Dreptul de proprietate în meandrele procedurii de insolvenţă… Este proprietatea un moft?!? (Partea I)

22 sept. 2022
Vizualizari: 1317
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

2.2. Debitorul în insolvență – proprietar

Dacă din lucrările dosarului (lista de la art. 67, documentele financiar‑contabile etc.) rezultă că debitorul în procedură este proprietar asupra unui bun, dar nu este în posesia acestuia, acesta (masa credală) are, în principiu, aceleași drepturi ca orice alt proprietar. Le poate revendica printr‑o acțiune în revendicare clasică, art. 75 neputând avea niciun fel de influență (doar acțiunile „împotriva”, și nu ale debitorului fac obiectul acestuia și doar cele personale, nu reale). Desigur, lucrurile se pot complica atunci când „terțul” invocă drepturi proprii legate de acele bunuri, invocând chiar dreptul de retenție pentru garantarea acestora. Terțul (creditor) trebuie să se înscrie la masa credală precum orice alt creditor în termenul defipt, iar creanța sa va fi tratată drept chirografară sau cu cauză de preferință în funcție de recunoașterea sau nu a drepturilor reale accesorii (dreptul de retenție).

Dacă ipotezele vizând dreptul de proprietate pură și simplă par a fi niște ipoteze de școală, ușor de înțeles și apoi de aplicat, lucrurile devin mai complicate atunci când același (pentru că nu exisă reglementare distinctă) drept de proprietate se află în niște ipostaze speciale.

2.3. Debitorul în insolvență – proprietar fiduciar

Dacă în ipotezele de mai sus lucrurile erau aranjate relativ simplu, în ipoteza de față acestea se complică. În primul rând, complicațiile apar din cauza faptului că nu avem o consacrare legală expresă a proprietății fiduciare. Am deschis acest subiect făcând trimitere la o fizionomie contractuală concretă (spre deosebire de modelul francez, unde fiducia este calificată expres ca fiind un contract numit, în sistemul nostru ea este reglementată la drepturile reale, dar are structura unui contract numit), contractul de fiducie[15]. Tot acolo, cel puțin teoretic, trebuie să regăsim și răspunsul la problema din ipoteza în care ne aflăm. Ce se întâmplă dacă proprietarul fiduciar intră în procedura de insolvență? Tehnic vorbind, legiuitorul ne oferă un răspuns „tranșant” prin unul dintre cele mai scurte și seci (eliptice) texte de lege din întreg Codul civil.

Art. 785. Insolvența fiduciarului

Deschiderea procedurii insolvenței împotriva fidu­ciarului nu afectează masa patrimonială fiduciară.

Apoi, parcă însuși legiuitorul este uimit de simplitatea acestei soluții și revine, în unul dintre textele următoare, cu precizarea:

Art. 790. Încetarea contractului de fiducie

(3) Contractul de fiducie încetează și în momentul în care s‑a dispus deschiderea procedurii insolvenței împo­triva fiduciarului sau în momentul în care se produc, potrivit legii, efectele reorganizării persoanei juridice.

Ambele texte sunt criticabile din multiple perspective și au fost deja criticate în doctrină. Dar aceste aspecte nu sunt esențiale pentru intero­gațiile noastre. Un alt text, ultimul de această dată (este la propriu ultimul articol din reglementarea oficială a fiduciei), varsă un pic de lumină asupra deznodământului.

Art. 791. Efectele încetării contractului de fiducie

(1) Când contractul de fiducie încetează, masa patrimonială fiduciară existentă în acel moment se transferă la beneficiar, iar în absența acestuia, la constituitor.

(2) Contopirea masei patrimoniale fidu­ciare în patrimoniul beneficiarului sau al constituitorului se va produce numai după plata datoriilor fiduciare.

Prin urmare, încercând să decodăm soluția codificată de către legiuitor în aceste texte de lege, masa patrimonială fiduciară (sau patrimoniul de afectațiune specială, fiduciară) nu suferă nicio influență directă, ca urmare a intrării în procedură a fiduciarului. Dar contractul de fiducie suferă o modificare drastică – încetează. Este foarte dificil să afirmi, la nivel legislativ, că masa patrimonială fiduciară nu este afectată, cu toată încetarea contractului, din cauza deschiderii procedurii de insolvență fiduciarului. Ce vrea să spună legiuitorul (și devine relativ clar în ultimul text citat) este că masa patrimonială fiduciară nu va intra în malaxorul insolvenței fiduciarului, evitând să facă parte, măcar vreo clipă, din masa credală a acestuia. Această masă patrimonială (care la momentul respectiv încă are cele două elemente – activ și pasiv) urmează să fie lichidată, iar emolu­mentul pozitiv să fie transferat beneficiarului (și nicidecum masei credale a fiduciarului în procedură).

Simplificând și abstractizând, legiuitorul vrea să ne spună că proprietatea fiduciară este „intangibilă”[16] în procedura de insolvență a fiduciarului și își urmează cursul său firesc. Doar că acest lucru se întâmplă nu neapărat din cauza faptului că proprietatea în cauză este fiduciară, acest lucru se întâmplă din cauza separației patrimoniale etanșe în cadrul patrimoniului fiduciarului [cu un regim juridic cvasi‑identic celui descris de art. 2.324 alin. (4) C. civ.]. În lipsa unei asemenea separații patrimoniale, impuse de lege, mai este proprietatea fiduciară intangibilă? Iar răspunsul la această întrebare se complică în primul rând prin multitudinea ipotezelor legale „speciale” și a regimului lor juridic puternic diferit.

Pachet: Codul administrativ comentat. Explicatii, jurisprudenta, doctrina. Volumul I si Volumul II

3. Ipoteze „speciale”

În cadrul acestor așa‑numite ipoteze speciale, se combină în mod diferit dreptul de proprietate pură și simplă, dreptul de proprietate fiduciară, proprietatea garanție, diversele tehnici contractuale etc. În principiu, fiecare ipoteză este „specială”, dar toate au, în fond, același numitor comun – o formă sau alta a dreptului de proprietate (dacă ținem cont că, din punct de vedere legal, nu există reglementat expres decât un singur drept de proprietate – drept real, absolut, perpetuu –, ne putem da lesne seama de dimensiunea problemei).

Ceea ce ne surprinde este dezinvoltura cu care legiuitorul actual reciclează „anticariat” de secolul al XIX‑lea (texte din Codul comercial), asezonează cu „vintage” din secolul al XX-lea (Codul comercial Carol al II‑lea, niciodată intrat în vigoare, abrogat formal abia în anul 2011), la care adaugă „glo­balism‑endemic”[17] de secol al XXI‑lea. Produsul – un potpuriu ciudat, cacofonia perfectă. Cele mai multe dintre aceste ipoteze menționate se regăsesc sub cupola a ceea ce se numește acum „Situația contractelor în derulare”[18]. Nu ne interesează toate ipotezele reglementate în această subsecțiune, ci în special cele care vizează dreptul de proprietate (în orice formă).

3.1. Rezerva dreptului de proprietate

Una dintre cele mai stridente[19] soluții legislative ce vizează soarta dreptului de proprietate în procedura de insolvență este vizată de reglementarea conținută la art. 123 alin. (6) din Legea nr. 85/2014.

(6) Dacă vânzătorul unui bun a reținut titlul de proprietate până la plata integrală a prețului vânzării, vânzarea va fi considerată executată de către vânzător și nu va fi supusă prevederilor alin. (1), rezerva fiind opo­zabilă administratorului judiciar/lichidatorului judiciar dacă au fost efectuate formalitățile de publicitate prevă­zute de lege. Bunul cu privire la care vânzătorul a reținut titlul de proprietate intră în averea debitorului, iar vânzătorul beneficiază de o cauză de preferință, potrivit art. 2.347 din Codul civil.

Întrucât am analizat anterior[20], destul de minuțios, proble­matica clauzei de rezervă a dreptului de proprietate în actuala procedură de insolvență, considerăm oportună preluarea anu­mitor pasaje relevante din aceste lucrări anterioare și trimiterile bibliografice de rigoare pentru cititorul încă neavizat.

„Prin urmare, în locul dreptului său de proprietate, drept real principal, absolut, vânzătorul dobândește un drept asimilat unui drept real, accesoriu, care conferă doar o cauză de preferință”. Altfel spus, proprietarul pierde dreptul său de proprietate, fără să i se poată imputa vreo culpă, dimpotrivă, încheind o convenție reglementată expres în Codul civil, respectând formalitățile necesare pentru publicitate, legiuitorul specializat inventând un nou mod de stingere/transfer forțat al dreptului de proprietate – exproprierea pentru cauză de utilitate privată (masa credală nu poate fi decât o cauză de utilitate privată). Considerăm că este inutil să dezvoltăm aici aprecieri de natură constituțională[21] cu privire la această modalitate de pierdere/transfer forțat al dreptului de proprietate, împotriva voinței titularului acestuia.”[22]

„Este cât se poate de adevărat – și nu putem să nu remarcăm acest lucru – că «exproprierea» vânzătorului neplătit nu este totală! De fapt, nici nu este o «expropriere», ci mai degrabă este o transformare, o degradare a dreptului său de proprietate. Dintr‑un drept real absolut se transformă într‑un drept real accesoriu, firav, deseori golit de substanță prin efectul conjuncturilor. Prin urmare, opozabilitatea nu este „complet inopozabilă”, ci, mai bine zis, o «opozabilitate metamor­fozată»[23]. Masei credale îi va fi opozabilă clauza de rezervă a proprietății, dar nu una adevărată, ci una «lobotomizată», «metamorfozată». Desigur, soluția legislativă discutată – opozabilitatea metamorfozată – este o soluție profund endemică. Nici măcar sistemele juridice care au oferit materialul genetic primar pentru acest transplant legislativ masiv[24] nu cunosc o asemenea soluție brutală.”[25]

„Clauza de rezervă a proprietății este utilizată cu precădere în contractele comerciale, așadar, în vânzările care au ca obiect bunuri mobile, interesul practic fiind acela ca, în cazul declanșării unei proceduri colective de reorganizare sau faliment al cumpărătorului, vânzătorul să poată revendica direct proprietatea mărfurilor neplătite, scăpând astfel de concursul celorlalți creditori ai debitorului.”[26]

„Vânzătorul nu va fi ținut să își declare creanța pentru restul de preț neachitat și apoi să aștepte, alături de ceilalți creditori, o plată întârziată și incertă, ci poate revendica imediat lucrul vândut, evitând astfel principalele inconveniente ale acestei proceduri.”[27]

„Păstrând însuși dreptul de proprietate asupra lucrului vândut, vânzătorul care nu și‑a primit încă prețul sustrage acest bun de la urmărirea silită a bunurilor cumpărătorului de către creditorii săi chirografari. Corelat cu posibilitatea lui de a obține fie executarea silită a obligației de a plăti prețul, fie rezoluțiunea vânzării pentru neexecutarea acestei obligații, mecanismul rezervei proprietății îi conferă vânzăto­rului o poziție superioară oricărui creditor garantat. Astfel, dacă va trece la executarea silită a obligației de a plăti prețul, el nu va pierde proprietatea lucrului vândut decât după ce creanța sa a fost integral satisfăcută din celelalte bunuri ale cumpărătorului, deci numai dacă acesta din urmă se dovedește solvabil. În schimb, dacă optează pentru rezoluțiune, va păstra bunul vândut fără a îndeplini condițiile uneori restrictive ale adjudecării bunului afectat garanției în procesul de executare a acesteia.”[28]

„Șirul acestor remarci despre utilitatea clauzei de rezervă a proprietății poate continua la nesfârșit. Începând din epoca romană, când acest mecanism a început să fie articulat și utilizat, până la cele mai recente opere dedicate acestui subiect. Partea proastă pentru autorii acestor pasaje este că nu au avut intuiția necesară și au putut să prevadă mutația legislativă din anul 2014. Brusc, utilitatea clauzei de rezervă în faliment este redusă dramatic, până la aneantizare în anumite ipoteze. Paradoxal, rămâne a fi utilă acolo unde nu era neapărat necesară, în ipoteza raporturilor juridice în care debitorul (cumpărătorul) este in bonis.”[29]


[15] Pentru mai multe amănunte, a se vedea: S. Golub, Fiducia și operațiunile fiduciare, teză de doctorat, Universitatea Babeș‑Bolyai, Cluj‑Napoca, 2014; S. Golub, Fiducia. Condițiile de fond și de formă. Efectele contractului de fiducie, în RRDA nr. 4/2017, pp. 69‑90.[16] Adică adevăratul proprietar – Beneficiarul sau Beneficiarii, după caz – va „revendica” din patrimoniul fiduciarului în procedură (patrimoniul special de afectațiune fiduciară se află în patrimoniul fiduciarului, chiar dacă ca o masă patrimonială etanșă). Altfel spus, putem face o paralelă cu dreptul de proprietate pură și simplă, din perspectiva tratamentului juridic. Desigur, „revendicarea” este mediată prin lichidare, și nu directă, dar acesta este tiparul legislativ pentru orice formă de încetare a contractului de fiducie, nu doar pentru ipoteza insolvenței fiduciarului.

[17] Oximoronul este voit și se referă la soluția unică și irepetabilă din art. 123 alin. (6) din Legea nr. 85/2014.

[18] La Secțiunea a 5‑a, „Situația unor acte juridice ale debitorului”, avem Subsecțiunea a 3‑a „Situația contractelor în derulare”. Pentru o abordare recentă a problematicii contractelor în derulare ale debitorului în procedură, a se vedea A.‑I. Andrei, Efectele deschiderii procedurii de insolvență asupra contractelor în derulare ale debitorului, Ed. Solomon, București, 2021, passim.

[19] Pentru o opinie mai „temperată” asupra acestui subiect, a se vedea A.‑I. Andrei, op. cit., p. 293: „Se poate afirma că suntem în prezența unei surprinzătoare decăderi ex lege a vânzătorului din dreptul contractual dobândit, acela de a păstra cu titlu de garanție proprietatea bunului care face obiectul contractului până la plata integrală a prețului, o nouă situație cu totul particulară oferită de domeniul analizat. Dreptul de proprietate este transformat radical doar într‑un drept de garanție asupra aceluiași bun, contrar diligenței vânzătorului”.

[20] Pentru o evoluție a reglementării clauzei de rezervă a proprietății și a tratamentului ei juridic, a se vedea: S. Golub, Clauza de rezervă a dreptului de proprietate. Vânzarea cu rezerva proprietății și contractul de consignație, în RRDA nr. 4/2006, pp. 37‑50; S. Golub, Clauza de rezervă a dreptului de proprietate în procedura insolvenței. Despre opozabilitatea „inopozabilă” sau în căutarea oximoronului juridic perfect, loc. cit., pp. 6‑40; S. Golub, Art. 123 din Legea nr. 85/2014 sau de la romani la dreptul muncii si nu numai, în „Liber Amicorum Gidro Romulus”, Ed. Universul Juridic, București, 2019.

[21] Considerăm acest text neconstituțional, dar, din câte am verificat, până în prezent acesta nu a făcut obiectul unei cenzuri de constituționalitate.

[22] S. Golub, Clauza de rezervă a dreptului de proprietate în procedura insolvenței. Despre opozabilitatea…, loc. cit., p. 32.

[23] Nu am găsit nicăieri acest concept juridic, din motive lesne de înțeles, așa că ne grăbim să ne asumăm paternitatea lui.

[24] Ne referim aici, în principal, la Titlul VI („Regimul juridic al garanțiilor reale mobiliare”) din Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice (publicată în M. Of. nr. 236 din 27 mai 1999), care a reprezentat cel mai voluminos transplant legislativ pe care îl cunoaștem (și poate cel mai de succes).

[25] S. Golub, Clauza de rezervă a dreptului de proprietate în procedura insolvenței. Despre opozabilitatea…, loc. cit., p. 33.

[26] D. Chirică, Tratat de drept civil. Contracte speciale. Vol. I. Vânzarea și schimbul, Ed. C.H. Beck, București, 2008, p. 387 și autorii citați acolo.

[27] I. Turcu, Operațiuni și contracte bancare. Tratat de drept bancar, Ed. Lumina Lex, București, 2004, p. 337.

[28] R. Dincă, Vânzarea cu rezerva proprietății, în volumul „In Honorem Corneliu Bîrsan”, Ed. Hamangiu, București, 2013, pp. 366‑382.

[29] S. Golub, Clauza de rezervă a dreptului de proprietate în procedura insolvenței. Despre opozabilitatea…, loc. cit., p. 34.

Dreptul de proprietate în meandrele procedurii de insolvență… Este proprietatea un moft?!? (Partea I) was last modified: august 6th, 2023 by Sergiu Golub

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice