Obligaţia sau răspunderea subsidiară pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită săvârşită de o persoană lipsită de discernământ

 

---

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!

---

---

 

1. Noțiunea de răspundere civilă subsidiară^[1]

În contextul analizei răspunderii civile, sintagma „răspunderea subsidiară” sugerează ideea existenței unei obligații de reparare a unui prejudiciu injust suferit de către o altă persoană, obligație care devine efectivă sau, altfel spus, este „activată” numai în condi­țiile în care, din anumite motive, prevăzute expres de lege, reparația la care are dreptul victima nu poate fi obținută de la o persoană care este sau, după caz, ar fi, de regulă, îndatorată în primul rând să o acorde. Așadar, atunci când este vorba de o răspundere subsidiară, este întotdeauna necesar ca, pe primul plan, legea să prevadă angajarea răspunderii altei persoane decât cea obligată în subsidiar la repararea unui prejudiciu cauzat în anumite condiții, bine și precis stabilite. De aici rezultă că, în cazul în care se poate angaja răspunderea celui obligat în primul rând la repararea prejudiciului, răs­punderea față de victimă a celui chemat de lege, în subsidiar, în același scop este în întregime înlăturată.

Vechiul Cod civil român nu cuprindea nicio prevedere expresă referitoare la vreo ipoteză în care să fie posibilă angajarea răspunderii delictuale subsidiare. Cu toate acestea, în literatura de specialitate, noțiunea a fost folosită pentru a exprima raportul dintre răspunderea părinților pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori (art. 1000 alin. 2 C. civ. din 1864) și răspunderea cadrelor didactice și meseriașilor pentru preju­diciile cauzate terților de elevi și ucenici (art. 1000 alin. 4 C. civ. din 1864). Problema se punea atunci când un minor, având calitatea de elev sau de ucenic, săvârșea o faptă prin care cauza un prejudiciu unei terțe persoane în timp ce se afla sau trebuia să se afle sub supravegherea cadrului didactic ori a meseriașului^[2]. Într‑o astfel de situație, pe primul plan se afla sau trebuia să se afle răspunderea cadrului didactic ori, după caz, a mese­riașului (art. 1000 alin. 4 C. civ. din 1864); totuși, în măsura în care acesta reușea să înlăture propria sa răspundere pentru neîndeplinirea obligației de supraveghere, se putea angaja răspunderea subsidiară a părinților pentru neîndeplinirea obligației de educare a copilului lor minor, pe temeiul art. 1000 alin. 2 C. civ. din 1864^[3]. Prin urmare, s‑a afirmat că răspunderea părinților „nu este înlăturată definitiv și irevocabil prin simplul fapt că elevul sau ucenicul se află temporar sub supravegherea profesorului sau meșteșugarului. Virtual, subiacent și ca fond general, ea continuă să existe chiar pentru perioada de timp în care minorul se afla sub acea supraveghere”^[4].

De asemenea, subliniem că în spațiul literaturii noastre de specialitate s‑a consi­derat și se consideră și în prezent că prin art. 30 al Legii nr. 22/1969 privind angajarea gestionarilor, constituirea de garanții și răspunderea în legătură cu gestionarea bunu­rilor agenților economici, autorităților sau instituțiilor publice^[5], aflată și astăzi în vigoare, a fost instituită răspunderea subsidiară, în limita valorii pagubei care a rămas neacoperită de autorul său direct, din momentul insolvabilității acestuia, în sarcina anumitor persoane, care s‑au făcut vinovate de anumite fapte, cum este neluarea măsu­rilor necesare pentru stabilirea și acoperirea pagubelor în gestiune. Noul nostru Cod civil reglementează răspunderea subsidiară în art. 1.368, cu denumirea marginală „Obli­gația subsidiară de indemnizare a victimei”. Credem că cele două sintagme sunt sinonime și desemnează aceeași noțiune. Textul acestui articol este așezat, structural, în secțiunea în care este reglementată răspunderea civilă pentru fapta proprie, într‑o formulare nu prea reușită, după cum urmează: „(1) Lipsa discernământului nu îl scutește pe autorul prejudiciului de plata unei indemnizații către victimă ori de câte ori nu poate fi angajată răspunderea persoanei care avea, potrivit legii, îndatorirea de a‑l supraveghea. (2) Indem­nizația va fi stabilită într‑un cuantum echitabil, ținându‑se seama de starea patri­monială a părților”. Așadar, se are în vedere, în principal, ipoteza în care prejudiciul este cauzat de către un minor care în momentul săvârșirii faptei prejudiciabile este lipsit de discer­nă­mânt, respectiv un minor care nu a împlinit vârsta de 14 ani sau, după caz, o altă persoană care beneficiază de consiliere judiciară sau tutelă specială. Nefiind în măsură să înțeleagă semnificația și să prevadă urmările faptelor sale și nici să‑și contro­leze comportamentul, autorul faptei prejudiciabile, potrivit art. 1.366 C. civ., în principiu, nu poate fi obligat să răspundă în condițiile art. 1.357 C. civ., condiții printre care, în mod necesar, este inclusă și vinovăția făptuitorului.

În cele ce urmează, vom încerca să analizăm soluția la care s‑au oprit redactorii
art. 1.368 C. civ., precum și oportunitatea reglementării exprese a răspunderii subsi­diare, ținând cont și de unele antecedente existente în jurisprudența noastră în acest domeniu sub imperiul vechiului Cod civil, precum și de anumite reglementări din dreptul civil comparat. De asemenea, deși textul legal în discuție are în vedere doar situația minorului și a persoanelor, de regulă, majore care beneficiază de consiliere judiciară sau tutelă specială în condițiile și cazurile prevăzute de art. 164‑177 C. civ., conținutul său poate influența și soluția la care s‑ar putea ajunge atunci când o persoană din această categorie este ea însăși victimă, suferind un prejudiciu la producerea căruia însă a contribuit prin fapta sa, alături de fapta altuia.

2. Tendințe doctrinare și soluții jurisprudențiale în perioada anterioară intrării în vigoare a noului Cod civil

Pentru o cât mai clară examinare a textului art. 1.368 din noul Cod civil, credem că este utilă, în prealabil, prezentarea tendințelor înregistrate în spațiul doctrinar, precum și a orientărilor jurisprudenței privitoare la existența și angajarea răspunderii delictuale subsidiare sub imperiul vechilor reglementări.

Teza neresponsabilității persoanei lipsite de discernământ a fost și este și astăzi dominantă în literatura de specialitate^[6]. Cu toate acestea, la sfârșitul primului pătrar al secolului trecut, s‑a exprimat și părerea potrivit căreia persoana lipsită de discernământ ar trebui să fie obligată totuși, în anumite situații, la repararea prejudiciilor cauzate prin faptele sale. Astfel, criticând includerea elementului imputabilității în conținutul noțiunii de culpă, s‑a arătat că această concepție „care nu pare a fi cea a legiuitorului, s‑a dovedit insuficientă pentru a satisface trebuințele vieții sociale”^[7]. De aceea, a fost propusă adop­tarea tezei culpei sociale, obiective, sau a culpei in abstracto. În acest sens, s‑a precizat că stabilirea culpei ar fi necesar să se facă după un criteriu care este „nu atât moral, după starea subiectivă de conștiință a autorului atitudinii dăunătoare, decât propriu‑zis social, după normalitatea obiectivă a atitudinii, judecată după cerințele vieții sociale”^[8]. În aceste condiții, culpa ar exista în toate cazurile în care „atitudinea dăunătoare a cuiva prezintă în sine însăși chiar neatârnat de starea de conștiință a autorului, un caracter de anomalie cu privire la manifestările cele mai statornice ale vieții sociale”^[9]. Pe această linie de gân­dire, în urmă cu un secol, acest prestigios autor întrezărea posibilitatea existenței unei răspunderi bazate pe motive de normalitate, în special în cazul în care „paguba a fost cauzată unei victime nevoiașe prin fapta unui iresponsabil avut”^[10]. Și mai mult, într‑o opinie chiar mai tranșantă, aproximativ în aceeași perioadă, s‑a susținut de către un alt autor că greșeala nu trebuie considerată un element indispensabil al răspunderii civile; ceea ce angajează răspunderea este un fapt sau un raport de cauzalitate, și nicidecum culpa^[11]. Așa se face că obligația de reparare a prejudiciului în sarcina persoanei lipsite de discernământ, care l‑a cauzat prin fapta sa, nu‑și are sursa în ideea de responsabilitate, ci în ideea de garanție^[12]. Or, ancorarea și condiționarea obligației de reparare exclusiv pe teren subiectiv și moral au drept consecință faptul că se scapă din vedere că această obligație trebuie privită, în primul rând, din perspectiva victimei, a celui păgubit, și nicidecum în funcție doar de autorul prejudiciului.

În ceea ce privește jurisprudența, până la începutul deceniului al VIII‑lea al seco­lului trecut, instanțele noastre de judecată s‑au situat constant pe poziția că răspunderea pentru fapta proprie a persoanelor lipsite de discernământ nu putea fi angajată în condițiile art. 998‑999 C. civ. din 1864, care defineau delictul și cvasidelictul, adică fapta săvârșită cu intenție și cea săvârșită prin imprudență sau neglijență. Această stare de lucruri nu însemna că victimele faptelor prejudiciabile săvârșite de asemenea persoane au rămas să suporte întotdeauna singure povara păgubirii; dimpotrivă, ele au avut posi­bilitatea legală să obțină repararea prejudiciilor de la alte persoane pe temeiul art. 1000 alin. 2 și 4 C. civ. din 1864, texte prin care era instituită răspunderea părinților pentru prejudiciile cauzate prin faptele săvârșite de copiii lor minori^[13], precum și răspunderea cadrelor didactice și a meseriașilor pentru prejudiciile cauzate terților de elevii și ucenicii minori aflați sub supravegherea lor^[14].

Numai că, după cum se cunoaște, victima faptei ilicite, uneori, se poate însă afla într‑o situație deosebit de precară, atunci când făptuitorul este o persoană lipsită de discernământ și nu sunt întrunite condițiile ca o altă persoană să răspundă de preju­diciul care i‑a fost cauzat ori reparația nu poate fi obținută, din motive obiective, de la o altă persoană, chiar dacă obligația s‑a născut și există în sarcina sa^[15]. Într‑o atare ipoteză, victima, deși inocentă, se află într‑o postură total nefavorabilă, riscând să nu poată obțină repararea nici măcar în parte a prejudiciului injust suferit.

Confruntată cu situații de acest fel, începând cu anul 1972, jurisprudența fostei instanțe supreme a cunoscut o adevărată cotitură^[16]. Astfel, într‑o ipoteză, pârâtul, un minor fără discernământ, lipsit fiind de părinți, precum și de alți ocrotitori legali, a incendiat o suprafață de pădure, cauzând o pagubă considerabilă avutului public. Instanța supremă din acea vreme, deși a recunoscut că, în principiu, numai faptele omului săvârșite din culpă pot angaja răspunderea proprie pentru prejudiciul cauzat, în cazul din speță, a apreciat că „ar fi contrar echității și regulilor de conviețuire socială ca victima să suporte singură paguba, iar autorul acesteia să nu fie măcar în parte obligat la repararea ei, ținându‑se seama desigur de situația patrimonială a părților din proces. Este necesar deci ca, în speță, instanța de fond să verifice întinderea patrimoniului pârâtului, ce venituri realizează și ținând seama de acestea ca și de cele necesare traiului său și eventual de cele necesare persoanelor față de care este obligat la întreținere, să aprecieze în ce măsură ar putea repara paguba”^[17].

Această soluție nu a rămas singulară. Dimpotrivă, ea a fost urmată și de alte hotărâri de speță pronunțate de fosta instanță supremă^[18] ori de instanțele de judecată inferioare^[19]. Așa, de pildă, aceleași considerente au fost invocate mai târziu în solu­ționarea altei cauze; de această dată, litigiul a avut ca obiect acordarea de despăgubiri unei persoane fizice a cărei integritate corporală a fost vătămată prin fapta ilicită săvârșită de un autor, persoană lipsită de discernământ. Deși s‑a recunoscut, din nou, că vinovăția sau culpa este o condiție esențială și necesară în vederea angajării răspunderii autorului pentru pagubele cauzate altora prin fapte ilicite, s‑a statuat că totuși, în cazuri de acest fel: „considerente de echitate impun obligarea (autorului – persoană lipsită de discernământ – p.n., L.P.) la despăgubiri pentru repararea pagubei, cel puțin parțial, în raport cu posibilitățile sale materiale, fiind împotriva principiului echității ca victima faptei ilicite… să suporte integral paguba ce i s‑a produs”; în acest scop, s‑a apreciat în continuare că trebuie verificată „situația patrimonială a pârâtului, veniturile de care acesta dispune, nevoile de întreținere, stabilind, în funcție de aceste elemente, obligația de reparare, după caz, în totalitate sau parțială, a prejudiciului suferit de reclamantă”^[20].

Așadar, încă din regimul trecut poate fi reținut faptul că practica judiciară a admis, exclusiv pe motive de echitate, posibilitatea obligării în mod direct și nemijlocit, dar numai în al doilea rând, adică în subsidiar, a persoanei lipsite de discernământ la repararea pagubei cauzate altuia prin fapta sa ilicită, în cazul și în limita în care starea patrimonială îi permite și justifică o atare soluție. Această orientare a jurisprudenței credem că a fost determinată și de împrejurarea că, în art. 345 din Proiectul Codului civil elaborat, în principal, de marele doctrinar și legislator care a fost Mihail Eliescu, defini­tivat în anul 1971, ulterior abandonat, se preconiza reglementarea expresă a posibilității obligării subsidiare a autorului faptei păgubitoare, săvârșită în absența totală și neimputabilă a discernământului, la repararea prejudiciului cauzat, în cazul în care nicio altă persoană nu avea îndatorirea legală de a‑l supraveghea ori atunci când despă­gu­birea nu ar fi putut fi obținută de la cel obligat să‑l supravegheze, „dacă, ținându‑se seama de împrejurări, ar fi contrar regulilor de conviețuire socială ca păgubitul să suporte singur paguba”. Deși acest proiect de Cod civil nu a mai fost adoptat, ideea consacrării „de lege ferenda” a acestei soluții a continuat să fie susținută de unii autori din literatura de specialitate^[21]. De altfel, până la urmă, ea și‑a găsit rezolvarea, ce‑i drept, numai în parte, în textul art. 1.368 din noul Cod civil.

Din cele arătate rezultă cu claritate că jurisprudența noastră, însoțită și susținută de o parte semnificativă a doctrinei de specialitate, a creat pe cale pretoriană un nou caz de răspundere civilă obiectivă, chiar dacă vechiul Cod civil nu conținea nicio dispoziție în acest sens care să constituie temeiul său legal de necontestat. Totuși, în timp ce toate celelalte ipoteze de răspundere civilă delictuală obiectivă au avut ca fundament ideea de garanție, întemeiată pe riscul de activitate^[22], răspunderea fără culpă pentru fapta proprie a persoanelor lipsite de discernământ a fost explicată și fundamentată pe ideea sau principiul echității^[23] și al justiției comutative.

Acestea au fost, în sinteză, antecedentele doctrinare și jurisprudențiale care explică faptul că redactorii textelor noului Cod civil au apreciat că este necesar ca în art. 1.368 să prevadă posibilitatea angajării, în anumite condiții, a răspunderii delictuale subsidiare pentru fapta proprie în sarcina minorilor, precum și a altor persoane lipsite de discer­nământ, sub denumirea de „obligație subsidiară de indemnizare a victimei”.

3. Aspecte de drept comparat^[24]

Analiza soluției pentru care s‑a optat în textul art. 1.368 C. civ. poate fi desfășurată numai dacă vom cerceta și reglementările existente în această materie în dreptul civil al altor state europene. Mai mult decât atât, recursul la dreptul comparat se impune de la sine și cu evidentă necesitate. La o primă vedere, putem formula o constatare certă: majoritatea legislațiilor se pare că au consacrat „de lege lata” soluția conform căreia se recunoaște victimei dreptul de a cere și primi reparația de la autorul faptei ilicite și prejudiciabile, persoană lipsită de discernământ, desigur, în măsura în care se constată că sunt îndeplinite anumite condiții.

Potrivit Codului civil spaniol, răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin faptele persoanelor lipsite de discernământ revine, în primul rând, celor care au obligația legală de a‑i supraveghea; în cazul în care răspunderea acestora nu poate fi angajată, autorul este ținut să răspundă cu propriile bunuri pentru prejudiciul cauzat, având însă dreptul să rețină din acele bunuri ceea ce este necesar pentru întreținerea sa (art. 1902‑1903
C. civ. spaniol)^[25]. De asemenea, art. 2047 C. civ. italian, după ce în primul alineat prevede că: „În cazul în care o pagubă este cauzată de o persoană incapabilă de a înțelege sau de a vrea, reparația este datorată de acela care este obligat să‑l supravegheze pe incapabil, afară dacă nu dovedește că nu a avut posibilitatea de a împiedica producerea faptului”, în alineatul al doilea dispune: „În cazul în care victima nu a putut obține reparația de la acela care era ținut să‑l supravegheze, judecătorul, în considerarea situației economice a părților, poate să‑l oblige pe autorul pagubei la o indemnizație echitabilă”^[26].

Codul federal elvețian al obligațiilor, în art. 54, conține următoarea dispoziție: „Dacă echitatea o impune, judecătorul poate condamna o persoană lipsită de discernământ la repararea totală sau parțială a pagubei pe care a cauzat‑o”. Tot astfel, art. 829 C. civ. german (BGB) prevede: „Persoana care, într‑unul dintre cazurile arătate la art. 823‑826, prin aplicarea art. 827‑828, nu este trasă la răspundere pentru paguba cauzată prin fapta sa, nu este mai puțin ținută la reparație, dacă dezdăunarea nu poate fi obținută de la o terță persoană răspunzătoare cu supravegherea acesteia și dacă circumstanțele echității o impun, în special ținând cont de situația părților, fără a i se putea pune în pericol traiul zilnic sau îndeplinirea obligațiilor de întreținere ce‑i revin prin lege”.

Art. 1386 bis din Codul civil belgian, introdus prin Legea din 16 aprilie 1935, prevede: „Atunci când o persoană care se află în stare de demență sau într‑o stare de grav dezechilibru mintal sau de debilitate mintală, care i‑a provocat o incapacitate de control al acțiunilor sale, cauzează pagube altora, judecătorul poate s‑o condamne la despăgubirea totală sau parțială la care aceasta ar fi putut fi obligată dacă ea ar fi avut controlul actelor sale. Judecătorul va statua potrivit echității, ținând cont de circum­stanțe și de situația părților”^[27].

În spațiul dreptului civil francez, o lungă perioadă de timp, până în deceniul
al VII‑lea din secolul trecut, problema răspunderii persoanelor lipsite de discernământ a suscitat dezbateri și vii controverse^[28]. Astfel, până la modificarea legislativă realizată prin Legea nr. 68‑5 din 3 ianuarie 1968 cu privire la reforma dreptului incapabililor majori, doctrina de drept civil a fost extrem de divizată în ceea ce privește soluția care ar fi trebuit adoptată și urmată de jurisprudență în legătură cu influența lipsei de discer­nământ a autorului de fapte ilicite și prejudiciabile asupra existenței și angajării răs­punderii delictuale a acestuia; majoritatea autorilor au rămas fideli concepției clasice, care conferea culpei civile natura sa subiectivă și a cărei existență era condiționată și subordonată cerinței imputabilității morale reținute și dovedite în sarcina autorului faptei prejudiciabile; astfel, pe această bază, se respingea posibilitatea obligării unei persoane lipsite de discernământ la repararea prejudiciului cauzat altuia prin fapta sa ilicită. Nu este însă mai puțin adevărat că această poziție a fost totuși contestată de o parte a doctrinei, opinie care a devenit cu timpul din ce în ce mai influentă. Tot astfel, jurisprudența a statuat, în principiu, că absența discernământului este o cauză de neimputabilitate care exclude existența și angajarea răspunderii delictuale în sarcina autorilor de fapte prejudiciabile aflați într‑o atare situație; cu toate acestea, s‑a putut constata că, la început sporadic și apoi tot mai frecvent, s‑au multiplicat cazurile de speță în care instanțele franceze au pronunțat hotărâri, cu diferite motivări, prin care, în anumite situații, au obligat unele persoane din această categorie să plătească despă­gubiri victimelor pe care le‑au prejudiciat prin faptele lor ilicite.

În ambianța acestor realități, prin legea arătată mai sus, în Codul civil francez a fost introdus art. 489‑2, care, după renumerotarea din anul 2007, a devenit art. 414‑3
C. civ. fr., în termenii căruia „Acela care cauzează altuia un prejudiciu, fiind sub imperiul unei tulburări mintale, nu este mai puțin obligat la reparație”. Interpretarea și aplicarea acestei reglementări au pus spre rezolvare probleme deosebite doctrinei și practicii judiciare^[29]. Interpretările au fost diferite: unele restrictive și altele extensive. Juris­prudența Curții de Casație nu s‑a angajat nici de o parte și nici de cealaltă, preferând rezolvarea dificultăților de aplicare a textului legal pentru fiecare caz, privit în indivi­dualitatea sa, nefiind legată de vreun sistem de interpretare rigid. Fără a intra în detalii, este de reținut că, treptat, prin soluțiile jurisprudenței, comentate și argumentate suplimentar și de o parte a doctrinei juridice, s‑a reușit să se stabilească domeniul său de aplicare, considerându‑se că textul are în vedere toate persoanele – minore sau majore – cărora le lipsește discernământul. De asemenea, s‑a reținut că art. 489‑2, astăzi
art. 414‑3 C. civ. fr., nu a creat o nouă ipoteză de răspundere delictuală pentru fapta proprie; dimpotrivă, răspunderea oricărei persoane lipsite de discernământ se anga­jează în situațiile prevăzute de vechile art. 1382‑1383 C. civ. fr.^[30].

În final, este util să se rețină că, potrivit textului art. 414‑3 C. civ. fr., răspunderea subsidiară a persoanelor lipsite de discernământ, din cauza minorității sau tulburărilor mintale permanente sau temporare, este o răspundere integrală pentru prejudiciul cau­zat victimei. Nu este prevăzut niciun alt criteriu, cum este echitatea sau starea patrimo­nială a autorului faptei prejudiciabile ori a victimei, pentru stabilirea întinderii repa­rației la care acesta poate fi obligat. Prin urmare, operează principiul reparării integrale a prejudiciului.

4. Răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta proprie a persoanelor lipsite de discernământ în textele noului Cod civil^[31]

După cum am arătat mai sus, o primă încercare de reglementare a acestei răspun­deri a fost propusă în Proiectul Codului civil, elaborat și publicat în anul 1971. Din cauza marilor schimbări care au intervenit, între timp, în viața economică, socială și politică a societății românești, acest proiect a fost apoi abandonat. În schimb, ideea nu a fost aban­donată; drept urmare, a fost găsită și formulată o propunere de rezolvare, în principiu, asemănătoare celei anterioare, în art. 1106 din Proiectul Codului civil român, publicat în anul 2004, cu denumirea marginală „Răspunderea subsidiară”, care, de altfel, așa cum se va putea constata, a oferit repere pentru redactarea ultimei variante a acestuia, care apoi a devenit noul Cod civil român, adoptat în anul 2009 și intrat în vigoare la 1 octombrie 2011. Astfel, conform acelui text, răspunderea subsidiară se preconiza să fie aplicabilă în cazul în care „prejudiciul a fost cauzat de o persoană care, fiind lipsită de discernământ, nu este răspunzătoare, iar nimeni nu avea îndatorirea de a o supraveghea sau despă­gubirea nu a putut fi obținută de la cel obligat să o supravegheze”; pe cale de consecință, în aceste condiții, „instanța judecătorească, ținând seama de starea patrimonială a părților, poate obliga pe autorul prejudiciului la o despăgubire echitabilă”. De aici s‑a putut constata că se preconiza ca această răspundere să poată fi angajată, în condițiile arătate, în sarcina oricărei persoane care este lipsită de discernământ și cauzează altuia un prejudiciu printr‑o faptă ilicită; prin urmare, nu se intenționa să fie circumscrisă doar la minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani și la interzișii judecătorești.

Reamintim că în noul Cod civil această răspundere este reglementată în art. 1.368, cu denumirea marginală „Obligația subsidiară de indemnizare a victimei”, în următoarea formulare: „(1) Lipsa discernământului nu îl scutește pe autorul prejudiciului de plata unei indemnizații către victimă ori de câte ori nu poate fi angajată răspunderea per­soanei care avea, potrivit legii, îndatorirea de a‑l supraveghea. (2) Indemnizația va fi stabilită într‑un cuantum echitabil, ținându‑se seama de starea patrimonială a părților”.

Din cuprinsul dispozițiilor legale ale art. 1.368 C. civ. rezultă cu claritate că, pentru obligarea autorului prejudiciului la plata unei așa‑zise indemnizații echitabile, trebuie să fie întrunite două condiții speciale: a) în primul rând, prejudiciul să fie cauzat victimei de o persoană care, fiind lipsită de discernământ, în principiu, nu este răspunzătoare delictual; b) în al doilea rând, să nu poată fi angajată răspunderea persoanei care avea, potrivit legii, obligația de a‑l supraveghea pe autorul faptei prejudiciabile^[32].

 

1. Prejudiciul să fie cauzat de o persoană lipsită de discernământ.Textul
   art. 1.368 C. civ. prevede lapidar, fără nicio altă precizare, că „[l]ipsa discernământului nu îl scutește pe autorul prejudiciului de plata unei indemnizații către victimă (…)”. Prin urmare, obligația subsidiară în discuție este prevăzută în sarcina persoanelor care sunt lipsite de discernământ la data cauzării prejudiciului suferit de victimă. Textul legal nu conține nicio altă precizare sau explicație. Prin urmare, se pune problema clarificării și circumscrierii noțiunii de persoană lipsită de discernământ. În acest scop, înainte de toate, este necesar să avem în vedere dispozițiile art. 1.366 C. civ., care se referă la răs­punderea minorilor care nu au împlinit vârsta de 14 ani și a persoanelor care bene­ficiază de tutelă specială, precum și prevederea art. 1.367 C. civ., privitoare la răspun­derea altor persoane lipsite de discernământ. Astfel, din modul în care este formulat, rezultă că textul art. 1.366 alin. (1) C. civ. instituie indirect o prezumție legală relativă, în sensul că minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani și persoanele care beneficiază de tutelă specială sunt prezumate de lege ca neavând discernământ; după cum se știe, prezumția este relativă, putând fi înlăturată, dacă se dovedește că totuși, la data săvâr­șirii faptei prejudiciabile, au avut discernământ. Această reglementare trebuie corobo­rată cu dispozițiile art. 1.372 C. civ., care prevede că, pentru fapta prejudiciabilă a minorului sau a unei persoane care beneficiază de consiliere judiciară sau tutelă spe­cială, în principiu, răspunde persoana care, în temeiul legii, al unui contract ori al unei hotărâri judecătorești, are obligația să‑l supravegheze. De aici rezultă că, în cazul în care nu poate fi angajată răspunderea persoanei care avea obligația de supraveghere, minorul sau persoana care beneficiază de consiliere judiciară ori se află sub tutelă specială, autor al prejudiciului, va putea fi ținut sau, după caz, ținută să răspundă în subsidiar față de victima păgubită. Prin urmare, înainte de oricine, din categoria persoanelor lipsite de discernământ, la care se referă art. 1.368 C. civ., fac parte minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani și persoanele care beneficiază de tutelă specială. Este de precizat că lipsa discernământului, în cazul minorilor, până la împlinirea vârstei de 14 ani, are ca motivare vârsta fragedă, stare care este absolut normală, iar în cel de‑al doilea caz, are drept cauză deteriorarea totală sau, după caz, permanentă a facultăților mintale, fiind necesar să fie reprezentată în mod continuu în exercitarea drepturilor și libertăților sale^[33].

În scopul determinării sferei persoanelor lipsite de discernământ la care se referă art. 1.368 C. civ., mai trebuie să avem în vedere, în al doilea rând, și reglementarea din art. 1.367 C. civ., cu denumirea marginală „Răspunderea altor persoane lipsite de discernământ”. Conform dispoziției art. 1.367 alin. (1) C. civ., în principiu, nu răspunde persoana care a împlinit vârsta de 14 ani și nu a fost pusă sub tutelă specială, dacă dovedește că în momentul în care a săvârșit fapta păgubitoare era într‑o stare, chiar vremelnică, de tulburare a minții, care a pus‑o în situația de a nu‑și putea da seama de urmările faptei sale. O precizare este însă necesară. Conform alin. (2) al aceluiași articol, este necesar ca „starea vremelnică de tulburare a minții” să nu fi fost provocată de către însuși autorul faptei, prin „beția produsă de alcool, de stupefiante sau de alte substanțe”; dacă acest lucru s‑a întâmplat, autorul va răspunde delictual pentru propria faptă, în condițiile obișnuite prevăzute de art. 1.357 C. civ.

În legătură cu textul art. 1.367 alin. (1) C. civ., se pune problema stabilirii înțelesului expresiei „stare, chiar vremelnică, de tulburare a minții”. Fără îndoială că noțiunea acoperă bolile mintale, permanente sau temporare, precum și afecțiunile psihice pasa­gere care înlătură total capacitatea acelei persoane de a‑și da seama de semnificația faptelor sale și posibilitatea ei de a‑și impune să urmeze o conduită legală. Legat de această situație, în doctrina juridică și jurisprudența franceză s‑a formulat și întrebarea dacă în sfera acestei noțiuni ar putea fi incluse și tulburările sau afecțiunile fizice care sunt la originea unei pierderi temporare de cunoștință^[34]. Au fost exprimate două opinii sau interpretări, una restrictivă și alta extensivă^[35]. Pentru partizanii unei interpretări stricte, restrictive, afecțiunile și maladiile fizice (crize cardiace, sincope, hemoragii cere­brale, epilepsii și altele) nu pot fi identificate cu o tulburare mintală și, prin urmare, trebuie excluse din câmpul de aplicare al art. 489‑2 C. civ. fr. (în prezent, art. 414‑3)^[36]. Dimpotrivă, în cea de a doua opinie, extensivă, s‑a afirmat că, în primul rând, trebuie avute în vedere efectele, și nu cauzele lor, astfel încât sunt lipsite de importanță natura și originea tulburării mintale, atâta vreme cât, în momentul săvârșirii faptei care a cauzat prejudiciul, funcționarea normală a facultăților mintale a fost grav alterată^[37]. Deși jurisprudența este departe de a fi unitară, se pare că interpretarea restrictivă tinde să devină dominantă, considerându‑se că afecțiunile fizice pot și trebuie să fie asimilate forței majore de origine internă, în sensul că își au etiologia în persoana autorului faptei sau în câmpul său de activitate^[38]. Legat de această calificare, reamintim faptul că, în dreptul civil francez contemporan, nu se face distincție între forța majoră și cazul fortuit. De aceea, toate împrejurările imprevizibile relativ și inevitabile, dacă își au originea sau etiologia în persoana sau câmpul de activitate al pârâtului, sunt considerate cazuri de forță majoră de origine internă^[39].

În ceea ce privește dreptul nostru civil, credem că examinarea textului art. 1.367 C. civ. ne oferă argumente pentru a aprecia că tulburarea mintală, chiar vremelnică, care l‑a pus pe autor în stare de neputință de a‑și da seama de urmările faptei sale, face aplicabilă dispoziția art. 1.368 C. civ. Nu are importanță, de regulă, etiologia sau originea tulburării mintale; așadar, aceasta poate să fie urmarea unei afecțiuni fizice. De la această regulă există o excepție, prevăzută de art. 1.367 alin. (2) C. civ. ro.; astfel, atunci când „starea vremelnică de tulburare a minții a fost provocată de el însuși, prin beția produsă de alcool, de stupefiante sau de alte substanțe”^[40].

 

1. Să nu poată fi angajată răspunderea persoanei care avea, potrivit legii, obligația de a‑l supraveghea pe autorul prejudiciului, persoană lipsită de discer­nământ.Din capul locului, apreciem că formularea acestei condiții în art. 1.368 C. civ. este deficitară, chiar lacunară, în comparație cu aceea din prima variantă a proiectului noului Cod civil din anul 2004. Astfel, în textul art. 1106 din acest proiect, s‑a preconizat ca răspunderea subsidiară în discuție să opereze în două situații: când nimeni nu avea îndatorirea de a o supraveghea pe persoana lipsită de discernământ care a cauzat preju­diciul și în cazul în care despăgubirea nu ar fi putut fi obținută de la cel obligat să o supravegheze. Credem că astfel formulată, această soluție legislativă ar fi fost mult mai clară și cuprinzătoare. Or, în art. 1.368 alin. (1) C. civ. se prevede că obligația de plată a indemnizației către victimă se va naște „ori de câte ori nu poate fi angajată răspunderea persoanei care avea, potrivit legii, îndatorirea de a‑l supraveghea”, evident, pe autorul prejudiciului, persoană lipsită de discernământ.

Conform reglementărilor Codului civil, obligația de supraveghere în sarcina unor persoane este prevăzută doar în ceea ce‑i privește pe minori și persoanele care bene­ficiază de consiliere judiciară sau tutelă specială, indiferent că sunt sau nu sunt persoane majore. Această afirmație are ca temei legal art. 1.372 C. civ., unde este consacrată răspunderea pentru prejudiciul cauzat altuia de către minori și celelalte persoane care sunt lipsite total și permanent de facultățile lor mintale. Din analiza acestui text legal rezultă că răspunderea civilă pentru faptele acestora este în sarcina oricărei persoane fizice sau juridice care are obligația de supraveghere a copiilor minori și a persoanelor care beneficiază de tutelă specială sau consiliere judiciară. Așadar, obligația de supra­veghere, după natura sa, poate fi legală, contractuală sau stabilită prin hotărâre judecă­torească. Persoanele care au obligații de acest fel sunt: părinții firești sau adoptivi ai minorilor, tutorii minorilor sau ai celorlalte persoane care se află sub tutelă specială sau consiliere judiciară, cadrele didactice din învățământul public preuniversitar, unitățile școlare private, meseriașii care instruiesc minori, asistenții maternali, persoanele care au copii minori în plasament familial, persoanele fizice și juridice care, în calitate de pro­fesioniști, își asumă prin convenție misiunea de a instrui, educa și reeduca, trata, îngriji, organiza și supraveghea pe minori sau pe persoanele majore ale căror facultăți mintale sunt deteriorate și care se află sub tutelă specială sau beneficiază de consiliere judiciară (cum sunt: asociațiile și fundațiile care înființează și conduc centre de reeducare sau recuperare a persoanelor cu handicap psihic, spitalele private, clinicile psihiatrice pri­vate, sanatoriile, coloniile de vacanță, creșele, orfelinatele, pensiunile, infirmierele, bo­nele etc.), unitățile sanitare publice, în care se află bolnavii psihic, centrele de reeducare și unitățile penitenciare care au sub autoritatea lor infractori minori etc. Nu are nicio relevanță specială dacă obligația de supraveghere este legală, contractuală sau judiciară, gratuită sau cu titlu oneros, temporară sau de lungă durată^[41].

Prin urmare, coroborând prevederea art. 1.368 cu textul art. 1.372 C. civ., rezultă că angajarea răspunderii subsidiare a minorilor sub vârsta de 14 ani și a celorlalte persoane, care beneficiază de tutelă specială ori, după caz, de consiliere judiciară, este, de regulă, exclusă. Pentru fapta lor ilicită, inclusiv a minorilor care au împlinit vârsta de 14 ani, răspunderea este în sarcina persoanei care, potrivit legii, are obligația legală, contractuală sau judiciară de a‑i supraveghea.

În ceea ce privește persoanele ajunse la majorat ale căror facultăți mintale sunt parțial sau total deteriorate sau afectate, care nu beneficiază de tutelă specială sau de consiliere judiciară, și persoanele sănătoase din punct de vedere psihic, care săvârșesc fapte prejudiciabile pentru altul, într‑un moment în care se dovedește că totuși nu au avut discernământ, în principiu, nu există o persoană care să aibă obligația legală sau contractuală de a le supraveghea. Aceasta cu excepția persoanelor care nu beneficiază de tutelă specială sau, după caz, de instituirea consilierii judiciare, situație în care o asemenea obligație poate fi totuși asumată, dar numai printr‑un contract, de către o persoană fizică sau persoană juridică. Pe cale de consecință, persoanele majore aflate într‑o stare, chiar vremelnică, de tulburare a minții, în principiu, conform art. 1.367, nu răspund delictual în condițiile prevăzute de art. 1.357 C. civ.; ele pot răspunde numai potrivit dispozițiilor din art. 1.368 C. civ.

Nu trebuie uitat faptul că în art. 1.368 C. civ. se prevede că obligația de indemnizare a victimei se poate naște în sarcina autorului prejudiciului, persoană lipsită de discernământ, „ori de câte ori nu poate fi angajată răspunderea persoanei care avea, potrivit legii, îndatorirea de a‑l supraveghea”. Se pune întrebarea: care ar putea fi situa­țiile care corespund acestei exigențe a legii? În ceea ce ne privește, credem că în această sferă se înscriu, înainte de toate, două ipoteze: a) situația în care persoana care are obligația de supraveghere chemată să răspundă pentru fapta autorului, minor sau o persoană care beneficiază de tutelă specială sau de consiliere judiciară, reușește, în con­formitate cu art. 1.372 alin. (1) C. civ., să înlăture răspunderea, dovedind că nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă, ori, în cazul părinților și tutorilor minorilor, că „fapta copilului constituie urmarea unei alte cauze decât modul în care și‑au îndeplinit îndato­ririle decurgând din exercițiul autorității părintești”; b) cazul în care persoana chemată de lege să răspundă pentru fapta celui lipsit de discernământ se constată că este insolvabilă, victima prejudiciată riscând să suporte povara păgubirii ce i‑a fost cauzată. La aceste două ipoteze se mai poate adăuga și acea situație în care, din varii motive, vremelnic, nu există încă nicio persoană care să aibă obligația de a‑l supra­veghea pe cel lipsit de discernământ, cum ar fi cazul în care părinții săi au decedat într‑un accident de circulație și încă nu i‑a fost desemnat sau, după caz, numit un tutore de către instanța de tutelă în condițiile legii.

Dacă sunt îndeplinite cele două condiții speciale prevăzute de textul art. 1.368
C. civ., obligația sau răspunderea subsidiară a persoanei lipsite de discernământ poate fi activată și, pe cale de consecință, instanța de judecată sesizată de victimă va avea com­petența de a obliga pe autorul prejudiciului la plata unei indemnizații, stabilită în cuantum echitabil [art. 1.368 alin. (2) C. civ.]. Pentru stabilirea întinderii despăgubirii sau valorii indemnizației, trebuie avute în vedere două criterii: valoarea prejudiciului și „starea patrimonială a părților”. Din formularea art. 1.368 alin. (2) C. civ. rezultă că, practic, instanța de judecată, după ce, pe bază de probe, evaluează prejudiciul cauzat, trebuie să procedeze la compararea stării patrimoniale a celor două părți și, apoi, în funcție de posibilitățile economice ale autorului faptei, persoană lipsită de discernământ, să stabilească indemnizația „într‑un cuantum echitabil”. Sintagma „cuantum echitabil” nu trebuie să ne ducă neapărat și întotdeauna cu gândul la o reparație parțială. Apre­ciem că, în toate cazurile în care persoana lipsită de discernământ are o stare patrimo­nială confortabilă, care permite repararea integrală a prejudiciului pe care l‑a cauzat fără să‑i fie afectate condițiile normale de viață și eventuala sa pregătire profesională, va putea fi obligată în consecință. Așa cum s‑a spus, într‑un atare context, nu credem că ar exista nicio rațiune ca victimei să i se refuze repararea în întregime a pagubei^[42]. Dim­potrivă, principiul reparării integrale a prejudiciului trebuie să fie respectat, desigur, în măsura în care este compatibil cu cerința textului legal care prevede că „indemnizația va fi stabilită într‑un cuantum echitabil”^[43].

5. Natura juridică a obligației de indemnizare a victimei și fundamentul său etico‑filosofic

Descifrarea naturii juridice a acestei obligații este necesar să fie rezolvată, având în vedere faptul că redactorii articolului 1.368 C. civ. i‑au acordat denumirea marginală „Obligația subsidiară de indemnizare a victimei”. Aceasta spre deosebire de art. 1106 din Proiectul Codului civil, varianta 2004, în care avea denumirea de „răspundere subsi­diară”. Așa fiind, doctrina noastră juridică, prin comentatorii acestor texte, a fost chemată să descifreze natura juridică a acestei obligații. Au fost propuse două soluții: una majoritară și cealaltă minoritară. Astfel, în opinia majoritară, s‑a susținut și continuă să se susțină că suntem în prezența unei răspunderi civile delictuale subsidiare pentru fapta proprie, în sarcina autorului prejudiciului, persoană lipsită, chiar vremelnic, de discernământ^[44]. În cea de a doua opinie, minoritară, se apreciază că nu suntem în prezența unei obligații de răspundere civilă delictuală, ci a unei obligații care are un alt izvor, de sine stătător; în acest sens, s‑a spus că izvorul acestei obligații ar fi echitatea; cu alte cuvinte, obligația de indemnizare a victimei, în acest caz, are ca temei sau funda­ment pur și simplu echitatea. Argumentul principal invocat de către susținătorii acestei calificări este acela că pentru nașterea și angajarea acestei obligații nu este necesară condiția vinovăției, ceea ce ne conduce la afirmația că „cel nevinovat nu răspunde”; or, persoana lipsită de discernământ nu poate fi considerată vinovată pentru faptele sale și, de aceea, nu răspunde civil pentru prejudiciile cauzate. Tot în argumentarea soluției respective se invocă și faptul că aceasta ar fi fost și opinia redactorilor art. 1.368 C. civ. atunci când i‑au acordat denumirea „Obligația subsidiară de indemnizare a victimei”, și nicidecum pe aceea de „Răspunderea subsidiară a persoanelor lipsite de discernământ”^[45].

În ceea ce ne privește, imediat după adoptarea noului Cod civil, chiar înainte de a fi intrat în vigoare, am afirmat că înclinăm să susținem opinia potrivit căreia obligația de indemnizare este una delictuală, deoarece se naște prin săvârșirea unei fapte ilicite de către o persoană lipsită de discernământ. Așadar, sintagma „obligația subsidiară de indemnizare a victimei” este sinonimă cu aceea de „răspundere delictuală subsidiară”. Diferențele terminologice existente între textul art. 1106 din Proiectul Codului civil, varianta 2004, și textul art. 1.368 din noul Cod civil, astăzi în vigoare, credem că nu pot determina o altă rezolvare, căci, în realitate și finalmente, autorul prejudiciului va fi ținut să repare, după caz, total sau parțial, prejudiciul victimei, indiferent dacă reparația poartă denumirea de indemnizație sau despăgubire; funcția ei principală, fără putință de tăgadă, este și rămâne aceea de a repara un prejudiciu cauzat printr‑o faptă ilicită. Izvorul acestei obligații nu este orice act sau fapt juridic, ci o faptă ilicită veritabilă^[46].

În concluzie, obligația de indemnizare a victimei pentru prejudiciul cauzat prin fapta ilicită a unei persoane lipsite de discernământ este o obligație de răspundere civilă delictuală reparatorie. Răspunderea civilă subsidiară în discuție este o variantă specială și derogatorie a răspunderii delictuale pentru fapta proprie. Această calificare rezultă, pe de o parte, din faptul că este reglementată în ansamblul normelor juridice din Codul civil care alcătuiesc secțiunea consacrată „Răspunderii pentru fapta proprie”. Pe de altă parte, așa este și trebuie să fie, pentru motivul că se angajează în prezența acelorași trei condiții obiective, care trebuie să fie dovedite: prejudiciul, fapta ilicită și raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciul cauzat; în schimb, se deosebește și particula­rizează prin aceea că existența acestei răspunderi nu este condiționată de vinovăția autorului prejudiciului, acesta fiind lipsit de discernământ^[47].

Din moment ce am stabilit că este vorba de o variantă specială și subsidiară a răspunderii delictuale pentru fapta proprie, este util să observăm care este fundamentul său etico‑filosofic. După cum se cunoaște, răspunderea delictuală pentru fapta proprie, de regulă, este subiectivă, având ca fundament vinovăția autorului prejudiciului. În schimb, particularitatea care conferă caracter special și derogatoriu răspunderii delic­tuale subsidiare a persoanelor lipsite de discernământ constă în aceea că există și se poate angaja fără a fi necesară condiția vinovăției acestora. Prin urmare, această consta­tare ne îndreptățește să afirmăm că suntem în prezența unei răspunderi obiective, fără culpă sau vinovăție. Care este însă fundamentul obiectiv al acesteia? După cum ne‑am pronunțat recent și cu diferite alte ocazii, în opinia noastră, fundamentul obiectiv al răspunderii este ideea de echitate sau principiul echității și al justiției comutative^[48].

Tot pe terenul răspunderii obiective, izolat, s‑ar putea considera că pentru funda­mentarea răspunderii obiective trebuie să ne raportăm la anormalitatea comportamen­tului făptuitorului; de aceea, s‑a afirmat că, în acest scop, este util și posibil a fi invocate atât riscul pe care îl reprezintă conduita persoanelor lipsite de discernământ, cât și solidaritatea de care trebuie să se dea dovadă în societate^[49].

6. Impactul pe care îl pot avea dispozițiile art. 1.368 C. civ. cu privire la soluția de urmat în cazul persoanei lipsite de discernământ care a suferit un prejudiciu la a cărui producere a contribuit și propria sa faptă

Sunt numeroase situațiile în care, pe terenul răspunderii civile delictuale, persoana chemată să răspundă, adică pârâtul, se apără invocând fapta ilicită și culpabilă a victimei, încercând astfel să probeze că și aceasta a contribuit la producerea prejudiciului; într‑o atare ipoteză, persoana prejudiciată este, în același timp, victimă și, în parte, autor al prejudiciului suferit.

După cum este cunoscut, în dreptul roman, într‑o ipoteză de acest fel, victima nu avea dreptul la nicio reparație; așadar, intervenea o exonerare totală de răspundere a celui care a fost ținut sau chemat să repare paguba^[50]. În zilele noastre, potrivit art. 1.352 C. civ., fapta victimei este calificată a fi o „cauză străină”, care exclude, după caz, în tot sau în parte, existența și angajarea răspunderii civile. Astfel, cel puțin atunci când suntem pe terenul răspunderii pentru fapta proprie, dovada împrejurării că prejudiciul nu a fost cauzat exclusiv de fapta persoanei căreia i se solicită reparația, ci la producerea lui a contribuit și fapta victimei, are drept consecință exonerarea parțială de răspun­dere^[51]; urmează că reparația pe care o datorează pârâtul va fi numai parțială, adică proporțională cu partea de contribuție a faptei sale la producerea prejudiciului; altfel spus, răspunderea pârâtului este numai pro rata, deoarece suportarea prejudiciului se împarte între el și victimă; în acest caz, este evident că totul se rezolvă pe terenul raportului de cauzalitate^[52].

Pentru aceasta însă, așa cum s‑a arătat, fapta victimei trebuie să fie săvârșită cu greșeală sau vinovăție^[53]. În ceea ce privește prima condiție, conduita victimei poate fi obiectiv ilicită, prin faptul că încalcă normele juridice imperative și bunele moravuri. În schimb, referitor la cerința ca fapta ilicită a victimei să fie săvârșită cu vinovăție, în cazul acesta ne găsim într‑o situație specială; victima fiind o persoană lipsită de discernământ, fapta sa, de regulă, nu este săvârșită cu intenție sau din culpă, pentru simplul motiv că vinovăția, pentru a‑i fi imputabilă, presupune existența discernământului în momentul în care s‑a săvârșit fapta care a cauzat prejudiciul. Ce urmează să se întâmple într‑o atare ipoteză? Virtual, sunt posibile două răspunsuri, după cum fapta victimei întrunește sau nu condițiile forței majore sau cel puțin, în situațiile prevăzute de lege, ale cazului fortuit.

Dacă fapta victimei întrunește condițiile forței majore sau, după caz, ale cazului fortuit, lipsa discernământului acesteia nu are nicio relevanță în speță. Pârâtul va fi exonerat total sau parțial, după caz, de răspundere, în funcție de împrejurarea dacă fapta victimei a fost singura cauză a prejudiciului sau doar a contribuit la producerea acestuia^[54]. Astfel, răspunderea pârâtului va fi exclusă în totul sau în parte pe terenul obiectiv al cauzalității [art. 1.351 coroborat cu art. 1.371 alin. (2) C. civ.].

Răspunsul la întrebarea de mai sus este însă mai dificil de formulat în situația
în care fapta victimei nu îndeplinește trăsăturile forței majore sau ale cazului fortuit
(art. 1.352 C. civ.) și, în același timp, fiind lipsită de discernământ, victimei nu i se poate imputa nici cea mai ușoară culpă, fiind vorba despre un copil de vârstă fragedă sau de o persoană, chiar majoră, ale cărei facultăți mintale sunt deteriorate. Cu toate acestea, încă în urmă cu peste o jumătate de secol, în lipsa unei reglementări în acest sens, practica judiciară a statuat că despăgubirea datorată victimei va fi micșorată sau diminuată proporțional, atunci când se dovedește că la producerea prejudiciului „a concurat și activitatea obiectiv ilicită a victimei”, esențial fiind faptul că „paguba nu a fost cauzată exclusiv de fapta autorului, ci și prin fapta victimei”^[55]. Așadar, fapta victimei, fiind săvâr­șită fără a avea discernământ, chiar dacă nu întrunește trăsăturile forței majore ori ale cazului fortuit, are drept consecință excluderea în totul sau în parte a răspunderii pârâtului, dacă prezintă două caracteristici: este o faptă ilicită și din comportamentul victimei rezultă că, obiectiv, „dacă nu era lipsită de discernământ, ea ar fi fost în culpă”^[56]. Altfel spus, este necesar „să rezulte că obiectiv, conduita victimei a fost în măsură să dea naștere unei prezumții simple că ar fi fost neglijentă sau imprudentă, dacă o asemenea culpă i‑ar fi putut fi imputată”^[57].

Importanța acestei decizii de îndrumare a fostei instanțe supreme din acea vreme a fost receptată de doctrina de specialitate în sensul că soluția constituie „un pas, și nu lipsit de importanță, care duce… la simpla legătură cauzală”^[58] sau, într‑o altă exprimare, „tendința jurisprudenței de a consacra, în această ipoteză, existența răspunderii delic­tuale, cu toate că nu sunt întrunite elementele culpei”^[59]. Așa cum arătam și cu alt prilej, soluția jurisprudenței este de natură a evidenția că excluderea în totul sau în parte a existenței răspunderii civile este legată în astfel de situații, în primul rând, de raportul de cauzalitate^[60]. Finalmente, precum s‑a reținut în doctrină, „formulările folosite în cuprinsul acestei decizii (…) sunt de natură să consacre răspunderea victimei, cu toate că fapta ei nu este culpabilă…”^[61].

Din cele arătate se poate constata semnificația diferită acordată de jurisprudență faptei ilicite și prejudiciabile săvârșite de o persoană lipsită de discernământ, după cum victima este o altă persoană sau, dimpotrivă, autorul faptei este, în același timp, și victimă^[62]. Această diferență de tratament juridic surprinzătoare și explicabilă pe ideea de echitate se pare că a fost rezolvată pe cale legislativă, în spiritul concepției tradi­ționale, clasice, cu privire la culpă și la condițiile răspunderii civile. Astfel, art. 1.371
alin. (1) C. civ. are următoarea formulare: „În cazul în care victima a contribuit cu intenție sau din culpă la cauzarea ori la mărirea prejudiciului sau nu le‑a evitat, în tot sau în parte, deși putea să o facă, cel chemat să răspundă va fi ținut numai pentru partea de prejudiciu pe care a pricinuit‑o”, iar în alin. (2) al aceluiași articol se prevede: „Dispo­zițiile alin. (1) se aplică și în cazul în care la cauzarea prejudiciului au contribuit atât fapta săvârșită de autor, cu intenție sau din culpă, cât și forța majoră, cazul fortuit ori fapta terțului pentru care autorul nu este obligat să răspundă”. Așadar, s‑ar părea că doar fapta victimei săvârșită cu vinovăție și aceea asimilată forței majore poate avea ca rezultat exonerarea parțială de răspundere a pârâtului. Or, se observă că legiuitorul a optat pentru o soluție diferită față de cea care a fost consacrată de jurisprudența noastră sub imperiul vechiului Cod civil. Este regretabil că nu a fost susținută și urmată soluția obligării victimei, printr‑un text expres, pe alte considerente, cum ar fi echitatea sau existența raportului de cauzalitate, fără culpa sa subiectivă, la suportarea de către aceasta a unei părți din reparația destinată să acopere prejudiciul suferit.

Față de această stare legislativă, în ceea ce ne privește, considerăm că totuși nu este imposibil, în principiu, să se recurgă la aplicarea prin analogie a dispozițiilor art. 1.368 C. civ. referitoare la răspunderea sau obligația subsidiară a persoanelor lipsite de dis­cernă­mânt, soluție care s‑ar putea întemeia pe ideea sau principiul echității și al justiției distributive. În acest fel, victima lipsită de discernământ ar fi ținută să suporte singură o parte din propriul său prejudiciu, la cauzarea căruia a contribuit. În argumentarea de drept comparat a acestei soluții, arătăm că în doctrina elvețiană de specialitate se susține că, în cazul în care victima nu are discernământ, dar comportamentul său repro­babil a contribuit la cauzarea prejudiciului, acesta poate fi imputat și victimei, pe considerente de echitate^[63], făcându‑se aplicarea prin analogie a prevederilor din
art. 54 al Codului elvețian al obligațiilor, care au o formulare asemănătoare celor din
art. 1.368 C. civ. ro.^[64].

7. Considerații finale

Din analiza pe care am întreprins‑o cu privire la răspunderea pentru fapta proprie a persoanelor lipsite de discernământ, având ca repere și unele reglementări din dreptul comparat, se poate constata că, în această materie, sunt posibile trei soluții: două radicale – una de răspundere, alta de nerăspundere – și o a treia, așa‑zisă intermediară sau de mijloc, în care este recunoscut dreptul victimei ca, în anumite condiții, uneori doar în subsidiar, să poată solicita și primi reparația, măcar în parte, de la autorul faptei care a cauzat prejudiciul, persoană lipsită sau prezumată a fi lipsită de discernământ^[65].

La fel ca proiectele anterioare ale Codului civil român din anul 1971 și, respectiv, 2004, noul Cod civil român, în art. 1.368, consacră soluția intermediară sau de mijloc, pe care, în principiu, o considerăm a fi cea mai potrivită pentru dreptul nostru civil. Este în afară de orice discuție că problema răspunderii civile a persoanelor lipsite de discer­nământ este complexă și delicată, deoarece, în fapt, nu avem de a face cu un autor și o victimă, ci mai degrabă cu două victime^[66]. De aceea, pe de o parte, ar fi cu totul inechi­tabil, chiar nedrept, ca victima să se afle în situația de a suporta ea singură, și fără a i se putea invoca și dovedi vreo greșeală, întreaga povară a păgubirii, iar, pe de altă parte, este la fel de adevărat că autorul prejudiciului, adeseori, nu este, în realitate, decât „instrumentul” care a ocazionat producerea pagubei suferite de victimă, deoarece nu a avut și nici nu a putut avea reprezentarea faptei sale și a consecințelor acesteia și nu a acceptat conștient posibilitatea ca, prin conduita sa, să prejudicieze o altă persoană. Acesta este motivul pentru care cele două soluții radicale și diametral opuse enunțate mai sus, care își propun să tranșeze la modul absolut și categoric această problemă sensibilă, fie în interesul autorului prejudiciului, fie în interesul exclusiv și deplin al victimei, ni se par a fi mai puțin recomandate și acceptabile.

Soluția la care s‑au oprit redactorii noului Cod civil pare, așadar, a fi cea mai potrivită și de natură a concilia interesele autorului și victimei faptei ilicite și preju­diciabile, fără a fi bulversată întreaga concepție care este așezată la baza sistemului răspunderii delictuale reparatorii pentru fapta proprie a persoanei fizice.

Este însă adevărat că, în cazul în care privim lucrurile, în realitatea lor, din perspec­tiva victimei prejudiciate, de regulă, este evident inechitabil ca întinderea reparației pentru acoperirea prejudiciului suferit să fie diferită după cum autorul acestuia, obligat la reparație, are sau nu are discernământul faptelor sale. Ideală ar fi găsirea unei soluții care să o satisfacă în întregime pe victimă, fără însă a înrăutăți situația autorului faptei prejudiciabile, lipsit de discernământ. Acest deziderat ar putea fi realizat în două feluri sau pe două căi: fie prin angajarea răspunderii altei persoane, fie prin crearea și antre­narea altor mecanisme juridice de indemnizare a victimei, în afara celor care aparțin exclusiv răspunderii civile delictuale.

Referitor la prima cale, în scopul obligării altei persoane decât autorul la repararea prejudiciului, credem că ar putea fi avută în vedere extinderea sferei persoanelor obli­gate de lege să răspundă pentru fapta persoanelor care au nevoie de supraveghere^[67]. În această ordine de idei, înainte de adoptarea și intrarea în vigoare a noului Cod civil, s‑au invocat argumente în favoarea angajării, în ultimă instanță, chiar și a răspunderii sta­tului, în ipoteza în care autorul faptei prejudiciabile este o persoană fără discernământ, lipsită de ocrotire părintească sau de altă formă de ocrotire; astfel, în această ipoteză, statului i s‑ar putea imputa „neluarea măsurilor prevăzute în Constituție și în alte acte normative cu privire la ocrotirea cetățenilor săi”^[68].

În ceea ce privește alte mecanisme decât răspunderea delictuală la care s‑ar putea recurge pentru repararea prejudiciilor cauzate de persoanele lipsite de discernământ, avem în vedere și nevoia de „socializare a riscurilor” cauzării de astfel de prejudicii; în acest fel, ar fi posibilă utilizarea de alte procedee juridice de despăgubire sau indem­nizare a victimelor, cum sunt: sistemul de asigurări obligatorii și, mai ales, constituirea unui fond special de garanție, cu această funcție^[69]. Bunăoară, asigurarea de răspundere delictuală ar urma să fie obligatorie cel puțin pentru bolnavii a căror stare mintală este ireversibilă și neîndoielnic constatată, fie prin faptul aflării lor sub tutelă specială sau consiliere judiciară, fie prin internarea lor cu caracter permanent în instituții sanitare de specialitate. De asemenea, existența unui fond special de garanție ar permite indem­nizarea victimei în acele situații în care reparația integrală nu se poate obține de la persoana chemată de lege să răspundă pentru fapta autorului prejudiciului ori de la autorul însuși, în condițiile răspunderii subsidiare.

 

[1] A se vedea: L. Pop, Reglementarea răspunderii subsidiare în proiectul noului Cod civil, în Dreptul nr. 10/2007, pp. 22‑25; idem, Tratat de drept civil. Obligațiile, vol. III, Raporturile obliga­ționale extracontractuale, Ed. Universul Juridic, București, 2020, pp. 314‑332. Prin termenul „sub­sidiar” ori „subsidiară” se înțelege: care se adaugă, ca element secundar, la argumentele pentru susținerea unui raționament, a unei teorii etc.; complementar, auxiliar, secundar; în subsidiar, în al doilea rând, pe lângă acesta sau aceasta, pe deasupra. De asemenea, termenul „subsidiaritate” desemnează și așa‑zisul principiu al subsidiarității, care limitează puterile Uniunii Europene în raport cu puterile statelor membre (Noul dicționar universal al limbii române, Ed. Litera Interna­țional, București, Chișinău, 2006, p. 1419).

[2] A se vedea: C. Stătescu, Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane,
Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1984, pp. 67‑68; L. Pop, Drept civil. Teoria generală a obli­­gațiilor, Ed. Lumina Lex, București, 1998, pp. 261‑262.

[3] A se vedea C. Stătescu, op. cit., p. 67.

[4] Ibidem, p. 68.

[5] Publicată în B. Of. nr. 132 din 18 noiembrie 1969, modificată prin Legea nr. 54/1994, publicată în M. Of. nr. 181 din 15 iulie 1994.

[6] Selectiv, a se vedea: M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1972, p. 17; I. Albu, Drept civil. Introducere în studiul obligațiilor,
Ed. Dacia, Cluj‑Napoca, 1983, p. 183; L. Pop, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, 1998, op. cit., p. 230; C. Stătescu, Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii ca izvor de obligații, în C. Stătescu,
C. Bîrsan, „Drept civil. Teoria generală a obligațiilor”, ed. a IX‑a, revizuită și adăugită, Ed. Hamangiu, București, 2008, p. 182 și urm.

[7] M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Tipografia Carol Göbl S.A., București, 1925,
p. 431.

[8] Ibidem, p. 432.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem, p. 433.

[11] A se vedea G. Plastara, Curs de drept civil român, vol. IV, Ed. Cartea Românească, București, 1925, p. 219.

[12] Ibidem, p. 220.

[13] A se vedea C. Stătescu, Răspunderea civilă delictuală pentru fapta altei persoane, op. cit.,
pp. 24‑64.

[14] Ibidem, pp. 96‑109.

[15] A se vedea L. Pop, op. cit., p. 232.

[16] A se vedea: G. Chivu, Echitatea socialistă ca fundament al unor soluții creatoare pronunțate de instanțele judecătorești în materie civilă, în „Contribuția practicii judecătorești la dezvoltarea principiilor dreptului civil român”, vol. II, coord. A. Ionașcu, Ed. Academiei Republicii Socialiste România, București, 1978, pp. 30‑31; I. Turcu, Tendințe noi ale practicii judiciare în legătură cu fundamentarea răspunderii civile fără culpă a persoanei lipsite de discernământ, în RRD nr. 2/1980, p. 29; L. Pop, On the Interpretation and Enforcement by the Courts of Justice of the Civil Law Provisions in Accord with the Socialist Equity Standards, în SUBB nr. 2/1988, pp. 30‑31.

[17] T. Suprem, s. civ., dec. nr. 175/1972, în CD 1972, pp. 151‑153.

[18] T. Suprem, s. pen., dec. nr. 2083 din 10 septembrie 1975 (nepublicată).

[19] Jud. Cluj‑Napoca, sent. civ. nr. 2713 din 27 iulie 1976 și nr. 2885 din 3 august 1976 (nepublicate), citate după I. Turcu, op. cit., p. 30, nota de trimitere nr. 7; a se vedea, în același sens, TMB, s. a II‑a civ., dec. nr. 1900/1985, în RRD nr. 1/1986, p. 70.

[20] T. Suprem, s. civ., dec. nr. 1033/1987, în RRD nr. 3/1988, p. 68.

[21] A se vedea: I. Turcu, op. cit., p. 32; L. Pop, op. cit., p. 31; C. Stătescu, Fapta ilicită cauzatoare de prejudicii ca izvor de obligații, op. cit., pp. 183‑184; R. Petrescu, Răspunderea fără culpă în lumina unor propuneri din Proiectul Codului civil, în RRD nr. 4/1973, pp. 42‑51.

[22] Pentru analiza ipotezelor de răspundere civilă delictuală obiectivă și fundamentarea lor
în afara ideii de culpă, a se vedea: M. Eliescu, op. cit., pp. 248‑417; C. Stătescu, op. cit., p. 225,
pp. 245‑246, pp. 248‑249, pp. 263‑265; L. Pop, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, lucrare citată, pp. 190‑191, pp. 276‑278, pp. 299‑302, pp. 305‑306, p. 309, p. 312, p. 319.

[23] În sens semantic, prin echitate se înțelege: dreptate, nepărtinire, cinste, echilibru, propor­ționalitate, just, întemeiat pe adevăr. În sens juridic, echitatea este un principiu pe care se înte­meiază întreaga reglementare a relațiilor dintre oameni, în spiritul dreptății, egalității, echilibrului și justiției; în același timp, este un criteriu de interpretare și aplicare a normelor juridice și de evaluare a conduitei partenerilor contractuali (a se vedea M.N. Costin, M.C. Costin, Dicționar de drept civil, vol. II, D‑K, Ed. Lumina Lex, București, 1999, p. 228).

[24] A se vedea R. Petrescu, op. cit., pp. 48‑49.

[25] Pentru analiza acestei reglementări, a se vedea J.L. Lacruz Berdejo ș.a., Elementos de derecho civil, II, Derecho de obligaciones. Contratos y cuasi‑contratos. Delito y cuasidelito, Dykinson, Madrid, 1999, pp. 524‑525.

[26] A se vedea G. de Nova, Codice civile e leggi collegate, Zanichelli, Bologna, 1995, p. 298.

[27] Pentru doctrina belgiană, a se vedea R. Dekkers, Précis de droit civil belge, t. II, Etablissements Émile Bruylant, Bruxelles, 1955, p. 127.

[28] Referitor la aceste controverse și la evoluția jurisprudenței, a se vedea G. Viney, P. Jourdain, Traité de droit civil. Les conditions de la responsabilité, LGDJ, Paris, 2006, pp. 595‑599.

[29] A se vedea: Ph. Le Tourneau, La responsabilité civile des personnes atteintes d’un trouble mental, în Jurisclasseur périodique, 1971.I.2401; J.‑J. Burst, La réforme du droit des incapables majeurs et ses conséquences sur le droit de la responsabilité civile extra‑contractuelle, în Jurisclasseur périodique, 1970.I.2037; G. Viney, Réflexions sur l’article 489‑2 du Code civil, în RTD civ., 1970, p. 251; N. Gomaa, La réparation du préjudice causé par les malades mentaux, în RTD civ., 1971, p. 29; J. Massip, La réforme du droit des incapables majeurs, Defrénois, Paris, 1983; G. Viney, P. Jourdain, op. cit., pp. 599‑614.

[30] Pentru jurisprudența franceză, a se vedea: Ph. Le Tourneau, Droit de la responsabilité et des contrats. Régimes d’indemnisation, Dalloz, Paris, 2014‑2015, pp. 578‑580; G. Viney, P. Jourdain, op. cit., pp. 602‑614; Ph. Brun, op. cit., pp. 178‑181; M. Bacache‑Gibeili, Traité de droit civil, t. V, Les obligations. La responsabilité civile extracontractuelle, Economica, Paris, 2007, pp. 154‑160.

[31] Referitor la această răspundere, există câteva lucrări în doctrina noastră în care s‑au făcut analize temeinice și cuprinzătoare, unele cu caracter de indiscutabilă originalitate. A se vedea:
L. Pop, Obligația subsidiară a persoanei lipsite de discernământ de a plăti o indemnizație victimei prejudiciate prin fapta sa ilicită, în „Tratat elementar de drept civil. Obligațiile”, de L. Pop, I.F. Popa, St.I. Vidu, Ed. Universul Juridic, București, 2012, pp. 455‑457; A. Tamba, Fundamentul obligației de reparare a prejudiciului de către persoana lipsită de discernământ, în Dreptul nr. 11/2011, p. 152 și urm.; S.V. Gherdan, Răspunderea delictuală „subsidiară”, în PR nr. 6/2012, pp. 1‑40; L.R. Boilă, Considerații referitoare la răspunderea delictuală a persoanei lipsite de discernământ reglementată prin art. 1368 din actualul Cod civil, în Dreptul nr. 5/2014, pp. 87‑110; Fl.I. Mangu, Răspunderea civilă delictuală obiectivă, Ed. Universul Juridic, București, 2015, pp. 252‑268; L.R. Boilă,
L.B. Luntraru, Tratat de drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. C.H. Beck, București, 2023,
pp. 264‑266.

[32] A se vedea: L. Pop, Reglementarea răspunderii…, op. cit., p. 33; L.R. Boilă, op. cit.,
pp. 101‑108.

[33] A se vedea Ș. Diaconescu, P. Vasilescu, Introducere în dreptul civil, vol. I, Ed. Hamangiu, București, 2022, pp. 124‑140.

[34] A se vedea G. Viney, P. Jourdain, op. cit., pp. 606‑607.

[35] Ibidem.

[36] A se vedea: N.M.K. Gomaa, Théorie des sources de l’obligation, LGDJ, Paris, 1968, p. 55;
Ph. Le Tourneau, Droit de la responsabilité des contrats. Régimes d’indemnisation, Dalloz, Paris, 2014/2015, p. 32.

[37] A se vedea: N. Dejean de la Bâtie, Note, în Jurisclasseur périodique 1980.II.19340; J. Massip, op. cit., pp. 191‑195.

[38] A se vedea Cour de cassation, 2^e chambre civile, 4 févier 1981, în Bull. civ. II, nr. 21; RTD civ. 1982, p. 148, observations G. Durry.

[39] A se vedea G. Viney, P. Jourdain, op. cit., pp. 264‑282.

[40] A se vedea L. Pop, op. cit., p. 34.

[41] Cu privire la răspunderea persoanei care are obligația de supraveghere a minorilor sau altor persoane care se află sub tutelă specială sau beneficiază de consiliere judiciară pentru fapta ilicită și prejudiciabilă săvârșită de aceștia, pe larg, a se vedea: L. Pop, op. cit., pp. 11‑38; L.R. Boilă, Paza juridică a minorului din perspectiva fundamentării obiective a răspunderii civile delictuale a celor care exercită supravegherea, în Dreptul nr. 6/2011, pp. 149‑154; idem, Considerații cu privire la răspunderea delictuală a persoanei lipsite de discernământ, în Dreptul nr. 5/2014, pp. 87‑100;
P. Vasilescu, Drept civil. Obligațiile, Ed. Hamangiu București, 2017, pp. 664‑670; Fl.I. Mangu, op. cit., pp. 29‑113; C.E. Zamșa, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, Ed. Hamangiu, București, 2023, pp. 176‑180; L.R. Boilă, L.B. Luntraru, op. cit., pp. 288‑294.

[42] A se vedea R. Petrescu, op. cit., pp. 42‑52.

[43] Într‑un studiu interesant și bine documentat, autorul critică formularea din art. 1.368
alin. (2) C. civ., care prevede că stabilirea indemnizației „într‑un cuantum echitabil” se va face „ținându‑se seama de starea patrimonială a părților”. În esență, se consideră că acest criteriu reprezintă un exemplu de neconstituționalitate „pe față” și evidentă, fiind vorba de o discriminare bazată pe criterii de avere. Astfel, se afirmă că discriminarea rezultată din textul Codului civil este o încălcare a art. 16 alin. (1) din Constituția României, unde se dispune că „cetățenii sunt egali în fața legii (…), fără privilegii și fără discriminări”, și a art. 4 alin. (2) din aceeași lege fundamentală, conform căreia România „este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau de origine socială”. De asemenea, criteriul stării patrimoniale a autorului faptei ilicite constituie și o încălcare a art. 26 din Pactul internațional privitor la drepturile civile și politice care interzice discriminarea după orice criteriu, inclusiv în funcție de averea persoanelor (a se vedea S.V. Gherdan, op. cit., pp. 158‑159). În ceea ce ne privește, apreciem că obligarea autorului faptei prejudiciabile la indemnizarea victimei prin plata unei indemnizații echitabile, în funcție de posibilitățile sale patrimoniale, nu este discriminatorie, ci, dimpotrivă, apare ca fiind o măsură de protecție a intereselor celui în cauză, care poate fi un minor sau interzis judecătoresc (în același sens, a se vedea L.R. Boilă, Considerații cu privire la răspunderea delictuală a persoanei lipsite de discernământ, lucrare citată, pp. 106‑108). În schimb, credem că „starea patrimonială” trebuie să fie raportată numai la situația economică a autorului prejudiciului și nicidecum la aceea a victimei; aceasta deoarece, dacă aplicăm criteriul și victimei, ar însemna ca, atunci când aceasta este o persoană înstărită economic, obligația autorului de a o indemniza să nu existe, chiar dacă are o situație patrimonială foarte bună (a se vedea L. Pop, Răspunderea pentru prejudiciile cauzate prin fapta ilicită proprie. Condițiile generale ale răspunderii delictuale, în „Curs de drept civil. Obligațiile”, de L. Pop, I.F. Popa, St.I. Vidu, lucrare citată, pp. 357‑358).

[44] A se vedea: L. Pop, Tabloul general al răspunderii civile în textele noului Cod civil, în RRDP nr. 1/2010, pp. 164‑165; S.V. Gherdan, op. cit., pp. 19‑20; L.R. Boilă, op. cit., pp. 99‑101.

[45] A se vedea: A. Tamba, op. cit., pp. 152‑154; Fl.I. Mangu, op. cit., pp. 263‑266. Pentru o poziție asemănătoare, invocând justiția distributivă, a se vedea P. Vasilescu, Drept civil. Obligații,
Ed. Hamangiu, București, 2017, p. 632.

[46] A se vedea: L. Pop, Tabloul general…, op. cit., p. 165; S.V. Gherdan, op. cit., pp. 35‑36.

[47] Ibidem.

[48] A se vedea L. Pop, Capacitatea delictuală, în „Curs de drept civil. Obligațiile”, de L. Pop,
I.F. Popa, St.I. Vidu, lucrare citată, pp. 357‑358. Tot pe terenul răspunderii delictuale obiective, izolat, s‑a considerat că, pentru fundamentarea răspunderii în discuție, ar trebui să ne raportăm la anormalitatea comportamentului acestor făptuitori; pe cale de consecință, eventual, s‑ar putea invoca riscul pe care îl reprezintă în societate conduita persoanelor lipsite de discernământ, precum și solidaritatea socială de care trebuie să beneficieze persoanele astfel prejudiciate (a se vedea L.R. Boilă, Considerații cu privire la răspunderea delictuală…, op. cit., p. 109).

[49] A se vedea L.R. Boilă, op. cit., p. 109.

[50] Regula așa‑numită „pomponiană”, formulată de jurisconsultul Pomponius, a fost preluată în vechiul drept francez și în dreptul anglo‑saxon, fiind riguros aplicată până la reforma din anul 1945, privitoare la „Contributory Negligence”. A se vedea H. Mazeaud, J. Mazeaud, L. Mazeaud,
Fr. Chabas, Leçon de droit civil, t. II, vol. 1, Obligations. Théorie générale, Montchrestien, Paris, 1998, p. 680.

[51] A se vedea: M. Eliescu, op. cit., pp. 217‑220; L. Pop, Reglementarea răspunderii…, op. cit.,
pp. 37‑38. În ceea ce privește practica judiciară, a se vedea: T. Suprem, s. pen., dec. nr. 1129/1988, în RRD nr. 5/1989, pp. 71‑72; T. Jud. Suceava, dec. civ. nr. 468/1982, în RRD nr. 2/1983, p. 62.

[52] A se vedea CSJ, s. pen., dec. nr. 937/1993, în Dreptul nr. 4/1994, p. 89.

[53] A se vedea: M. Eliescu, op. cit., pp. 217‑220; L. Pop, op. cit., p. 38.

[54] A se vedea: M. Eliescu, op. cit., p. 220; Fr. Terré, Ph. Simler, Yv. Lequette, Droit civil. Les obligations, 11^e éd., Dalloz, Paris, 2013, pp. 786‑789.

[55] Plenul T. Suprem, dec. de îndrumare nr. 10/1961, în CD 1961, p. 65 și urm.

[56] A se vedea M. Eliescu, op. cit., p. 221.

[57] Ibidem.

[58] Ibidem.

[59] A se vedea P. Anca, M.I. Eremia, Aspecte ale reglementării răspunderii delictuale fără culpă, în SCJ nr. 2/1971, p. 313.

[60] A se vedea L. Pop, Drept civil. Teoria generală a obligațiilor, 1998, op. cit., p. 380.

[61] P. Anca, M.I. Eremia, op. cit., p. 313.

[62] A se vedea T. Suprem, s. civ., dec. nr. 1033/1987, în RRD nr. 3/1988, p. 68.

[63] A se vedea H. Deschenaux, La protection juridique de handicapé mental en droit privé, în „La condition juridique des handicapés mentaux”, Librairie de l’Université Genéve, 1973, pp. 92‑93.

[64] A se vedea L. Pop, Reglementarea răspunderii…, lucrare citată, p. 41.

[65] Ibidem.

[66] A se vedea N. Gomaa, op. cit., p. 32.

[67] Pentru recunoașterea unui principiu general de răspundere delictuală pentru fapta altuia sub imperiul vechiului Cod civil, a se vedea L. Pop, Discuții de lege lata cu privire la existența unui principiu general de răspundere civilă delictuală pentru fapta altuia în Codul civil român, în Dreptul nr. 8/2004, pp. 52‑77.

[68] A se vedea I.D. Romoșan, Vinovăția în dreptul civil român, Ed. All, București, 1999,
pp. 76‑77.

[69] A se vedea: G. Viney, La réparation des dommages causés sous l’empire d’un état d’inconscience: un transfert nécessaire de la responsabilité vers l’assurance, în Jurisclasseur périodique 1985.I.3189; G. Viney, P. Jourdain, op. cit., pp. 543‑544.