Regimul juridic al raporturilor de muncă întemeiate și neîntemeiate pe un contract individual de muncă
Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
1. Înțelesul regimului juridic al raporturilor individuale de muncă
Regimul juridic al raporturilor de muncă întemeiate și neîntemeiate pe un contract individual de muncă se referă la „totalitatea normelor prevăzute de lege cu privire la situația părților între care acestea se stabilesc; el depinde de categoria de angajatori (de drept privat sau public) în subordinea cărora se desfășoară munca, precum și de specificul ei, care determină anumite exigențe și limitări față de ambele subiecte”[1].
2. Clasificarea categoriilor de angajați și regimul juridic aplicabil raporturilor individuale de muncă
Analiza reglementărilor aplicabile subiectelor raporturilor juridice individuale de muncă – fie că este vorba de raporturi juridice de muncă întemeiate pe un contract individual de muncă, fie de „raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă”[2], referite expres de art. 278 alin. (2) C. muncii[3], – evidențiază faptul că munca subordonată față de toți angajatorii (de drept privat și de drept public), în sensul[4] dreptului muncii, desfășoară cei aflați în[5]:
– raporturi juridice de muncă, considerate tipice:
– salariații (din sectorul privat), cărora li se aplică direct Codul muncii, Legea nr. 62/2011 a dialogului social[6] și celelalte norme generale privind problemele esențiale ale raporturilor de muncă, care formează cadrul general[7] de reglementare. În cazul unor categorii speciale de salariați se aplică direct, în ceea ce privește anumite aspecte, acte normative derogatorii de la acesta (de exemplu, în cazul consilierilor juridici se aplică Legea nr. 514/2003 privind organizarea și exercitarea profesiei de consilier juridic[8]) și indirect „cadrul general” ca drept comun (în ceea ce privește aspectele nereglementate de legile speciale), cu mențiunea că dacă cele două categorii de norme nu sunt îndestulătoare, se va aplica legislația civilă – ca drept comun, în următoarea ordine;
– membrii cooperatori pentru care aceste raporturi se suprapun celor cooperatiste, cărora li se aplică direct Legea nr. 1/2005 privind organizarea și funcționarea cooperației[9], precum și, în baza acestei legi, normele interne emise de asociațiile de societăți cooperative, uniunile județene și naționale de societăți cooperative iar, indirect, „cadrul general” ca drept comun în materie – în măsura în care reglementările speciale enumerate nu sunt derogatorii sau complete și aplicarea lui este compatibilă cu specificul acestor raporturi de muncă[10];
– personalul contractual (angajat cu contract individual de muncă)vdin administrația publică, din autoritățile și instituțiile publice, precum și din alte persoane juridice în cadrul cărora își desfășoară activitatea categoriile de personal prevăzute în legislația-cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice[11] – căruia i se aplică direct Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice[12] și prevederile specifice din Codul administrativ[13], împreună formând cadrul general de reglementare. În cazul unor categorii speciale de personal contractual se aplică direct, în ceea ce privește anumite aspecte, acte normative derogatorii de la acesta (de exemplu, în cazul cadrelor didactice – Legea nr. 1/2011 a educației naționale[14], în cazul personalului din serviciile de probațiune se aplică Legea nr. 123/2006 privind statutul acestora[15], în cazul personalului auxiliar de specialitate al instanțelor judecătorești și al parchetelor de pe lângă acestea și al celui care funcționează în cadrul Institutului Național de Expertize Criminalistice se aplică Statutul reglementat prin Legea nr. 567/2004[16]), precum și indirect „cadrul general”, ca drept comun – reprezentat de Legea-cadru nr. 153/2017 și Codul administrativ – în ceea ce privește aspectele nereglementate de legile speciale, cu specificarea că în lipsa reglementărilor pentru anumite situații specifice din „cadrul general” devin aplicabile, în următoarea ordine, din perspectiva generalității Codul muncii etc.;
– funcționarii publici[17] cărora li se aplică direct Codul administrativ (în care a fost cuprins noul Statut al funcționarilor publici), unele prevederi (rămase în vigoare) din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici și, de exemplu[18], în baza art. 626 din Codul administrativ, în măsura în care nu contravin, prevederi din H.G. nr. 611/2011 pentru aprobarea normelor privind organizarea și dezvoltarea carierei funcționarilor publici[19], din H.G. nr. 1.344/2007 privind normele de organizare și funcționare a comisiilor de disciplină[20], precum și Legea nr. 62/2011 a dialogului social (direct, dar și cu titlu de drept comun în raport cu H.G. nr. 833/2007), H.G. nr. 833/2007 privind normele de organizare și funcționare a comisiilor paritare și încheierea acordurilor colective[21] care se aplică direct până la un nou act normativ cu acest obiect, în baza art. 626 din Codul administrativ, precum și celelalte dispoziții privind problemele esențiale ale raporturilor de serviciu. În afara acestor funcționari publici, pe care-i vom numi „generali”, există și funcționarii publici supuși direct statutelor speciale (precum și dispozițiilor specifice de detaliere ori completare a acestora), precum și indirect „cadrului general” reprezentat de Codul administrativ, cu titlu de drept comun al raporturilor de serviciu, în ceea ce privește aspectele nereglementate de statutele speciale, cu mențiunea că în lipsa reglementărilor pentru anumite situații specifice din acest „cadru general” devin aplicabile, în următoarea ordine, din perspectiva generalității, prevederile comune pentru funcționarii publici și personalul contractual din Codul administrativ, Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, respectiv Codul muncii etc. Este vorba de următorii funcționari publici, pe care-i vom numi „speciali”:
– funcționarii publici parlamentari din cadrul structurilor de specialitate ale Camerei Deputaților și Senatului și funcționarii publici din cadrul Consiliului Legislativ, cărora li se aplică direct statutul aprobat prin Legea nr. 7/2006 privind statutul funcționarului public parlamentar[22];
– funcționarii publici din cadrul instituției Avocatului Poporului, cărora li se aplică direct Legea nr. 7/2006 privind statutul funcționarului public parlamentar și Regulamentul de organizare și funcționare a instituției Avocatul Poporului[23];
– managerii publici, cărora li se aplică direct Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 92/2008 privind statutul funcționarului public denumit manager public[24];
– polițiștii, cărora li se aplică direct Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului[25];
– polițiștii de penitenciare cărora li se aplică direct Statutul aprobat prin Legea nr. 145/2019[26] și cu titlu de drept comun Legea nr. 360/2002 privind Statutul polițistului;
– personalul vamal, căruia i se aplică direct Statutul aprobat prin Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 10/2004[27];
– cadrele militare supuse direct Statutului aprobat prin Legea nr. 80/1995[28];
– membrii corpului diplomatic și consular, cărora li se aplică, în principal, Statutul aprobat prin Legea nr. 269/2003[29], iar în lipsa dispozițiilor speciale derogatorii, dreptul comun, în acest caz reprezentat de „prevederile înscrise în legislația muncii și în statutul funcționarilor publici” [îi încadrăm, totuși, în categoria funcționarilor publici cu statut special];
– magistrații (judecătorii și procurorii), cărora li se aplică Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor[30], cu specificarea că în lipsa dispozițiilor speciale derogatorii, devine aplicabil[31] dreptul comun reprezentat de Legea-cadru nr. 153/2017 privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, respectiv de Codul muncii etc.;
– raporturi de muncă considerate atipice și anume ucenicii, cărora li se aplică în ceea ce privește drepturile și obligațiile ce decurg din raportul de muncă (având ca scop formarea lor profesională), legislația comună a muncii, iar în ceea ce privește organizarea atingerii scopului menționat Legea nr. 279/2005 privind ucenicia la locul de muncă. „Asemănător cu contractul de ucenicie este și contractul de internship, reglementat de Legea nr. 176/2018. Acesta este definit de art. 2 lit. c) din lege ca un contract încheiat între intern și organizația-gazdă pe durată determinată, în temeiul căreia un intern se obligă să se pregătească profesional și să desfășoare o activitate specifică pentru și sub îndrumarea unei organizații-gazdă, care se obligă să îi asigure o indemnizație pentru internship și condiții necesare realizării scopului prevăzut de art. 1 alin. (1) (care definește scopul acestui contract)”[32]. Suntem de acord cu opinia[33], conform căreia, „prin trăsăturile sale – care îmbină gradual caracteristici ale contractelor de muncă (preponderent), dar și ale contractelor civile – contractul de internship apare, sub aspectul naturii sale juridice, drept un contract sui generis, autonom”. El „este un contract care se află la zona limitrofă dintre normele juridice de drept al muncii și cele civile”. Dar, „internshipul este conectat într-o măsură mai mare la legislația muncii”. Internul, parte în contractul de internship, poate fi inclus în categoria de lucrător, concept utilizat în normele europene.
* Articol extras din revista Pandectele Române nr. 6/2020.
[1] Al. Țiclea, L. Georgescu, A. Ștefănescu, C. Bențe, Dreptul muncii și securității sociale, Ed. Wolters Kluwer România, București, 2015, p. 18.
[2] Calitatea Codului muncii „de «drept comun» pentru «raporturi juridice de muncă neîntemeiate pe un contract individual de muncă» [art. 278 alin. (2)] evidențiază faptul că oricare ar fi legea specială vizată de Cod [în art. 1 alin. (2)] cu privire la guvernarea raporturilor de muncă «neîntemeiate pe un contract individual de muncă» [art. 278 alin. (2)], ea aparține tot dreptului muncii – din moment ce reglementează raporturi juridice de muncă” (A. Ștefănescu, Resurse umane. Legislație și proceduri, Ed. Lumen, Iași, 2015, p. 47.)
[3] Legea nr. 53/2003 – Codul muncii (republicată în M. Of. nr. 345 din 18 mai 2011, modificată ulterior).
[4] A se vedea Al. Țiclea, L. Georgescu, A. Ștefănescu, C. Bențe, Dreptul muncii și securității sociale, op. cit., pp. 11-12.
[5] A se vedea și o mai veche clasificare în: L. Georgescu, A. Ștefănescu, Unele discuții privind regimul juridic aplicabil raporturilor de muncă, în R.R.D.M. nr. 8/2012, p. 20-23; Al. Țiclea, L. Georgescu, A. Ștefănescu, C. Bențe, Dreptul muncii și securității sociale, op. cit., pp. 18-21. Între timp au intervenit modificări legislative, drept pentru care am considerat că prin acest material este utilă evidențierea lor; de asemenea, se impun anumite explicații suplimentare.
[6] Republicată în M. Of. nr. 625 din 31 august 2012, modificată ulterior.
[7] Se precizează în art. 1 alin. (2) C. muncii că acesta „reglementează domeniul raporturilor de muncă”, renunțându-se la vechea sintagmă „totalitatea raporturilor individuale și colective de muncă”.
„Rațiunea acestei modificări constă în aceea că Legea nr. 53/2003 – Codul muncii nu reglementează «totalitatea» raporturilor individuale de muncă, iar cele colective fac obiectul unui alt act normativ – Legea dialogului social nr. 62/20112.
În plus, Codul muncii – care poate fi considerat o lege a contractului individual de muncă, reglementează, dar numai la nivelul unor principii generale:
– modul în care se efectuează controlul aplicării reglementărilor din domeniul raporturilor de muncă (inspecția muncii, prevăzută în Titlul X, art. 237-240);
– jurisdicția muncii, (Titlul XII, art. 266-275);
– formarea profesională (Titlul VI, art. 192-210);
Desigur, indicat era ca normele cuprinse în Legea nr. 62/2011 să fie încorporate în Codul muncii. S-ar fi eliminat astfel paralelismele nejustificate și contrarietatea dintre unele norme ale celor două reglementări.
În temeiul art. 1 alin. (2), dispozițiile Codului muncii sunt aplicabile și altor categorii de raporturi în măsura în care legile speciale aplicabile nu conțin norme specifice derogatorii. Este cazul, de exemplu, al raporturilor juridice privind personalul didactic, (potrivit Legii educației naționale nr. 1/2011), personalul diplomatic și consular (conform Legii nr. 269/2003), funcționarii publici, inclusiv cei cu statut special, militarii etc.” (Al. Țiclea, L. Georgescu, A.O. Duțu, Codul muncii. Legislație conexă. Comentarii. Jurisprudență, Ed. Universul Juridic, București, 2020, p. 17).
[8] Publicată în M. Of. nr. 867 din 5 decembrie 2003, modificată ulterior.
[9] Republicată în M. Of. nr. 368 din 20 mai 2014.
[10] De exemplu în cazul acestor categorii de angajați, în mod distinct, convenția individuală de muncă este tot o specie a contractului individual de muncă, adică un contract special; în baza lui ia naștere raportul juridic individual de muncă, grefat pe raportul juridic cooperatist, dintre un membru cooperator și reprezentantul societății cooperative. Formele convenției sunt: convenția individuală de muncă pe durată nedeterminată, convenția individuală de muncă la domiciliu; convenția individuală de muncă cu fracțiune de normă. O altă specificitate este că, potrivit Anexei la Hotărârea Consiliului Național al UCECOM nr. 11/15.XII.2006 (Norme de reglementare a raporturilor de muncă ce au ca temei legal convenția individuală de muncă, republicată în baza Hotărârii nr. 1 din 19 martie 2015 modificată în baza Hotărârii nr. 6 din 22 septembrie 2016 și Hotărârii nr. 1 din 23 martie 2017) nu se poate încheia convenție individuală de muncă pe durată determinată.
[11] Cu privire la Partea VI „Statutul funcționarilor publici, prevederi aplicabile personalului contractual din administrația publică și evidența personalului plătit din fonduri publice” din Codul administrativ (adoptat prin O.U.G. nr. 57 din 2019, publicată în M. Of. nr. 555 din 5 iulie 2019) sugestiv este art. 365: „Prezenta parte reglementează normele generale privind:
a) regimul general al raporturilor juridice dintre funcționarii publici și autoritățile și instituțiile publice prevăzute la art. 369;
b) regimul specific al personalului contractual din administrația publică;
c) asigurarea evidenței personalului plătit din fonduri publice.” [alin. (1)]
„Dispozițiile cuprinse în prezenta parte se aplică:
a) autorităților și instituțiilor publice, precum și altor persoane juridice în cadrul cărora își desfășoară activitatea categoriile de personal prevăzute în legislația-cadru privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice;
b) funcționarilor publici, personalului angajat cu contract individual de muncă sau cu contract de management, precum și altor categorii de personal plătit din fonduri publice.” [alin. (2)]
[12] Publicată în M. Of. nr. 492 din 28 iunie 2017, modificată ulterior.
[13] Menționăm că până la un nou act normativ cu același obiect, de detaliere a prevederilor din Partea a VI-a a Codului administrativ, în baza art. 626 din acesta, se aplică, în măsura în care nu contravine acestora, Regulamentului cadru privind stabilirea principiilor generale de ocupare a unui post vacant sau temporar vacant corespunzător funcțiilor contractuale și a criteriilor de promovare în grade sau trepte profesionale imediat superioare a personalului contractual din sectorul bugetar plătit din fonduri publice, aprobat prin H.G. nr. 286/2011 (publicată în M. Of. nr. 221 din 31 martie 2011, modificată ulterior).
[14] Publicată în M. Of. nr. 18 din 10 ianuarie 2011, modificată ulterior.
[15] Publicată în M. Of. nr. 407 din 10 mai 2006, modificată ulterior.
[16] Publicată în M. Of. nr. 1197 din 14 decembrie 2004, modificată ulterior.
[17] Pentru o abordare exhaustivă a funcției publice și a funcționarilor publici, a se vedea Al. Țiclea (coordonator), L. Georgescu, A. Cioriciu Ștefănescu, B. Vlad, Dreptul public al muncii, Ed. Wolters Kluwer România, București, 2010.
[18] Art. 626 din Codul administrativ dispune: „Hotărârile în vigoare adoptate de Guvern în temeiul actelor normative abrogate ca urmare a intrării în vigoare a prezentului cod sunt aplicabile până la intrarea în vigoare a hotărârilor Guvernului care au același obiect de reglementare și care vor fi adoptate de Guvern în temeiul prevederilor prezentului cod”. [alin. (1)] „Prevederile hotărârilor Guvernului prevăzute la alin. (1) sunt aplicabile în mod corespunzător în situația în care nu contravin prevederilor prezentului cod” [alin. (2)].
[19] Publicată în M. Of. nr. 530 din 14 iulie 2008, modificată ulterior.
[20] Publicată în M. Of. nr. 768 din 13 noiembrie 2007, modificată ulterior.
[21] Publicată în M. Of. nr. 565 din 16 august 2007, modificată ulterior.
[22] Republicată în M. Of. nr. 345 din 25 mai 2009, modificată ulterior.
[23] Republicat în baza Hotărârii nr. 1/2011 a Birourilor permanente ale Camerei Deputaților și Senatului în M. Of. nr. 692 din 29 septembrie 2011. Potrivit art. 26 din acest Regulament, Legea nr. 7/2006 privind statutul funcționarului public parlamentar se aplică și funcționarilor publici din cadrul instituției Avocatului Poporului.
[24] Publicată în M. Of. nr. 484 din 30 iunie 2008, modificată ulterior.
[25] Publicată în M. Of. nr. 440 din 24 iunie 2002, modificată ulterior.
[26] Publicată în M. Of. nr. 631 din 30 iulie 2019.
[27] Publicată în M. Of. nr. 256 din 23 martie 2004, modificată ulterior.
[28] Publicată în M. Of. nr. 155 din 20 iulie 1995, modificată ulterior.
[29] Publicată în M. Of. nr. 441 din 23 iunie 2003, modificată ulterior.
[30] Republicată în M. Of. nr. 826 din 13 septembrie 2005, modificată ulterior.
[31] „Distinct de funcționarii publici care exercită prerogative de putere publică din sfera celei administrative, magistrații exercită prerogative de putere publică specifice puterii judecătorești; au o poziție distinctă atât față de primii, cât și față de demnitari – într-adevăr, activitatea tuturor implică prerogative de putere publică, dar de altă natură, aspect ce trebuie privit în lumina celebrului principiu al lui Montesquieu, consacrat expres de alin. (4) al art. 1 din Constituția României: „Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor – legislativă, executivă și judecătorească – în cadrul democrației constituționale”. (Al. Țiclea, L. Georgescu, A. Ștefănescu, C. Bențe, Dreptul muncii și securității sociale, op. cit., p. 18.).
[32] Al. Țiclea, L. Georgescu, A.O. Duțu, Codul muncii. Legislație conexă. Comentarii. Jurisprudență, pp. 800-801.
[33] A se vedea I.T. Ștefănescu, Considerații cu privire la natura juridică a contractului de internship, în R.R.D.M. nr. 4/2019, pp. 26-27, în Al. Țiclea, L. Georgescu, A.O. Duțu, Codul muncii. Legislație conexă. Comentarii. Jurisprudență, pp. 801-802.