„Reşedinţa obişnuită” în contextul desfacerii căsătoriei cu element de extraneitate

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

În materie de divorț, Codul de procedură conține dispoziții circumscrise com­petenței exclusive și competenței preferențiale. Astfel, instanțele române sunt exclusiv competente să soluționeze anumite litigii care sunt scoase din sfera de competență a instanțelor străine. Legiuitorul a avut în vedere situații cu element de extraneitate, subsumate statutului personal și statutului familial. Potrivit art. 1.079 pct. 5 C. pr. civ., instanțele române sunt exclusiv compe­tente în caz de desfacere, nulitate sau anulare a căsătoriei, precum și alte litigii între soți, cu excepția celor referitoare la imobile situate în străinătate, dacă la data introducerii cererii ambii soți domiciliază în România și unul dintre ei este cetățean român sau apatrid. La data sesizării instanței trebuie să fie îndeplinite două condiții: ambii soți să domicilieze în România și cel puțin unul dintre ei să aibă cetățenie română sau să fie apatrid.

Competența alternativă este reglementată pentru situațiile expres mențio­nate. Competența alternativă este antrenată pentru cererile de divorț, dacă, la data introducerii cererii, reclamantul domiciliază pe teritoriul României de cel puțin un an [art. 1.081 alin. (2) pct. 2 C. pr. civ.]. Criteriul domiciliului este decisiv, iar reclamantul trebuie să facă dovada stabilirii acestuia pe teritoriul țării noastre de cel puțin un an. Este indiferentă cetățenia (sau existența situației de apatridie) în vederea introducerii cererii de divorț la instanța română. Cumu­lativ, avem următoarele condiții: „reclamantul, indiferent de cetățenie, a domi­ciliat în România mai mult de 1 an anterior formulării cererii (sau 1 an); cererea este una de divorț (nu de anulare, nulitate a căsătoriei sau altă formă de sepa­rație); pârâtul (indiferent de cetățenie) are domiciliul într‑un stat nemembru al Uniunii Europene”^[24].

2.3. Argumente în favoarea reședinței obișnuite

Codul român de procedură civilă nu pune în prim plan reședința obișnuită, ci domiciliul. Am avut prilejul să arătăm^[25] că legiuitorul noului Cod de procedură civilă a înțeles ca, în ceea ce privește conflictele de jurisdicții, să apeleze la un criteriu diferit față de criteriile pe care le consacră în rezolvarea conflictelor de legi. Dispozițiile de drept internațional privat din Codul civil (conflictele de legi) se sprijină (atunci când cetățenia lipsește sau este vorba de cetățenie multiplă) pe reședința obișnuită, și nu pe domiciliu. Tot reședința obișnuită este cerută (de această dată, ca punct principal de legătură) la determinarea lex causae pentru ocro­tirea majorului (art. 2.578), la stabilirea efectelor personale și patrimoniale ale căsătoriei (art. 2.589), regimului matrimonial (art. 2.590), desfacerii căsătoriei (art. 2.597), filiației copilului din căsătorie (art. 2.603), moștenirii (art. 2.633).

Noua reglementare civilă în materia conflictelor de legi a renunțat la domi­ciliul părților (cerut anterior în mod constant, ca reper principal sau subsidiar în diferite materii) și a apelat direct la reședința obișnuită. Este o viziune modernă, receptivă la schimbare și, credem, adaptată dinamismului ce caracterizează relațiile internaționale. Practica a dovedit că un punct de legătură concretizat într‑o noțiune de drept este relativ dificil de administrat, așa încât, în spiritul unei bine‑venite flexibilități și adaptări normative, actualul Cod civil român a consacrat noțiunea de „reședință obișnuită”. Este, considerăm, un gest legislativ pozitiv, menit să ofere fluiditate relațiilor juridice private transfrontaliere.

Spre deosebire de Codul civil, Codul de procedură civilă rămâne cantonat în ideea de domiciliu și doar în subsidiar preferă reședința obișnuită. Fără îndoială, această reglementare va naște dificultăți, mai ales că, în plan internațional, demer­surile verificării îndeplinirii formalităților legale pentru stabilirea domiciliului și probațiunea pentru identificarea unui domiciliu necunoscut inițial sunt inevitabil mai complicate.

1. Se poate observa că legiuitorul urmărește, la fel ca în cazul conflic­telor de legi, asigurarea unor puncte de legătură care exprimă actualitatea și care rezonează, în același timp, cu realitatea situațiilor matrimoniale. Utilizarea reședinței obișnuite, în oricare dintre cele șase variante, semnifică existența legăturii strânse cu legea unui anumit stat. De exemplu, ultima reședință obișnuită comună a soților se ia în calcul sub condiția ca unul dintre soți să păstreze respectiva reședință obișnuită; reședința obișnuită a reclamantului este relevantă dacă acesta a locuit acolo cel puțin un an înainte de introducerea cererii de divorț ori în cazul în care acesta a locuit acolo cel puțin șase luni imediat înaintea introducerii cererii și este resortisant al respectivului stat membru.

2. Atenția legiuitorului este îndreptată spre alegerea unui sistem de drept care respectă cerința proximității, așa încât soții să aibă o legătură strânsă cu legea respectivă. Reședința obișnuită este factorul de legătură care asigură proximitatea spațială și legătura cu dreptul statului la care aceasta trimite. „Regulamentul nr. 2201/2003 se aplică și resortisanților unor state terțe care au legături suficient de strânse cu teritoriul unuia dintre statele membre, în con­for­mitate cu criteriile de competență prevăzute de regulamentul menționat, criterii care, potrivit considerentului (12) al Regulamentului nr. 1347/2000, se bazează pe principiul conform căruia trebuie să existe o legătură reală între persoana interesată și statul membru care își exercită competența” (CJUE, Cauza Kerstin Sundelind Lopez c. Miguel Enrique Lopez Lizazo, cit. supra, par. 26).

Noul Regulament (UE) 2019/1111^[26]

În materie de divorț sau separare de drept, competența soluționării cauzelor este determinată în funcție de un element de legătură principal (reședința obișnuită) și de un factor de legătură alternativ (cetățenia, a cărei importanță, față de reședința obișnuită, este, în mod clar, redusă). Așadar, este menținut același criteriu fundamental de determinare a competenței de drept comun – reședința obișnuită –, în aceleași variante reglementate de Regulamentul (CE) nr. 2201/2003.

Împrejurarea că s‑au păstrat exact aceleași prevederi de competență interna­țională de drept comun este mărturia rolului important al reședinței obișnuite. Este, totodată, dovada validării, la nivel practic, a reședinței obișnuite, ca factor de legătură în determinarea jurisdicției.

III. O posibilă calificare a noțiunii de „reședință obișnuită” în contextul desfacerii căsătoriei

1. O definiție a reședinței obișnuite?

Este necesară calificarea legală a reședinței obișnuite în dreptul conflictual al desfacerii căsătoriei? Poate fi conturată o definiție pentru materia divorțului și separației de corp? Ce repere ar putea fi reținute?

Ansamblul prevederilor legale în materie pun în lumină reședința obișnuită, ca factor de legătură cu rol major în stabilirea legii și jurisdicției. Noua reglementare a conflictelor de jurisdicții [Regulamentul (UE) 2019/1111] este o dovadă în plus că legiuitorul continuă linia promovării și consolidării reședinței obișnuite în dreptul internațional privat al familiei. Importanța reședinței obiș­nuite în dreptul conflictual legitimează discuțiile cu privire la posibila sa calificare. Nu întâmplător, de lege ferenda, s‑a propus definirea noțiunii, ca soluție care să ofere un numitor comun în interpretarea și aplicarea normelor dreptului interna­țional privat al familiei^[27].

În materia desfacerii căsătoriei, facem diferența între utilizarea reședinței obișnuite ca factor de legătură în conflictele de legi, pe de o parte, și în conflictele de jurisdicții, pe de altă parte. Nu pierdem din vedere faptul că, pe un plan, reședința obișnuită realizează conexiunea cu legea aplicabilă, iar pe celălalt plan, determină jurisdicția competentă internațional. Practica majoritară, în ceea ce privește indiciile de determinare a reședinței obișnuite, este grefată pe Regula­mentul (CE) nr. 2201/2003. Chiar și în aceste condiții, pot fi desprinse notele comune ale noțiunii de „reședință obișnuită” (pentru conflictele de legi și pentru conflictele de jurisdicții), cu elemente particulare pentru reședința obișnuită a soților.

1.1. Reședința obișnuită în sistemele juridice naționale. Exemplificări

Cartea a VII‑a din Codul civil român menționează că, în ceea ce privește persoana fizică, reședința obișnuită este „în statul în care persoana își are locuința principală, chiar dacă nu a îndeplinit formalitățile legale de înregistrare (…). Pentru determinarea locuinței principale vor fi avute în vedere acele circumstanțe personale și profesionale care indică legături durabile cu statul res­pectiv sau intenția de a stabili asemenea legături. (…) Dovada reședinței obișnuite se poate face cu orice mijloace de probă” [art. 2.570 alin. (1), (2) și (5) C. civ.]. Utilitatea definiției este evidentă, întrucât toate materiile Cărții a VII‑a fac trimitere la reședința obișnuită, fie ca principal element de legătură (de exemplu, statutul patrimonial al soților, desfacerea căsătoriei^[28]), fie ca punct de legătură secundar (starea civilă, capacitatea de folosință, capacitatea de exercițiu a per­soanei fizice).

Elementul central este caracterul de locuință principală, în condițiile în care persoana fizică nu a îndeplinit, pentru acea locuință, formalitățile de înregistrare. Indiciile cu ajutorul cărora se determină locuința principală sunt circumstanțele personale și circumstanțele profesionale care permit să se desprindă legăturile durabile cu statul reședinței obișnuite (fie individul a stabilit legături durabile cu statul respectiv, fie are intenția de a stabili astfel de legături).

Din această perspectivă, reședința obișnuită apare pe o poziție interme­diară, în rândul factorilor de legătură care exprimă proximitatea spațială. Con­form art. 87 C. civ., „Domiciliul persoanei fizice, în vederea exercitării drepturilor și libertăților sale civile, este acolo unde aceasta declară că își are locuința principală”, iar art. 27 alin. (1) din O.U.G. nr. 97/2005^[29] prevede că „Domiciliul persoanei fizice este acolo unde aceasta declară că are locuința principală”. Așadar, reședința obișnuită se distanțează față de domiciliu, care presupune ca locuința să aibă caracter de locuință principală și să fie declarată, ca atare, la organele competente. Dovada intenției de stabilire a domiciliului sau de schim­bare a domiciliului rezultă nemijlocit din declarația persoanei făcută în fața orga­nelor administrative de la locul unde dorește să își stabilească domiciliul, precum și din alte împrejurări de fapt^[30]. Domiciliul este „acel atribut de identificare a persoanei fizice care o individualizează în spațiu, prin indicarea unui loc având această semnificație juridică”^[31]. De asemenea, reședința obișnuită nu se supra­pune cu simpla reședință a persoanei. Spre deosebire de aceasta din urmă, reședința obișnuită presupune legături durabile cu statul pe al cărui teritoriu este situată sau intenția de a stabili asemenea legături.

Codul belgian de drept internațional privat (CODIP) conține, de asemenea, calificarea reședinței obișnuite a persoanei fizice: locul unde persoana își stabilește locuința principală, chiar și în absența oricărei înregistrări și inde­pendent de o autorizație de ședere sau de stabilire. Pentru determinarea acestui loc se va ține seama, în special, de circumstanțele de natură personală sau profe­sională care pun în evidență legături durabile cu statul reședinței obișnuite sau intenția de a stabili astfel de legături (art. 4 §1er. și §2).

Se poate observa apropierea celor două texte naționale (belgian și român) în înțelegerea noțiunii de „reședință obișnuită”. Precizăm însă că, în legislația Belgiei, atât conflictele de legi, cât și conflictele de jurisdicții, au ca punct de sprijin definiția legală. Alături de elementul obiectiv (stabilirea într‑o locuință care este „locuința principală”), este prezentă intenția de a considera locuința ca fiind principală (legăturile durabile cu statul reședinței obișnuite sau intenția de a stabili, în viitor, astfel de legături). Locuința principală, caracterul factual (pot lipsi: înregistrarea locuinței, autorizația de ședere sau de stabilire), intenția de a conferi caracter principal locuinței prin intermediul legăturilor cu statul respectiv sunt trăsăturile care disting reședința obișnuită de domiciliu. În majo­ritatea cazurilor, reședința obișnuită coincide cu locul înscrierii în registrul populației. Absența înscrierii nu prezumă absența reședinței, în aplicarea dispo­zițiilor de drept internațional privat. În mod frecvent, există suprapunere între noțiunea de „reședință obișnuită” din CODIP și noțiunea de „domiciliu” din Codul civil belgian^[32].