securității juridice, previzibilitatea și flexibilitatea în ceea ce privește procedurile matrimoniale internaționale (s.n.)” [considerentul 29 din Regulamentul (UE) nr. 1259/2010]; „prezentul regulament ar trebui să se aplice numai desfacerii unei legături matrimoniale (s.n.)” [considerentul 8 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003]. În ceea ce privește domeniul celor două Regulamente, în raport cu căsătoria între persoane de același sex, această chestiune va fi tranșată, cu siguranță, de către CJUE[8]. Pe de altă parte, desfacerea căsătoriei prezintă particularități la nivel național. Unele state nu reglementează desfacerea căsătoriei prin divorț. Unele sisteme juridice nu reglementează separarea de corp ca modalitate de desfacere a căsătoriei [dreptul român, de exemplu, prevede că separarea în fapt care a durat cel puțin 2 ani este motiv de divorț – art. 373 lit. c) C. civ. –, adică nu constituie o modalitate de desfacere a căsătoriei].

Bibliolex Biblioteca juridica virtuala

Cu astfel de premise, definirea noțiunilor se va realiza conform dreptului național aplicabil. O serie de texte (pe care le vom arăta exemplificativ) ale Regulamentelor menționate pledează pentru faptul că noțiunile de căsătorie, divorț, separație de corp sunt definite potrivit legislațiilor naționale.

Întâi, remarcăm că, sub titulatura marginală „Diferențe între legislațiile naționale”, art. 13 din Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 enunță: „Niciuna dintre dispozițiile prezentului regulament nu obligă instanțele judecătorești dintr‑un stat membru participant a cărui lege nu conține dispoziții cu privire la divorț sau nu consideră valabilă căsătoria respectivă în scopul procedurilor de divorț să pronunțe un divorț ca urmare a aplicării prezentului regulament”. Explicațiile se regăsesc în preambul: „Atunci când regulamentul face trimitere la faptul că legea statului membru participant a cărui instanță judecătorească a fost sesizată nu conține dispoziții privind divorțul, acest caz ar trebui să fie interpretat în sensul că legea respectivului stat membru nu cunoaște instituția divorțului (s.n.). Într‑un astfel de caz, instanța nu ar trebui obligată să pronunțe un divorț în temeiul prezentului regulament” (considerentul 26).

Apoi, art. 10 din Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 conține situația în care – văzând diferențele de reglementare la nivel național – lex causae nu prevede divorțul sau nu cunoaște egalitatea sexelor, în privința accesului la divorț: „În cazul în care legea aplicabilă în temeiul articolelor 5 sau 8 nu prevede divorțul sau nu acordă unuia dintre soți, din cauza apartenenței la unul dintre sexe, egalitate de acces la divorț sau la separarea de corp (s.n.), se aplică legea forului”.

Nu în ultimul rând, art. 5 din Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 regle­mentează „Transformarea separării de drept în divorț”. Se prevede că, în ipoteza enunțată în text, se va ține seama de faptul că dreptul statului membru prevede posibilitatea transformării separării de drept în divorț – „Fără a aduce atingere articolului 3, instanța judecătorească dintr‑un stat membru care a pronunțat o hotărâre privind separarea de drept este competentă, de asemenea, să transforme această hotărâre în divorț, în cazul în care dreptul acestui stat membru prevede aceasta (s.n.)”[9].

Rezultă că noțiunile de căsătorie și divorț sunt definite potrivit dreptului național. Regulamentul oferă soluția pentru cazul în care legea statului membru nu cunoaște divorțul – ipoteza în care sistemul național nu reglementează desfa­cerea căsătoriei prin divorț. Calificările se vor realiza, așadar, conform dreptului statului la care trimit dispozițiile Regulamentelor. Atunci când dreptul aplicabil este cel român, calificarea noțiunilor de căsătorie și divorț se va face în concordanță cu prevederile Codului civil.


* Este extras din Revista de dreptul familiei nr. 1/2020.

[1] A se vedea: B. Weiss‑Gout, „Le cadre juridique européen en matière de divorce”, (2013) 91 L’Observateur de Bruxelles 15, pp. 15‑19; A. Devers, „Rome III: quelle loi applicable au divorce et à la séparation de corps”, (2012) 9 Journal du Droit Européen 273, pp. 273‑275; C. Henricot, „Droit applicable au divorce international: mise en application du règlement «Rome III»”, (2010) 37 Journal des tribunaux 557, pp. 557‑563.

[2] Istoricul Regulamentului (UE) nr. 1259/2010 este prezentat în P. Franzina, „The law applicable to divorce and legal separation under Regulation (EU) no. 1259/2010 of 20 December 2010”, (2011) 2 Cuadernos de Derecho Transnacional 85, pp. 86‑88, și în G. Florescu, „Scurte considerații privind legea aplicabilă divorțului în dreptul internațional privat român. Analiza Regulamentului nr. 1259/2010 al Consiliului de punere în aplicare a unei forme de cooperare consolidată în domeniul legii aplicabile divorțului și separării de corp”, disponibil [Online] la adresa http://www.euroquod.ro/dokuwiki/doku.php? id=r_1259_2010_lege_aplicabila_divort, accesat la data de 3 februarie 2019.

Pentru explicații privind Regulamentul (UE) nr. 1259/2010, în contextul demersului european de unificare normativă, a se vedea: B. Campuzano Diaz, „La politica legislativa de la UE en DIPR de Familia. Una valoración de conjunto”, (2013) 2 Cuadernos de Derecho Transnacional 234,
pp. 239‑240; M. Harding, „The Harmonisation of Private International Law in Europe: Taking the Character out of Family Law”, (2011) 1 Journal of Private International Law 203, pp. 212‑216.

[3] Regulamentul (UE) 2019/1111 a fost publicat în JO L 178 din 2 iulie 2019. Noul Regulament este rezultatul procesului firesc de verificare a viabilității practice a Regulamentului (CE) nr. 2201/2003, proces finalizat prin revizuire. Potrivit primului considerent al noului Regulament, „La 15 aprilie 2014, Comisia a adoptat un raport privind aplicarea Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 al Consiliului. Concluzia raportului este că Regulamentul (CE) nr. 2201/2003 este un instrument care funcționează bine și care a adus beneficii importante cetățenilor, dar că normele existente ar putea fi îmbunătățite. Este necesar să se aducă o serie de modificări regula­mentului respectiv. Regulamentul respectiv ar trebui reformat din motive de claritate”.

[4] În acest sens, C. Dariescu, „Propunere de lege ferenda privind normele conflictuale asupra desfacerii căsătoriei din Noul Cod civil român”, (2011) 6 Curierul Judiciar 322, p. 322.

[5] Avem în vedere și faptul că, de pildă, domeniul de aplicare al Regulamentului (UE) nr. 1259/2010 nu include următoarele aspecte, „chiar dacă acestea sunt chestiuni prealabile în contextul procedurilor privind divorțul sau separarea de corp: capacitatea juridică a persoanelor fizice; existența, valabilitatea sau recunoașterea unei căsătorii; anularea căsătoriei; numele soților; consecințele referitoare la efectele patrimoniale ale căsătoriei; răspunderea părintească; obligațiile de întreținere; fiducia/actul fiduciar sau succesiunile” [art. 1 alin. (2)].

[6] Pentru o parte dintre aceste nuanțe, precum și pentru divagațiile pe care le pot comporta noțiunea și accepțiunea de căsătorie, a se vedea E. Tăvală, „Recunoașterea căsătoriilor între persoane de același sex în jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului”, (2018) 3 Revista Română de Drept Privat 402, pp. 402 și urm.

[7] Cu privire la reglementarea dreptului român în ceea ce privește formele uniunilor conju­gale, a se vedea: C. Nicolescu, Dreptul familiei (București: Solomon, 2020), pp. 27‑48; C. Nicolescu, „Parteneriatele civile înregistrate – o necesitate normativă?”, (2018) 3 Revista Română de Drept Privat 340, pp. 350‑352.

[8] A se vedea J.‑Y. Carlier, S. Francq, J.‑L. Van Boxstael, „Le règlement de Bruxelles II. Compétence, reconnaissance et exécution en matière matrimoniale et en matière de responsabilité parentale”, (2001) 7 Journal des Tribunaux. Droit Européen 73, p. 74.

[9] În plus, Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 menționează că în domeniul său de aplicare nu intră existența, valabilitatea sau recunoașterea căsătoriei [art. 1 alin. (2) lit. b)]. Pe marginea exclu­derilor, a se vedea L. Alvarez de Toledo Quintana, „La cuestión previa de la «existencia de matrimonio» en el proceso de divorcio con elemento extranjero”, (2013) 2 Cuadernos de Derecho Transnacional 140, pp. 143‑144.

„Reședința obișnuită” în contextul desfacerii căsătoriei cu element de extraneitate was last modified: februarie 11th, 2021 by Călina Jugastru

Vă recomandăm:

Despre autor:

Călina Jugastru

Călina Jugastru

Este doctor în drept și profesor universitar la Facultatea de Drept „Simion Bărnuţiu”, Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu.
A mai scris:

Abonează-te la newsletter