Din nou despre arestul la domiciliu. Înlăturarea unei interdicții absolute de dispunere a măsurii. Remedierea unui viciu de neconstituționalitate

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dacă, așa cum am arătat printr-o analiză anterioară^[1], consecințele încălcării restricțiilor arestului domiciliar au devenit recent, printr-o soluție criticabilă, drastice, cu aceeași ocazie legiuitorul a înlăturat o inechitate care se instituia într-o interdicție absolută a dispunerii măsurii față de anumiți inculpați.

Este vorba de conținutul art. 218 alin. (3) C. pr. pen., teza I, în forma sa anterioară modificării prin Legea ne. 146/2021^[2], care avea următorul cuprins:

„Măsura nu poate fi dispusă cu privire la inculpatul față de care există suspiciunea rezonabilă că a săvârșit o infracțiune asupra unui membru de familie^[3] și cu privire la inculpatul care a fost anterior condamnat definitiv pentru infracțiunea de evadare.”

Ulterior modificării survenite prin art. 43 pct. 2 din Legea nr. 146/2021, în vigoare din 21 mai 2021,

La articolul 218, alineatul (3) se modifică și va avea următorul cuprins:

„(3) Măsura nu poate fi dispusă cu privire la inculpatul față de care există suspiciunea rezonabilă că a săvârșit o infracțiune asupra unui membru de familie cu care acesta locuiește, cu privire la inculpatul care locuiește cu persoanele prevăzute la art. 221 alin. (2) lit. b) ori cu privire la persoana cercetată sau condamnată pentru infracțiunea de evadare.”

Legea de modificare a operat, așadar, o limitare a condiției negative din prima teză a articolului (alături de o extindere a celei de-a doua). Din moment ce arestul la domiciliu nu poate fi dispus „cu privire la inculpatul față de care există suspiciunea rezonabilă că a săvârșit o infracțiune asupra unui membru de familie cu care acesta locuiește, cu privire la inculpatul care locuiește cu persoanele respective”, interpretând per a contrario norma juridică, rezultă că măsura va putea fi dispusă cu privire la inculpatul care nu locuiește cu persoanele respective. Credem de asemenea că norma are a fi interpretată în sensul că prin cuvântul „locuiește” vom înțelege nu situația inculpatului la momentul comiterii infracțiunii, ci situația sa în cazul executării arestului domiciliar. Mai concret, este vorba de locul unde urmează a fi executată măsura. Tehnica legislativă este oarecum deficitară, prin folosirea unei fraze extrem de întinse și prin repetarea expresiei „cu privire la inculpatul”.

Nu credem că cele două condiții negative pe care pare că le impune textul sunt alternative, ci unele cumulative. Aceasta deoarece considerăm că ar putea beneficia de măsură cel care locuia cu victima la momentul comiterii faptei, însă își schimbă locuința ulterior, ori, aflat deja în arest preventiv, intenționează să execute un eventual arest domiciliar la altă locuință. Cu atât mai mult condiția negativă nu este întrunită dacă inculpatul nu locuia cu victima nici la momentul comiterii faptei.

Consultând însă expunerea de motive a Legii 146/2021^[4], observăm că inițiatorii actului normativ („se impune o intervenție și asupra alin. 3 al art. 218 C. pr. pen., în sensul excluderii posibilității dispunerii măsurii arestului la domiciliu și în cazul în care acesta locuiește cu persoana vătămată sau cu membrii de familie ai acesteia”) au interpretat greșit rațiunea textului. Modificarea este în sensul excluderii ab initio a măsurii doar în cazurile respective, iar nu și în acele cazuri.

Condițiile prioritare în care se poate dispune arestarea domiciliară, incidente prin norma de trimitere la art. 223 C. pr. pen. sunt unele pozitive, adică ele trebuie să fie întrunite ca să putem vorbi de luarea măsurii preventive („dacă sunt îndeplinite condițiile…”). Astfel, a contrario, măsura nu poate fi luată dacă nu rezultă din probe suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune.

La fel, ea nu poate fi luată dacă nu este întrunită cel puțin una din situațiile prevăzute de art. 223 alin. (1) lit. a)-d) (condiție negativă). Mergând mai departe, la condițiile generale de la art. 202 alin. (2) C. pr. pen., specifice tuturor măsurilor preventive, întâlnim o altă condiție formulată negativ, anume că nicio măsură nu poate fi dispusă, confirmată, prelungită sau menținută dacă există o cauză care împiedică punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale.

Revenind asupra condiției în discuție, fiind menționată în primul articol ce reglementează măsura, este evident că această condiție are a fi observată preliminar față de cele de oportunitate. Alegerea măsurii se va realiza în doi pași. Textul a fost formulat ca o condiție negativă probabil din rațiuni de tehnică legislativă, preferată fiind exprimării „măsura poate fi dispusă cu privire la inculpatul față de care nu există suspiciunea rezonabilă că a săvârșit o infracțiune asupra unui membru de familie (…).”

Chestiunea este una de nuanță și nu poate trece neobservată. Alegând să formuleze textul sub forma unei condiții negative, legiuitorul a intenționat, credem, să creeze premisa unei protecții pe care o acordă inculpatului. Aceasta s-ar constitui astfel într-o blocare, o oprire a unei privări de libertate în anumite cazuri. Mai ales prin prisma faptului că vorbim de dispunerea, sau luarea măsurii, deci de raportarea acesteia la starea de libertate.

Lucrurile stau însă exact invers. Interdicția oprește înlocuirea arestului preventiv preexistent cu arestul domiciliar, chiar dacă acesta din urmă s-ar impune pe „fondul” evaluării.

Arestul la domiciliu, daca îl privim raportat la libertate, constituie privațiune, în schimb dacă îl raportăm la arestul preventiv, reprezintă o veritabilă libertate.

De aceea, percepția sa depinde de starea preexistentă din care se solicită. El poate fi propus prin referat, sau poate fi propusă prelungirea sa dacă fusese dispus anterior. Însă, de regulă, el este solicitat de apărare ca o alternativă la privațiunea carcerală preexistentă sau iminentă, când, așa cum afirmă CEDO, el este o reală lipsire de libertate consimțită.

Interdicția pe care am criticat-o operează în toate cazurile. Dacă se solicită arestarea domiciliară de către acuzare (deosebit de rar in practică), ea nu va putea fi dispusă. Dar apare ca evident că în acest caz se va solicita arestarea preventivă sau se va dispune direct controlul judiciar. Deci interdicția duce la opțiunea pentru extreme.

Aici pare ca ea este o protecție a inculpatului, dar impresia este falsă, de regulă, acuzarea va solicita în concret mai mult (o măsură mai severă) și o va obține ‒ arestul preventiv. Norma este, așadar, în toate situațiile una menită sa protejeze mai degrabă victimele infracțiunii decât pe inculpat.

În sens invers (când apărarea solicită coborârea intensității prevenției), interdicția va fi evident una și mai restrictivă în defavoare, care va impune, practic, menținerea unui arest preventiv chiar în mod artificial, deoarece trecerea directă la controlul judiciar este rarisimă. Judecătorul nu va mai analiza pe fond posibilitatea înlocuirii, pentru ca măsura mai ușoară este inadmisibilă iar cea neprivativă ar fi netemeinică.

Am apreciat că art. 218 alin. (3) teza I C. pr. pen., în forma sa anterioară, este neconstituțional în măsura în care instituie o interdicție absolută de dispunere a măsurii arestului la domiciliu în privința inculpatului față de care există suspiciunea rezonabilă că a săvârșit o infracțiune asupra unui membru de familie.

Evident, ar fi absurd să susținem că inculpatul ar putea executa arestul domiciliar la locuința victimelor, dar nu am înțeles de ce acesta nu ar putea executa măsura în alt imobil unde ar avea acces, într-o locuință închiriată sau chiar la hotel.

Norma constituțională privind egalitatea în fața legii este încălcată de textul pe care l-am considerat neconstituțional, deoarece conduce la o inechitate, în sensul că diferențiază cetățenii în funcție de subiectul pasiv al infracțiunii pretins comise.

Legiuitorul trebuie, în opinia noastră, să creeze premisa beneficiului măsurii, urmând ca judecătorul ce o dispune să analizeze condițiile de „fond” ale aplicării sale.

Față de persoana în privința căreia există o suspiciune rezonabilă că a comis o faptă împotriva unui subiect pasiv necircumstanțiat, poate fi dispusă măsura arestului domiciliar, dar dacă subiectul pasiv este un membru de familie, măsura nu poate fi ab initio dispusă.

Nu există vreo motivare obiectivă și rațională pentru care arestul domiciliar să fie interzis persoanei în cazul dat, dacă arestul nu s-ar executa la locuința membrilor de familie. Aprecierea asupra acestui aspect ar trebui, credem, să fie lăsată în puterea judecătorului cauzei.

Doctrina procesual penală a criticat această interdicție. Astfel, un autor afirmă că^[5], „în situația în care locul executării măsurii preventive a arestului la domiciliu nu este unul comun cu domiciliul membrilor familiei inculpatului, rațiunea impedimentului, recte protecția oferită membrilor familiei, victime ale acțiunilor sau inacțiunilor inculpatului, dispare, astfel că măsura preventivă ar putea fi luată într-o astfel de ipoteză”.

S-a mai afirmat că^[6] „rațiunea pentru care este reglementată o asemenea situație de excepție este aceea că ar fi lipsit de eficiență și realmente periculos ca inculpatul să fie silit să coabiteze cu cel pe care l-a vătămat, chiar dacă aceasta se constată doar pe baza unei suspiciuni rezonabile. Credem însă că acest caz este reglementat defectuos, ținând seama de rațiunea ce a justificat existența lui. Considerăm că ar fi fost necesar să se prevadă că această condiție trebuie respectată doar în situația în care inculpatul locuiește împreună cu membrul de familie, pentru că, altfel, interdicția luării măsurii în această situație nu are nicio justificare. Inserarea unei asemenea prevederi se impunea, știut fiind că există situații în care inculpatul locuiește separat de familia sa”.

Am argumentat în fața Curții Constituționale că această interdicție cu titlu absolut încălca o serie de drepturi constituționale. Redăm în cele de mai jos dispozițiile legii fundamentale pe care le-am considerat încălcate:

Potrivit art. 1 alin (5) din Constituția României, „în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.”

Potrivit art. 16 alin. (1), „Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări”.

Potrivit art. 23 alin. (1), „Libertatea individuală și siguranța persoanei sunt inviolabile”.

Norma privind egalitatea în fața legii este încălcată de textul în forma anterioară pe care îl considerăm neconstituțional, deoarece conduce la o inechitate în sensul că diferențiază cetățenii în funcție de subiectul pasiv al infracțiunii pretins comise.

Aparent, nimic nu oprește legiuitorul să instituie interdicții de acest fel. Este cunoscut că gravitatea infracțiunii sau modul de săvârșire se situează printre temeiurile ce pot argumenta dispunerea unei măsuri preventive privative de libertate.

Interpretarea însă a textului criticat în sensul unei prohibiții absolute de dispunere a măsurii contravine legii fundamentale. Legiuitorul trebuie, în opinia noastră, să creeze premisa beneficiului măsurii urmând ca judecătorul ce o dispune să analizeze condițiile de „fond” ale aplicării sale.

Măsurile privative sunt supuse, desigur, unor condiții privitoare la cuantumul pedepsei maxime prevăzute de norma incriminatoare, de calitatea prealabilă de inculpat. Însă acestea sunt rezonabile și sunt stabilite în favoarea acuzatului, pentru protecția sa împotriva unor privări excesive ori arbitrare. Rațiunea interdicției pe care o criticăm este alta.

Situația de inegalitate în drepturi în fața legii ce o considerăm incidentă este aceea în care, prin ipoteză, față de persoana în privința căreia există o suspiciune rezonabilă că a comis o faptă împotriva unui subiect pasiv necircumstanțiat poate fi dispusă de principiu măsura arestului domiciliar, însă dacă subiectul pasiv este un membru de familie, măsura nu poate fi ab initio dispusă.

Or, situația persoanei față de care s-a pus în mișcare acțiunea penală pentru o infracțiune asupra unui membru de familie ar trebui să fie identică cu cea a oricărei persoane trimise în judecată, în sensul posibilității cel puțin teoretice de a fi arestat la domiciliu.

Blocarea acestei alternative la arestul preventiv privează persoana de o serie de drepturi, printre care cel mai important este acela la libertate (deși acceptăm că arestul domiciliar este considerat o privare de libertate, acesta are un regim evident mai atenuat decât privațiunea carcerală). Așa cum am arătat, pentru cel arestat preventiv, arestul domiciliar reprezintă de facto o lăsare în libertate.

În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a reținut principiul conform căruia egalitatea în drepturi a cetățenilor nu înseamnă uniformitate, violarea principiului egalității și nediscriminării existând doar atunci când se aplică un tratament diferențiat unor cazuri egale, fără o motivare obiectivă și rezonabilă sau dacă există o disproporție între scopul urmărit prin tratamentul inegal și mijloacele folosite. În cazul criticat, aceste din urmă condiții sunt întru totul incidente, neexistând elemente care să justifice un tratament diferențiat.

Nu există vreo motivare obiectivă și rațională pentru care arestul domiciliar ar fi interzis persoanei în cazul dat, dacă arestul nu s-ar executa la locuința membrilor de familie. Aprecierea asupra acestui aspect ar trebui, credem, să fie lăsată în puterea judecătorului, unicul în măsură a aprecia asupra stării de pericol pe care o presupune inculpatul.

Nici argumente de politică penală credem că nu ar putea fi primite, pentru că situațiile diferite create prin norma în forma sa anterioară analizată vizează respectarea unor drepturi fundamentale, cum sunt cele privind libertatea și egalitatea.

Deși viciul de neconstituționalitate a fost remediat prin dispozițiile Legii nr. 146/2021, apreciem că este întrunită în continuare condiția de admisibilitate a excepției aflate pe rolul Curții, deoarece, la momentul invocării excepției, dispoziția era în vigoare. Mai mult decât atât, norma și-a produs efecte în cauza în care a fost invocată.

În jurisprudența sa, Curtea s-a pronunțat în situații similare, în care norma criticată a fost modificată ulterior sesizării, dar anterior pronunțării asupra excepției (inter alia, este cazul deciziei nr. 18/2017^[7]).

Ca o scurtă concluzie, apreciem salutară intervenția legislativă recentă de înlăturare a unei inechități, considerând însă că perpetuarea acesteia până la modificare se impune a fi sancționată de Curtea Constituțională. Cu toate că noul text de lege beneficiază de o formulare deficitară, interpretarea se impune a fi una în spiritul său.