Recomandări
Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
În ziua de 8 octombrie 2019, Plenul Curții Constituționale, învestit în temeiul art. 146 lit. lit. d) din Constituția României și al art. 11 alin. (1) și al art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, a luat în dezbatere excepția de neconstituționalitate a dispoziiților art. 469 alin. (3) C. pr. pen., având următorul cuprins: „(…) (3) Dacă instanța constată îndeplinirea condițiilor prevăzute la alin. (1), dispune prin încheiere admiterea cererii de redeschidere a procesului penal (…)”. În urma deliberărilor, Curtea Constituțională, cu unanimitate de voturi, a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că prevederile art. 469 alin. (3) C. pr. pen., în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 13 din 3 iulie 2017 pronunțată în recurs în interesul legii, în ceea ce privește faza procesuală de la care se reia procesul penal, sunt neconstituționale.
Decizia de ieri a Curții Constituționale are un caracter oarecum inedit, deoarece se înscrie în tiparul deciziilor interpretative, aceasta pe de o parte, iar pe de altă parte ea infirmă o interpretare anterioară a normei dată de Înalta Curte de Casație și Justiție în recursul în interesul legii nr. 13/2017. „Duelul” de argumente dintre cele două foruri este încă activ.
Am invocat această excepție în luna mai 2017, într-un proces având ca și obiect rejudecarea procesului penal, după ce solicitarea formulată în temeiul art. 466 C. pr. pen. a fost admisă în principiu.
Ni s-a părut profund neechitabil că persoana reprezentată, față de care atât urmărirea penală, camera preliminară, cât și procesul inițial s-au desfășurat în lipsă, să fie rejudecată din faza de primă instanță. De ce acesta să nu aibă ca toți inculpații trimiși în judecată dreptul de a contesta și critica legalitatea probelor și a administrării actelor de către organele de urmărire penală Judecătoria Timișoara a dispus sesizarea Curții, opinând în considerentele încheierii de sesizare în acord cu cele pe care le-am susținut.
Apoi, după doar câteva luni, Decizia RIL nr. 13/2017 avea oarecum să ne dezamăgească și chiar să ne dea speranțe minime în demersul anterior. Aceasta deoarece Înalta Curte a statuat cu titlu obligatoriu, că, de lege lata, din interpretarea art. 469 alin. (3) C. pr. pen., după redeschidere, procesul se va relua din faza de fond.
Situația părea aparent tranșată. Cel puțin pentru moment.
O jurisprudență timidă însă a Curții Constituționale ne-a dat speranțe, în sensul că, e drept că foarte rar, Curtea Constituțională infirmă interpretări date normei de instanța supremă, în cazurile în care acele interpretări contravin Constituției. Vom vedea că acesta este și cazul de față. Curtea a infirmat interpretarea dată în RIL, stabilind care este modul constituțional de aplicare a legii.
Așteptăm cu interes motivarea deciziei Curții, pentru că, dacă aplicarea pentru viitor a efectelor deciziei este anticipabilă, alta este situația aplicării ei proceselor în curs, cazuri în care probabil, soluția va fi decelată din considerentele deciziei pronunțate la 8 octombrie.
În cererea de sesizare am apreciat că „dispozițiile art. 469 din Codul de procedură penală sunt neconstituționale în măsura în care, după admiterea cererii de redeschidere a procesului penal, dosarul nu se repartizează judecătorului de cameră preliminară, ci instanței de judecată”.
Ulterior pronunțării Deciziei Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 13 din 3 iulie 2017 am apreciat că dispozitivul Deciziei de admitere ar impune o reformulare, după cum urmează:
„Dispozițiile art. 469 alin. (3) Cod procedură penală, în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 13 din 3 iulie 2017 privind pronunțarea unui recurs în interesul legii sunt neconstituționale”.
Dispozitivul Deciziei din 8 octombrie 2019 confirmă întocmai cererea noastră.
Expunem, în sinteză motivele avute în vedere în notele scrise transmise Curții.
Prin încheierea din 24 mai 2017, pronunțată în dosarul nr. 25491/325/2016*, Judecătoria Timișoara a sesizat Curtea Constituțională cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 469 C. pr. pen. Excepția a fost ridicată în cauza cu obiect „rejudecare după redeschiderea procesului penal”.
1. Cu privire la admisibilitatea excepției
Referitor la condițiile de admisibilitate ale excepției formulate, ce urmează a fi analizate prioritar de Curtea Constituțională, considerăm că acestea sunt îndeplinite.
Din interpretarea dispozițiilor art. 29 alin. (1), (2), (3) din Legea nr. 47/1992, rezultă că în primă fază pentru sesizarea Curții Constituționale cu o excepție de neconstituționalitate, iar mai apoi în analiza proprie a Curții, trebuie îndeplinite cumulativ următoarele condiții:
– excepția să fie invocată în cadrul unui litigiu aflat pe rolul unei instanțe judecătorești sau de arbitraj comercial;
– excepția să aibă ca obiect neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare;
– norma vizată de excepție să aibă legătură cu soluționarea cauzei; și
– norma să nu fi fost constatată ca fiind neconstituțională printr-o decizie anterioară a Curții Constituționale.
Din această perspectivă considerăm ca fiind îndeplinite cumulativ cele patru condiții impuse de dispozițiile legale. Astfel, excepția este aptă a depăși filtrul de admisibilitate propriu al Curții Constituționale.
1. Pe rolul Judecătoriei Timișoara a existat la momentul sesizării o cauză penală în faza rejudecării după admiterea cererii de redeschidere a procesului penal în temeiul art. 466 și următoarele C. pr. pen.
2. Excepția privește o dispoziție dintr-o lege în vigoare – 469 C. pr. pen.
Chiar dacă articolul legal arătat este format din mai multe alineate, am apreciat inițial apreciez că indicarea unui anume alineat dintre acestea nu este absolut necesară prin prisma admisibilității în principiu. Interpretarea în ansamblu a art. 469 C. pr. pen., așa cum este el în vigoare în prezent, prin folosirea expresiilor instanța și prin lipsa referirilor la faza camerei preliminare duc la concluzia neechivocă (confirmată și de doctrina și practica judiciară) în sensul că rejudecarea dosarului va începe cu judecata în primă instanță, fără a parcurge faza camerei preliminare.
După hotărârea în RIL nr. 13/2017, am considerat că excepția trebuie să se refere la art. 469 alin. (3) C. pr. pen., după cum am detaliat mai sus.
3. Norma vizată de excepție are legătură cu soluționarea cauzei, Judecătoria Timișoara fiind chemată a rejudeca un proces penal după admiterea cererii de redeschidere a acestuia, potrivit dispozițiilor legale privitoare la judecata în primă instanță, fără parcurgerea fazei de filtru a camerei preliminare prevăzute de art. 342 și următoarele C. pr. pen.
4. Nu s-a statuat asupra neconstituționalității dispoziției arătate printr-o decizie anterioară a instanței de contencios constituțional.
O observație mai amplă se impune a fi efectuată din punct de vedere al soluției pronunțate de completul Înaltei Curți de Casație și Justiție, după sesizarea din prezentul dosar prin Decizia în recurs în interesul legii nr. 13/2017.
Prin această decizie, instanța supremă a statuat că „în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 469 alin. (3) din Codul de procedură penală, în urma admiterii cererii de redeschidere a procesului penal pentru persoanele condamnate judecate în lipsă, cauza se reia din faza judecății în primă instanță”.
În considerentele deciziei antereferite, s-a apreciat că „admiterea cererii de redeschidere a procesului penal atrage desființarea de drept a hotărârii de condamnare, cu consecința reluării judecății din fața instanței de fond. Prin desființarea hotărârii de condamnare nu se accede la faza camerei preliminare, închisă definitiv printr-o hotărâre anterioară și distinctă celei desființate de drept, ce nu poate fi cenzurată într-o fază procesuală succesivă sau ulterioară. Această soluție rezultă din aplicarea principiului separației funcțiilor judiciare în procesul penal (art. 3 C. pr. pen.), funcția de verificare a legalității trimiterii în judecată fiind distinctă de funcția de judecată și finalizată prin hotărâre ce nu antamează soluția acțiunii penale și, ca urmare, nu există nicio rațiune de a se extinde efectele desființării în procedura redeschiderii procesului penal și asupra acesteia”.
Jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție în materia dezlegării unor chestiuni de drept, respectiv Decizia nr. 22 din 9 iunie 2015 (M. Of. nr. 486 din 2 iunie 2015), prin care s-a statuat în sensul că „în interpretarea și aplicarea dispozițiilor art. 466 alin. (1) din Codul de procedură penală, obiectul cererii de redeschidere a procesului penal în cazul judecării în lipsă a persoanei condamnate îl reprezintă numai hotărârile penale definitive prin care s-a dispus condamnarea, renunțarea la aplicarea pedepsei ori amânarea aplicării pedepsei, indiferent dacă judecata în primă instanță sau în calea ordinară de atac este consecința rejudecării cauzei ca urmare a admiterii contestației în anulare ori revizuirii”, continuă să producă efecte și ulterior modificărilor legislative.
Înalta Curte mai reține că: „din cuprinsul considerentelor acestei decizii amintim că: prin noțiunea de proces penal utilizată în denumirea căii extraordinare de atac a redeschiderii procesului penal în cazul judecării în lipsa persoanei condamnate se înțelege faza de judecată, prin folosirea metodei interpretării restrictive legiuitorul urmărind să asigure posibilitatea reluării, în condițiile legii, a judecării cauzei, din analiza dispozițiilor art. 466 alin. (1) și (5) din Codul de procedură penală, rezultând că pot fi supuse acestei proceduri extraordinare doar hotărâri penale definitive: hotărâri de condamnare, hotărâri de renunțare la aplicarea pedepsei și hotărâri de amânare a aplicării pedepsei, prin intermediul cererii de redeschidere a procesului penal putându-se critica, exclusiv, hotărâri definitive prin care se rezolvă fondul cauzei (condamnare, renunțare la aplicarea pedepsei sau amânarea aplicării pedepsei), persoana condamnată în lipsă putând contesta nu atât soluția definitivă pronunțată în cauza sa, cât mai ales procedura de desfășurare a judecății în lipsa sa, prin înfrângerea principiilor contradictorialității, nemijlocirii, reguli de bază ale judecății.
Totodată, art. 466 alin. (1) din Codul de procedură penală evidențiază existența unui proces penal cu o acțiune penală pusă în mișcare, situație specifică unei cauze care se judecă în primă instanță sau în calea ordinară de atac, iar prin modalitatea de reglementare, redeschiderea procesului penal nu poate fi extinsă la toate categoriile de procese (contestație în anulare, revizuiri, alte cereri), interpretarea contrară conducând la o suprapunere a acestei proceduri speciale peste alte proceduri (categorii), de asemenea, cu caracter special, ce ar periclita principiul autorității de lucru judecat”.
Se mai punctează că: „de altfel, toate argumentele referitoare la ascultarea inculpatului ori contestarea probelor și, în final, respectarea dreptului la un proces echitabil își găsesc soluția și rezolvarea în reluarea judecății din faza instanței de fond”.
Apreciem că interpretarea dată normei legale de instanța supremă prin mecanismul de asigurare a practicii unitare are un alt scop decât controlul de constituționalitate, acesta neputând constitui un fine de neprimire a excepției din dosarul pendinte.
Mai mult decât atât, o serie de decizii ale instanței de control constituțional au invalidat interpretări anterioare ale Înaltei Curți, pronunțate prin recurs în interesul legii ori prin hotărâri prealabile.
Decizia nr. 418/19 iunie 2018 prin care Curtea Constituțională a statuat că: „dispozițiile art. 29 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea și sancționarea spălării banilor, precum și pentru instituirea unor măsuri de prevenire și combatere a finanțării terorismului în interpretarea dată prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 16 din 8 iunie 2016 privind pronunțarea unei hotărâri prealabile, în ceea ce privește subiectul activ al infracțiunii (pct. 2 din dispozitiv), sunt neconstituționale”, este una prin care instanța învestită cu controlul de constituționalitate a pronunțat o decizie ce contravine unei interpretări anterioare a aceleiași norme juridice dată de instanța supremă.
Curtea Constituțională a statuat într-o decizie anterioară modificărilor anului 2014 (Decizia nr. 854 din 23 iunie 2011, publicată în M. Of. nr. 672 din 21 septembrie 2011) că este real că „Înalta Curte de Casație și Justiție, în acord cu dispozițiile constituționale ale art. 126 alin. (3) are competența exclusivă de a se pronunța asupra problemelor ce țin de interpretarea și aplicarea unitară a legii ori de câte ori practica judiciară impune acest lucru. Așa fiind, o decizie pronunțată într-o astfel de procedură nu poate constitui eo ipso obiect al cenzurii instanței de contencios constituțional (a se vedea Decizia nr. 409 din 4 noiembrie 2003, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 848 din 27 noiembrie 2003). Cu toate acestea, împrejurarea că printr-o decizie pronunțată într-un recurs în interesul legii se dă unui text legal o anumită interpretare nu este de natură a fi convertită într-un fine de neprimire care să oblige Curtea ca, în pofida rolului său de garant al supremației Constituției, să nu mai analizeze textul în cauză în interpretarea dată de instanța supremă.
Constituția reprezintă cadrul și măsura în care legiuitorul și celelalte autorități pot acționa; astfel și interpretările care se pot aduce normei juridice trebuie să țină cont de această exigență de ordin constituțional cuprinsă chiar în art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală, potrivit căruia în România respectarea Constituției și a supremației sale este obligatorie. Din perspectiva raportării la prevederile Constituției, Curtea Constituțională verifică constituționalitatea textelor legale aplicabile în interpretarea consacrată prin recursurile în interesul legii. A admite o teză contrară contravine însăși rațiunii existenței Curții Constituționale, care și-ar nega rolul său constituțional acceptând ca un text legal să se aplice în limite ce ar putea intra în coliziune cu Legea fundamentală”.
