Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
5.418 views
În ziua de 8 octombrie 2019, Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul art. 146 lit. lit. d) din Constituţia României şi al art. 11 alin. (1) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale, a luat în dezbatere excepția de neconstituționalitate a dispoziiţilor art. 469 alin. (3) C. pr. pen., având următorul cuprins: „(…) (3) Dacă instanţa constată îndeplinirea condiţiilor prevăzute la alin. (1), dispune prin încheiere admiterea cererii de redeschidere a procesului penal (…)”. În urma deliberărilor, Curtea Constituțională, cu unanimitate de voturi, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 469 alin. (3) C. pr. pen., în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 13 din 3 iulie 2017 pronunțată în recurs în interesul legii, în ceea ce privește faza procesuală de la care se reia procesul penal, sunt neconstituționale.
Decizia de ieri a Curții Constituționale are un caracter oarecum inedit, deoarece se înscrie în tiparul deciziilor interpretative, aceasta pe de o parte, iar pe de altă parte ea infirmă o interpretare anterioară a normei dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii nr. 13/2017. „Duelul” de argumente dintre cele două foruri este încă activ.
Am invocat această excepție în luna mai 2017, într-un proces având ca și obiect rejudecarea procesului penal, după ce solicitarea formulată în temeiul art. 466 C. pr. pen. a fost admisă în principiu.
Ni s-a părut profund neechitabil că persoana reprezentată, față de care atât urmărirea penală, camera preliminară, cât și procesul inițial s-au desfășurat în lipsă, să fie rejudecată din faza de primă instanță. De ce acesta să nu aibă ca toți inculpații trimiși în judecată dreptul de a contesta și critica legalitatea probelor și a administrării actelor de către organele de urmărire penală Judecătoria Timișoara a dispus sesizarea Curții, opinând în considerentele încheierii de sesizare în acord cu cele pe care le-am susținut.
Apoi, după doar câteva luni, Decizia RIL nr. 13/2017 avea oarecum să ne dezamăgească și chiar să ne dea speranțe minime în demersul anterior. Aceasta deoarece Înalta Curte a statuat cu titlu obligatoriu, că, de lege lata, din interpretarea art. 469 alin. (3) C. pr. pen., după redeschidere, procesul se va relua din faza de fond.
Situația părea aparent tranșată. Cel puțin pentru moment.
O jurisprudență timidă însă a Curții Constituționale ne-a dat speranțe, în sensul că, e drept că foarte rar, Curtea Constituțională infirmă interpretări date normei de instanța supremă, în cazurile în care acele interpretări contravin Constituției. Vom vedea că acesta este și cazul de față. Curtea a infirmat interpretarea dată în RIL, stabilind care este modul constituțional de aplicare a legii.
Așteptăm cu interes motivarea deciziei Curții, pentru că, dacă aplicarea pentru viitor a efectelor deciziei este anticipabilă, alta este situația aplicării ei proceselor în curs, cazuri în care probabil, soluția va fi decelată din considerentele deciziei pronunțate la 8 octombrie.
În cererea de sesizare am apreciat că „dispozițiile art. 469 din Codul de procedură penală sunt neconstituționale în măsura în care, după admiterea cererii de redeschidere a procesului penal, dosarul nu se repartizează judecătorului de cameră preliminară, ci instanței de judecată”.
Ulterior pronunțării Deciziei Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 13 din 3 iulie 2017 am apreciat că dispozitivul Deciziei de admitere ar impune o reformulare, după cum urmează:
„Dispozițiile art. 469 alin. (3) Cod procedură penală, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 13 din 3 iulie 2017 privind pronunţarea unui recurs în interesul legii sunt neconstituționale”.
Dispozitivul Deciziei din 8 octombrie 2019 confirmă întocmai cererea noastră.
Expunem, în sinteză motivele avute în vedere în notele scrise transmise Curții.
Prin încheierea din 24 mai 2017, pronunţată în dosarul nr. 25491/325/2016*, Judecătoria Timișoara a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 469 C. pr. pen. Excepţia a fost ridicată în cauza cu obiect „rejudecare după redeschiderea procesului penal”.
1. Cu privire la admisibilitatea excepției
Referitor la condițiile de admisibilitate ale excepției formulate, ce urmează a fi analizate prioritar de Curtea Constituțională, considerăm că acestea sunt îndeplinite.
Din interpretarea dispozițiilor art. 29 alin. (1), (2), (3) din Legea nr. 47/1992, rezultă că în primă fază pentru sesizarea Curţii Constituţionale cu o excepţie de neconstituţionalitate, iar mai apoi în analiza proprie a Curții, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiţii:
– excepţia să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanţe judecătoreşti sau de arbitraj comercial;
– excepţia să aibă ca obiect neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare;
– norma vizată de excepţie să aibă legătură cu soluţionarea cauzei; şi
– norma să nu fi fost constatată ca fiind neconstituţională printr-o decizie anterioară a Curţii Constituţionale.
Din această perspectivă considerăm ca fiind îndeplinite cumulativ cele patru condiţii impuse de dispoziţiile legale. Astfel, excepția este aptă a depăși filtrul de admisibilitate propriu al Curții Constituționale.
1. Pe rolul Judecătoriei Timișoara a existat la momentul sesizării o cauză penală în faza rejudecării după admiterea cererii de redeschidere a procesului penal în temeiul art. 466 și următoarele C. pr. pen.
2. Excepția privește o dispoziție dintr-o lege în vigoare – 469 C. pr. pen.
Chiar dacă articolul legal arătat este format din mai multe alineate, am apreciat inițial apreciez că indicarea unui anume alineat dintre acestea nu este absolut necesară prin prisma admisibilității în principiu. Interpretarea în ansamblu a art. 469 C. pr. pen., așa cum este el în vigoare în prezent, prin folosirea expresiilor instanța și prin lipsa referirilor la faza camerei preliminare duc la concluzia neechivocă (confirmată și de doctrina și practica judiciară) în sensul că rejudecarea dosarului va începe cu judecata în primă instanță, fără a parcurge faza camerei preliminare.
După hotărârea în RIL nr. 13/2017, am considerat că excepția trebuie să se refere la art. 469 alin. (3) C. pr. pen., după cum am detaliat mai sus.
3. Norma vizată de excepție are legătură cu soluționarea cauzei, Judecătoria Timișoara fiind chemată a rejudeca un proces penal după admiterea cererii de redeschidere a acestuia, potrivit dispozițiilor legale privitoare la judecata în primă instanță, fără parcurgerea fazei de filtru a camerei preliminare prevăzute de art. 342 și următoarele C. pr. pen.
4. Nu s-a statuat asupra neconstituționalității dispoziției arătate printr-o decizie anterioară a instanței de contencios constituțional.
O observație mai amplă se impune a fi efectuată din punct de vedere al soluției pronunțate de completul Înaltei Curți de Casație și Justiție, după sesizarea din prezentul dosar prin Decizia în recurs în interesul legii nr. 13/2017.
Prin această decizie, instanța supremă a statuat că „în interpretarea şi aplicarea unitară a dispoziţiilor art. 469 alin. (3) din Codul de procedură penală, în urma admiterii cererii de redeschidere a procesului penal pentru persoanele condamnate judecate în lipsă, cauza se reia din faza judecăţii în primă instanţă”.
În considerentele deciziei antereferite, s-a apreciat că „admiterea cererii de redeschidere a procesului penal atrage desfiinţarea de drept a hotărârii de condamnare, cu consecinţa reluării judecăţii din faţa instanţei de fond. Prin desfiinţarea hotărârii de condamnare nu se accede la faza camerei preliminare, închisă definitiv printr-o hotărâre anterioară şi distinctă celei desfiinţate de drept, ce nu poate fi cenzurată într-o fază procesuală succesivă sau ulterioară. Această soluţie rezultă din aplicarea principiului separaţiei funcţiilor judiciare în procesul penal (art. 3 C. pr. pen.), funcţia de verificare a legalităţii trimiterii în judecată fiind distinctă de funcţia de judecată şi finalizată prin hotărâre ce nu antamează soluţia acţiunii penale şi, ca urmare, nu există nicio raţiune de a se extinde efectele desfiinţării în procedura redeschiderii procesului penal şi asupra acesteia”.
Jurisprudenţa Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie în materia dezlegării unor chestiuni de drept, respectiv Decizia nr. 22 din 9 iunie 2015 (M. Of. nr. 486 din 2 iunie 2015), prin care s-a statuat în sensul că „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 466 alin. (1) din Codul de procedură penală, obiectul cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsă a persoanei condamnate îl reprezintă numai hotărârile penale definitive prin care s-a dispus condamnarea, renunţarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, indiferent dacă judecata în primă instanţă sau în calea ordinară de atac este consecinţa rejudecării cauzei ca urmare a admiterii contestaţiei în anulare ori revizuirii”, continuă să producă efecte şi ulterior modificărilor legislative.
Înalta Curte mai reține că: „din cuprinsul considerentelor acestei decizii amintim că: prin noţiunea de proces penal utilizată în denumirea căii extraordinare de atac a redeschiderii procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate se înţelege faza de judecată, prin folosirea metodei interpretării restrictive legiuitorul urmărind să asigure posibilitatea reluării, în condiţiile legii, a judecării cauzei, din analiza dispoziţiilor art. 466 alin. (1) şi (5) din Codul de procedură penală, rezultând că pot fi supuse acestei proceduri extraordinare doar hotărâri penale definitive: hotărâri de condamnare, hotărâri de renunţare la aplicarea pedepsei şi hotărâri de amânare a aplicării pedepsei, prin intermediul cererii de redeschidere a procesului penal putându-se critica, exclusiv, hotărâri definitive prin care se rezolvă fondul cauzei (condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei), persoana condamnată în lipsă putând contesta nu atât soluţia definitivă pronunţată în cauza sa, cât mai ales procedura de desfăşurare a judecăţii în lipsa sa, prin înfrângerea principiilor contradictorialităţii, nemijlocirii, reguli de bază ale judecăţii.
Totodată, art. 466 alin. (1) din Codul de procedură penală evidenţiază existenţa unui proces penal cu o acţiune penală pusă în mişcare, situaţie specifică unei cauze care se judecă în primă instanţă sau în calea ordinară de atac, iar prin modalitatea de reglementare, redeschiderea procesului penal nu poate fi extinsă la toate categoriile de procese (contestaţie în anulare, revizuiri, alte cereri), interpretarea contrară conducând la o suprapunere a acestei proceduri speciale peste alte proceduri (categorii), de asemenea, cu caracter special, ce ar periclita principiul autorităţii de lucru judecat”.
Se mai punctează că: „de altfel, toate argumentele referitoare la ascultarea inculpatului ori contestarea probelor şi, în final, respectarea dreptului la un proces echitabil îşi găsesc soluţia şi rezolvarea în reluarea judecăţii din faza instanţei de fond”.
Apreciem că interpretarea dată normei legale de instanța supremă prin mecanismul de asigurare a practicii unitare are un alt scop decât controlul de constituționalitate, acesta neputând constitui un fine de neprimire a excepției din dosarul pendinte.
Mai mult decât atât, o serie de decizii ale instanței de control constituțional au invalidat interpretări anterioare ale Înaltei Curți, pronunțate prin recurs în interesul legii ori prin hotărâri prealabile.
Decizia nr. 418/19 iunie 2018 prin care Curtea Constituțională a statuat că: „dispoziţiile art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării terorismului în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie nr. 16 din 8 iunie 2016 privind pronunţarea unei hotărâri prealabile, în ceea ce priveşte subiectul activ al infracţiunii (pct. 2 din dispozitiv), sunt neconstituţionale”, este una prin care instanța învestită cu controlul de constituționalitate a pronunțat o decizie ce contravine unei interpretări anterioare a aceleiași norme juridice dată de instanța supremă.
Curtea Constituțională a statuat într-o decizie anterioară modificărilor anului 2014 (Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011, publicată în M. Of. nr. 672 din 21 septembrie 2011) că este real că „Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, în acord cu dispoziţiile constituţionale ale art. 126 alin. (3) are competenţa exclusivă de a se pronunţa asupra problemelor ce ţin de interpretarea şi aplicarea unitară a legii ori de câte ori practica judiciară impune acest lucru. Aşa fiind, o decizie pronunţată într-o astfel de procedură nu poate constitui eo ipso obiect al cenzurii instanţei de contencios constituţional (a se vedea Decizia nr. 409 din 4 noiembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 848 din 27 noiembrie 2003). Cu toate acestea, împrejurarea că printr-o decizie pronunţată într-un recurs în interesul legii se dă unui text legal o anumită interpretare nu este de natură a fi convertită într-un fine de neprimire care să oblige Curtea ca, în pofida rolului său de garant al supremaţiei Constituţiei, să nu mai analizeze textul în cauză în interpretarea dată de instanţa supremă.
Constituţia reprezintă cadrul şi măsura în care legiuitorul şi celelalte autorităţi pot acţiona; astfel şi interpretările care se pot aduce normei juridice trebuie să ţină cont de această exigenţă de ordin constituţional cuprinsă chiar în art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, potrivit căruia în România respectarea Constituţiei şi a supremaţiei sale este obligatorie. Din perspectiva raportării la prevederile Constituţiei, Curtea Constituţională verifică constituţionalitatea textelor legale aplicabile în interpretarea consacrată prin recursurile în interesul legii. A admite o teză contrară contravine însăşi raţiunii existenţei Curţii Constituţionale, care şi-ar nega rolul său constituţional acceptând ca un text legal să se aplice în limite ce ar putea intra în coliziune cu Legea fundamentală”.
- 1
- 2
