„Reşedinţa obişnuită” în contextul desfacerii căsătoriei cu element de extraneitate

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Exemplificativ, textele legale care conțin conflictul mobil enunță „legea statului pe teritoriul căruia soții și‑au avut ultima reședință obișnuită, cu condiția ca unul dintre ei să aibă încă reședința respectivă în data încheierii acordului” [art. 5 alin. (1) lit. b) din Regulament], respectiv „legea statului pe teritoriul căruia soții au avut ultima reședința obișnuită comună, dacă cel puțin unul dintre ei mai locuiește acolo la data convenției de alegere a legii aplicabile” [art. 2.597 lit. b) C. civ.].

De exemplu, se ține seama de: reședința obișnuită a soților la data încheierii convenției de alegere a legii aplicabile; ultima reședință obișnuită a soților la data acordului de încheiere a legii aplicabile; reședința obișnuită a soților la data înche­ierii convenției de alegere a legii aplicabile; ultima reședință obișnuită comună a soților la data încheierii acordului de alegere a legii aplicabile [art. 5 alin. (1) lit. a) și b) din Regulament; art. 2.597 lit. a) și b) C. civ.]; reședința obișnuită a soților la data sesizării instanței judecătorești; reședința obișnuită comună a soților la data sesizării instanței judecătorești [art. 8 lit. b) din Regulament; art. 2.600 alin. (1) lit. b) C. civ.].

Două elemente asociate reședinței obișnuite exprimă actualitatea. Întâi, trebuie să fie ultima dintre reședințele obișnuite ale soților, indiferent câte reședințe obișnuite au avut soții pe parcursul mariajului și indiferent că reședințele obișnuite au fost pe teritoriul aceluiași stat ori pe teritoriile mai multor state. Apoi, se cere ca unul dintre soți să aibă încă reședința respectivă la data acordului de alegere a legii divorțului/separației de corp. Punctul de legătură (reședința obișnuită) se verifică prin raportare la un moment actual, adică prin raportare la data acordului de alegere a legii de către soți. Se prezumă că încheierea convenției de alegere a legii este momentul la care soții au examinat setul legilor aplicabile, au cântărit avantajele și dezavantajele fiecărei variante și au optat pentru cea mai convenabilă dintre legi. Acesta este momentul la care soții fac alegerea legii, în cunoștință de cauză. Stabilindu‑și reședința obișnuită într‑un anumit stat (și păstrând, unul dintre soți, reședința obișnuită în acel stat), se prezumă existența unei legături strânse cu statul respectiv. Se poate presupune, așadar, că, dacă un sistem de drept li s‑a aplicat soților, de dată recentă, aceștia sunt în măsură să evalueze beneficiile, respectiv dezavantajele în materia desfacerii căsătoriei.

Totuși, există o situație în care evaluarea reședinței obișnuite, la data acor­dului de alegere a legii aplicabile, ar putea să nu mai exprime actualitatea și nici legătura strânsă cu legea aplicabilă. Este cazul în care soții încheie convenția de alegere a legii aplicabile, iar divorțul intervine după un interval îndelungat de timp. La încheierea convenției, soții au avut în vedere sistemul de drept din statul reședinței obișnuite, iar ulterior ei pot stabili, succesiv, reședințe obișnuite pe teritoriile altor state. Se poate ajunge ca, la data introducerii cererii de divorț, soții să nu mai aibă reședința obișnuită pe care au avut‑o la data convenției de alegere a legii divorțului. Într‑o astfel de ipoteză sunt compromise atât actualitatea, cât și proximitatea. Precizăm însă că soții au posibilitatea să modifice convenția de alegere a legii aplicabile, în orice moment. În măsura în care soții se informează cu privire la conținutul legilor corespunzătoare noii/noilor reședințe obișnuite, iar aceste legi prezintă beneficii, alegerea lex causae poate fi „actualizată”.

2. Utilizarea reședinței obișnuite permite valorificarea conflictului mobil de legi, ca instrument al previzibilității. Alegerile se raportează la data încheierii convenției de alegere a legii aplicabile (mai puțin legea forului), acesta fiind momentul la care soții, cunoscând conți­nutul dreptului străin [adică legile prevăzute la art. 5 alin. (1) din Regulamentul (UE) nr. 1259/2010 și la art. 2597 C. civ.], pot desemna legea pe care o preferă. Momentul încheierii convenției de alegere a legii aplicabile marchează data la care părțile efectuează o alegere (prezumată a fi) informată. Alegerea părților este expresia modului în care acestea au ales să își „amenajeze” raporturile juridice din perspectiva desfacerii căsătoriei.

3. Reședința obișnuită, combinată cu autonomia de voință, este de natură a se converti într‑un instrument adecvat realizării mai multor obi­ec­tive ale Regulamentului (UE) nr. 1259/2010. Rolul oferit voinței părților în alegerea unei legi aplicabile finalului căsătoriei este un element care permite a se vorbi despre „contractualizarea” divorțului cu element de extraneitate. Reședința obișnuită, la rândul său, favorizează traducerea în practică a cadrului juridic caracterizat de securitate juridică, previzibilitate și flexibilitate. Professio iuris, are și rolul de a preveni „situația în care unul dintre soți solicită divorțul înaintea celuilalt pentru a se asigura că procedura este supusă unei anumite legi, pe care acesta o consideră a fi mai favorabilă intereselor sale” (considerentul 9).

Adăugăm că prin reglementarea mai multor variante ale reședinței obișnuite este asigurată și proximitatea. Cum s‑a subliniat^[16], dintre punctele de legătură ce intermediază alegerea legii divorțului, numai reședința obișnuită răspunde impe­ra­tivului proximității și asigură legătura strânsă între raportul juridic și lex causae. În ceea ce privește cetățenia, este suficient ca aceasta să se raporteze la unul dintre soți, pentru a se aplica legea statului de cetățenie. Pe ideea respectării proxi­mității, una dintre variante adaugă cerința ca unul dintre soți „să aibă încă reședința respectivă în data încheierii acordului” [atunci când se aplică legea statului pe teritoriul căruia soții au avut ultima reședință obișnuită – art. 5 par. 1 lit. b)].

2. Reședința obișnuită în conflictele de jurisdicții

2.1. Reședința obișnuită în Bruxelles II bis

Competența internațională și eficacitatea hotărârilor străine în materia desfacerii căsătoriei fac obiectul Regulamentului (CE) nr. 2201/2003 (Bruxelles II bis), aplicabil, în majoritatea dispozițiilor sale, până în 2022.

Factorul de legătură cel mai frecvent utilizat în stabilirea competenței de fond la desfacerea căsătoriei este reședința obișnuită, fără ca Regula­mentul să instituie o ierarhie a factorilor de legătură. Chiar dacă alegerea ope­rează între reședința obișnuită și cetățenie, este evidentă preferința legiui­torului pentru reședința obișnuită. Reședința obișnuită este valorificată în șase variante, în intenția evidentă de a acoperi gama situațiilor posibile. Alternativ cu reședința obișnuită este reglementată cetățenia, într‑o singură variantă. Aceleași criterii sunt aplicabile cererii reconvenționale, în măsura în care aceasta intră în domeniul de aplicare al Regulamentului^[17].

Din art. 3 alin. (1) rezultă că, pentru soluționarea cererii de divorț sau sepa­rare de drept, competența de fond revine instanțelor din statul membru:

a) pe teritoriul căruia se află:

– reședința obișnuită a soților sau

– ultima reședință obișnuită a soților, în condițiile în care unul dintre soți încă locuiește acolo sau

– reședința obișnuită a pârâtului sau

– în caz de cerere comună, reședința obișnuită a unuia dintre soți sau

– reședința obișnuită a reclamantului, în cazul în care acesta a locuit acolo cel puțin un an înaintea introducerii cererii sau

– reședința obișnuită a reclamantului, în cazul în care acesta a locuit acolo cel puțin șase luni imediat înaintea introducerii cererii și în cazul în care acesta este resortisant al respectivului stat membru.

b) de cetățenie a celor doi soți.

Competența de fond este o competență alternativă^[18], care recurge, în principal, la reședința obișnuită. Șase dintre variantele legilor aplicabile se rapor­tează la reședința obișnuită, o variantă are în vedere cetățenia (legea cetățeniei și legea reședinței obișnuite sunt alternative).

Prima precizare vizează faptul că, pentru aplicarea legii cetățeniei celor doi soți, Regulamentul nu instituie condiții suplimentare. Nu s‑ar putea, de pildă, înlătura aplicarea legii cetățeniei pe motiv că cei doi soți, care au cetățenie comună, nu au alte legături cu statul a cărui cetățenie o dețin. Textul de lege nu condiționează aplicarea legii cetățeniei de existența altor elemente de legătură. Toate criteriile obiective prevăzute la art. 3 (prin prisma reședinței obișnuite și a cetățeniei) sunt alternative. A doua precizare are în vedere faptul că Regula­mentul (CE) nr. 2201/2003 instituie competențe multiple. În materia desfacerii legăturii matrimoniale nu funcționează un sistem de ierarhizare a competențelor, ci, dimpotrivă, coexistența mai multor instanțe competente este parte a siste­mului Regulamentului [CJUE, Cauza Laszlo Hadadi (Hadady) c. Csilla Marta Mesko (Hadadi), C‑168/08, 16 iulie 2009]^[19].

Dacă nicio instanță dintr‑un stat membru nu este competentă (prin aplicarea regulilor competenței de fond), se va aplica art. 7, care se raportează la reședința obișnuită. Astfel, competența reziduală presupune că orice resortisant al unui stat membru care își are reședința obișnuită pe teritoriul unui alt stat membru poate să invoce, ca și cetățenii acestui stat, normele de competență aplicabile în acest stat împotriva unui pârât care nu își are reședința obișnuită într‑un stat membru. Potrivit jurisprudenței CJUE, art. 7 din Regulament trebuie interpretat în sensul că, în cadrul unei proceduri de divorț, dacă pârâtul nu își are reședința obișnuită într‑un stat membru și nu este resortisant al unui stat membru, instanțele jude­cătorești dintr‑un stat membru nu pot să‑și întemeieze pe dreptul național com­pe­tența de a se pronunța în cauza dedusă judecății, dacă instanțele judecătorești dintr‑un alt stat membru sunt competente în temeiul art. 3 din Regulament (Cauza Kerstin Sundelind Lopez c. Miguel Enrique Lopez Lizazo, C‑68/07, 29 noiembrie 2007)^[20].

2.2. Dispozițiile Codului de procedură civilă^[21]

Determinarea instanței competente se efectuează prin aplicarea textului de principiu al art. 1.066 alin. (1) C. pr. civ. Acesta enunță regula generală în materie de competență jurisdicțională internațională: „Sub rezerva situațiilor în care legea dispune altfel, instanțele române sunt competente dacă pârâtul are domiciliul, iar în lipsa domiciliului, reședința obișnuită, respectiv sediul principal, iar în lipsa sediului principal, un sediu secundar sau fondul de comerț pe teritoriul României la data introducerii cererii”^[22]. Principalul criteriu de competență este domiciliul, iar reședința obișnuită este criteriu secundar, aplicabil în lipsa domiciliului persoanei fizice^[23]. Reședința obișnuită nu este definită în Codul de procedură civilă.