Dreptul de proprietate în meandrele procedurii de insolvenţă… Este proprietatea un moft?!? (Partea I)

22 sept. 2022
Vizualizari: 1416
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

1. Note liminare

Dreptul de proprietate beneficiază, deopotrivă, de o reglementare amănunțită în cadrul Codului civil și de o atenție sporită din partea doctrinei juridice.

Unul dintre cele mai relevante texte, din perspectiva celor ce urmează a fi discutate, este art. 555 C. civ.

Art. 555. Conținutul dreptului de proprietate privată

(1) Proprietatea privată este dreptul titularului de a poseda, folosi și dispune de un bun în mod exclusiv, absolut și perpetuu (s.n.), în limitele stabilite de lege.

(2) În condițiile legii, dreptul de proprietate privată este susceptibil de modalități și dezmembrăminte, după caz.

Legiuitorul statuează clar caracterele dreptului de proprietate: caracterul exclusiv (titularul nu are nevoie de aprobarea sau autorizarea nimănui pentru a exercita dreptul), caracterul absolut[1] (toate atributele îi sunt deopotrivă la îndemână, neavând nicio limitare) și caracterul perpetuu (este proprietar cât timp dorește, neavând niciun fel de constrângere, legală sau convențională, de a transfera[2]/transforma proprietatea). Acest text se completează cu art. 44 din Constituție, „Dreptul de proprietate privată[3].

Dar ce se întâmplă dacă unul sau chiar mai multe dintre aceste caractere nu sunt întrunite în anumite ipoteze practice? Mai este dreptul de proprietate drept de proprietate? Mai beneficiază (integral) de protecție? Spre exemplu, ce se întâmplă în ipoteza în care caracterele de mai sus sunt estompate sau chiar dispar? Pentru a nu specula exclusiv la nivel teoretic, să recurgem la un exemplu legal practic. Art. 784 alin. (1) C. civ. care vizează puterile fiduciarului dispune:

Art. 784. Puterile și remunerarea fiduciarului

(1) În raporturile cu terții, se consideră că fiduciarul are puteri depline asupra masei patrimoniale fiduciare, acționând ca un veritabil și unic titular al drepturilor în cauză, cu excepția cazului în care se dovedește că terții aveau cunoștință de limitarea acestor puteri.

Urmărind raționamentul legal, în raporturile cu terții, un fiduciar care are în masa fiduciară un drept de proprietate doar se consideră că are puteri depline, acționând ca un veritabil și unic titular (proprietar), chiar dacă, în realitate (între părțile contractului și, mai larg, ale operațiunii de fiducie), acesta nu are puteri depline, nu este un veritabil și unic titular, el fiind ceea ce se numește în doctrină proprietar fiduciar. Desigur, legiuitorul impune această „mascaradă” juridică doar în raport cu terțul „ignorant”[4], prevăzând în mod expres că dacă terțul este „avizat”[5], mascarada încetează și toate limitările (legale și convenționale) din contractul de fiducie îi sunt opozabile – „veritabilul și unic titular” nefiind nici veritabil, nici unic.

Prin urmare, putem distinge foarte ușor, chiar de lege lata, ipoteze legale în care cineva pare a fi proprietar (corespunde portretului‑robot al acestuia), dar în realitate este o sub‑specie a acestuia – proprietar fiduciar. Firește, această sintagmă este, din păcate, doar doctrinară (jurisprudență încă nu avem, din cercetările pe care le‑am efectuat), legiuitorul român preferând doar să reglementeze empiric (și eliptic) fenomenul, fără niciun fel de preocupare științifică[6].

Acest concept – proprietate fiduciară – nu este un concept omogen, aidoma proprietății „civile” pure și simple (având un conținut clar, precum pretinde art. 555 C. civ.), ci este un concept polimorf. Această polimorfie este împrumutată firesc și natural de la atributul „fiduciară” – fiducia fiind una dintre cele mai proteice figuri juridice inventate de om.

Întrucât fiducia are două mari direcții de manifestare – fiducia garanție și fiducia administrare –, este firesc ca inclusiv proprietatea fiduciară să urmărească această direcție. De altfel, în doctrină[7] se regăsește și conceputul de proprietate garanție (adică proprietate fiduciară cu scop de garanție[8]). Aceasta – proprietatea garanție – este analizată în comparație cu garanțiile reale propriu‑zise (în special dreptul de ipotecă – drept real accesoriu). Eșafodajul teoretic al acestei construcții – proprietatea garanție – este regăsit în arealul nostru juridic într‑un text (oarecum) marginal, dar care a devenit în vogă, ținând capul de afiș în cadrul mai multor controverse juridice încă pendinte. Art. 2.347 C. civ. este acest text de lege[9].

Art. 2.347. Operațiunile asimilate

Pachet: Codul administrativ comentat. Explicatii, jurisprudenta, doctrina. Volumul I si Volumul II

(1) Contractele care au ca efect conservarea sau constituirea unui drept asupra unui bun pentru a asigura executarea unei obligații, oricare ar fi numărul, natura sau denumirea lor, nu sunt opozabile terților care au dobândit drepturi cu privire la acel bun decât dacă sunt înscrise în registrele de publicitate, potrivit regulilor stabilite pentru ipoteci.

(2) Sunt asimilate astfel ipotecilor clauzele de rezervă a proprietății, pactele de răscumpărare ori cesiunile de creanță încheiate în scop de garanție.

(3) Dispozițiile prezentului capitol privind ordinea de preferință și executarea ipotecilor se aplică în mod corespunzător contractelor prevăzute la alin. (1).

În cele ce urmează, vom încerca să tratăm soarta dreptului de proprietate pur și simplu în procedurile de insolvență, din două perspective – debitor proprietar, dar bunul „se află” la terți, terț proprietar, dar bunul „se află” la debitorul în insolvență. De asemenea, vom aborda și problema proprietății fiduciare în pro­cedura de insolvență, în principiu din aceleași două perspective – debitorul în insolvență, subiect „activ” sau „pasiv”. Trebuie să facem mențiunea că vom încerca să lucrăm preponderent cu materialul clientului – respectiv cu textul de lege. Ideea acestui articol este să scoată în evidență ușurința cu care legiuitorul se joacă cu aceste concepte și diversitatea caleidosco­pică a soluțiilor juridice pe care acesta le oferă nonșalant. Analiza critică a acestor soluții și eventual niște propuneri de lege ferenda constituie baza acestui articol.

2. Dreptul de proprietate pură și simplă în procedura insolvenței

2.1. Debitorul în insolvență – detentor precar

Viziunea legiuitorului asupra acestei ipoteze este una relativ simplă și ușor de urmărit. Proprietarul poate să‑și „revendice”[10] bunul de la masa credală.

Legiuitorul specializat statuează, la art. 5, „Definiții”, pct. 5 din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență (LPPII):

5. averea debitorului reprezintă totalitatea bunurilor și drepturilor sale patrimoniale, inclusiv cele dobândite în cursul procedurii insolvenței, care pot face obiectul executării silite potrivit Codului de procedură civilă;

 A contrario, bunurile și drepturile care nu sunt ale sale nu pot face parte din averea debitorului (chiar dacă uneori debitorul poate avea anumite drepturi legate de acestea, garantate chiar și printr‑un drept de retenție). Proprietarii pot solicita, în condițiile Legii insolvenței, restituirea acestora.

Art. 75

  • De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului[11] (n.). Valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insol­venței, prin depunerea cererilor de admitere a creanțelor. Repunerea pe rol a acestora este posibilă doar în cazul desființării hotărârii de deschidere a procedurii, a revo­cării încheierii de deschidere a procedurii sau în cazul închiderii procedurii în condițiile art. 178. În cazul în care hotărârea de deschidere a procedurii este desființată sau, după caz, revocată, acțiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului pot fi repuse pe rol, iar măsurile de executare silită pot fi reluate. La data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, atât acțiunea judiciară sau extrajudiciară, cât și executările silite suspendate încetează.

Prin urmare, procedura insolvenței este despre creanțe și, în special, creanțe pecuniare. Drepturile reale (principale, dezmem­brăminte etc.) nu sunt vizate direct de această procedură. Astfel, o acțiune în revendicare deja promovată împotriva debitorului în procedură sau promovată în timpul procedurii nu va suporta niciun fel de repercusiuni din partea art. 75. Fiind acțiuni reale, ele vor rămâne „imune” la suspendarea de la art. 75, urmându‑și cursul firesc[12].

Debitorul este obligat (atât în ipoteza în care este titularul cererii de deschidere a procedurii, cât și în ipoteza în care procedura este deschisă de către creditori) prin lege să depună o „listă completă a tuturor bunurilor”[13], iar practicianul în insolvență (admi­nistratorul judiciar) este obligat să efectueze pro­cedura de inventariere în 60 de zile de la deschi­derea procedurii[14]. Astfel, bunurile debitorului ar trebui, din punct de vedere tehnic, să fie ușor separabile de bunurile terților (mai puțin în ipoteza bunurilor litigioase).


* Articolul este extras din Revista Phoenix nr. 77-78/2021 (iulie-decembrie 2021).

[1] Art. 544 C. civ. fr.: „La propriété est le droit de jouir et disposer des choses de la manière la plus absolue (s.n.)., pourvu qu’on n’en fasse pas un usage prohibé par les lois ou par les règlements”.[2] Art. 545 C. civ. fr.: „Nul ne peut être contraint de céder sa propriété, si ce n’est pour cause d’utilité publique, et moyennant une juste et préalable indemnité”.

[3] Art. 44 din Constituția României: „(1) Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege.

(2) Proprietatea privată este garantată și ocrotită (s.n.) în mod egal de lege, indiferent de titular. Cetățenii străini și apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată asupra terenurilor numai în condițiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană și din alte tratate internaționale la care România este parte, pe bază de reciprocitate, în condițiile prevăzute prin lege organică, precum și prin moștenire legală.

(3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire.”

[4] În sensul de bună‑credință – nu știa și nu trebuia să știe că proprietarul pe care el îl credea proprietar „adevărat, real” (în sensul art. 555 C. civ.) ar fi un simplu purtător de mască de proprietar, în realitate el fiind doar un proprietar fiduciar.

[5] „Cu excepția cazului în care se dovedește că terții aveau cunoștință de limitarea acestor puteri” este expresia legală utilizată de legiuitor. Desigur, în contextul actualei reglementări a fiduciei este greu de imaginat cum un terț ar putea să nu aibă cunoștință despre limitarea acestor puteri, în condițiile în care aceasta (fiducia) este „popularizată” atât de agresiv de tiparul legislativ actual.

[6] Probabil, concentrat fiind pe reglementarea logodnei sau a time‑sharing‑ului – instituții de mare importanță și redundanță în arealul nostru etnofolcloric –, legiuitorul a omis să reglementeze banalități precum proprietatea fiduciară sau drepturile potestative (ambele de o importanță sistemică și cu state vechi în cultura juridică internațională).

[7] Și nu doar în doctrină, în anumite sisteme legislative, unde imobilismul legiuitorului este mai puțin pronunțat decât la noi, cum ar fi cel francez, spre exemplu, există în Codul civil, în cadrul Cărții a IV‑a, „Despre garanții”, Titlul al 2‑lea, „Despre garanții reale”, Capitolul IV, „Despre proprietatea reținută sau cedată cu titlu de garanție” (Chapitre IV, „De la propriété retenue ou cédée à titre de garantie”). Acest capitol are, la rândul său, două secțiuni:

Secțiunea 1, „Despre proprietatea reținută cu titlu de garanție” (art. 2367‑2372), unde este reglementată expres și detaliat clauza de rezervă a proprietății, iar dreptul de proprietate este „declasat” de la principal la accesoriu: „Art. 2367 (Ordonnance n° 2006‑346 du 23 mars 2006) – La propriété d’un bien peut être retenue en garantie par l’effet d’une clause de réserve de propriété qui suspend l’effet translatif d’un contrat jusqu’au complet paiement de l’obligation qui en constitue la contrepartie.

La propriété ainsi réservée est l’accessoire de la créance (s.n.) dont elle garantit le paiement”.

Secțiunea a 2‑a, „Despre proprietatea cedată cu titlu de garanție”, care va avea, începând cu 1 ianuarie 2022, trei sub‑secțiuni (până în prezent fiind doar două): Subsecțiunea 1, „Despre fiducia cu titlu de garanție” (subsec­țiunea nouă ce urmează să intre în vigoare în 1 ianuarie 2022), Subsecțiunea 2, „Despre cesiunea de creanță cu titlu de garanție”, Subsecțiunea 3, „Despre cesiunea unei sume de bani cu titlu de garanție”.

[8] Trebuie menționat că și în arealul juridic românesc legiuitorul a avut preocupări de nișă și există reglementări speciale care vizează o serie de tipuri de garanții vizate în discuțiile noastre. A se vedea, spre exemplu, O.G. nr. 9/2004 privind unele contracte de garanție financiară (publicată în M. Of. nr. 78 din 30 ianuarie 2004). Doar că legiuitorul specializat dorește (discutabil dacă și reușește; despre tandemul O.G. vs. lege organică am mai discutat anterior) decuplarea acestor garanții „speciale” de dreptul comun (Codul civil): „Art. 5. (1) Încheierea, valabilitatea, prioritatea, opozabilitatea, executarea sau admiterea ca probă a contractului de garanție financiară, precum și punerea la dispoziție a garanției financiare nu sunt condiționate de îndeplinirea vreunei formalități (s.n.). (2) Contractelor de garanție financiară și garanțiilor financiare prevăzute de prezenta ordonanță nu le sunt aplicabile dispozițiile referitoare la ipotecile mobiliare cuprinse în Codul civil (s.n.).”

[9] R. Rizoiu, Unitate în diversitate: operațiunile asimilate ipotecii în noul Cod civil, în RRDP nr. 1/2013, p. 185; S. Golub, Clauza de rezervă a dreptului de proprietate în procedura insolvenței. Despre opozabilitatea „inopozabilă” sau în căutarea oximoronului juridic perfect, în Revista Societăților și Drept Comercial nr. 3/2018, pp. 6‑40.

[10] Am preferat plasarea termenului de revendicare între ghilimele pentru a arăta că, din punct de vedere tehnic, nu tot timpul proprietarul trebuie să exercite acțiunea în revendicare stricto sensu, vizând o revendicare generică sau abstractă. Uneori, o simplă cerere este suficientă, alteori poate avea nevoie de acțiuni judiciare, dar care pot fi la fel de bine contractuale (ex contractu), și nu neapărat acțiunea în revendicare.

[11] În versiunea primară (post Cod comercial român), prin Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului (publicată în M. Of. nr. 130 din 29 iunie 1965; republicată, cu modificările și completările ulterioare), această chestiune a fost reglementată la art. 42: „De la data deschiderii procedurii se suspendă toate acțiunile judiciare sau extrajudiciare pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale (s.n.).” Textul avea un singur alineat și încerca să tranșeze „filosofic” problema. Din nefericire, o tendință nocivă care încă domină arealul nostru juridic și care încă se alimentează copios din zona de jurisprudență reclamă (în special de la legiuitor) rețete complete. Desigur, textul poate fi criticat (și a fost criticat din diverse perspective), dar de la o propoziție de două rânduri să ajungi la dimensiunile actuale ale art. 75 (succesor în linie dreaptă) este o cale foarte lungă… De altfel, nici Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței (publicată în M. Of. 359 din 21 aprilie 2006, cu modificările și completările ulterioare) nu legitimase încă acest „dezmăț” – Art. 36: „De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra debitorului sau bunurilor sale (s.n.), cu excepția acțiunilor exercitate în cadrul unui proces penal”. În cadrul O.U.G. nr. 91/2013 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență (publicată în M. Of. 620 din 4 octombrie 2013), declarată integral neconstituțională și apoi ieșită din uz prin ușa din dos (legiuitorul a preferat procedura parlamentară și a apărut Legea nr. 85/2014 cu aceeași denumire, lege în vigoare și la ora actuală), art. 75 are o formă ușor mai compactă (lipsind ultimele două propoziții din forma actuală) – Art. 75: „(1) De la data deschiderii procedurii se suspendă de drept toate acțiunile judiciare, extrajudiciare sau măsurile de executare silită pentru realizarea creanțelor asupra averii debitorului. Valorificarea drepturilor acestora se poate face numai în cadrul procedurii insolvenței, prin depunerea cererilor de admitere a creanțelor. Repunerea pe rol a acestora este posibilă doar în cazul desființării hotărârii de deschidere a procedurii, a revocării încheierii de deschidere a procedurii sau în cazul închiderii procedurii în condițiile
art. 178”. În versiunea actuală (inteligibilă, de altfel), textul a devenit supraponderal (obez morbid, de‑a dreptul) și este doar alineatul întâi din cele nouă. Dacă fiecare text care avea două rânduri în ediția primară a legii va deveni illo tempore cu nouă alineate (fiecare de cel puțin două ori mai mari decât textul integral inițial), următoarea ediție a legii insolvenței va fi tipărită în volume… Foarte greu de stăvilit acest avânt (nesănătos al legiuitorului) de a despica firul de păr în patru, dar imperios necesar. Dacă legea nu va reveni la forma sa firească, un text sobru, abstract, de aplicare redundantă, fără a intra în zona particularului pestriț, va pierde caracterul de lege (act normativ) și va deveni expozeu legislativ (mai bine sau mai prost realizat…).

[12] O concluzie cât se poate de firească, dar cu aplicații practice bizare, uneori. S‑ar părea că nu există doar o singură cheie de lectură a art. 75, unii având o altă viziunea asupra acestui subiect.

[13] Art. 67 alin. (1) lit. b) LPPII: „lista completă a tuturor bunurilor debitorului, incluzând toate conturile și băncile prin care debitorul își rulează fondurile; pentru bunurile grevate se vor menționa datele din registrele de publicitate”.

[14] Art. 101 alin. (1) LPPII: „Administratorul judiciar va efectua, în termen de 60 de zile de la data deschiderii procedurii, procedura de inventariere a bunurilor din averea debitorului, pe baza informațiilor primite de la debitor în condițiile art. 67 sau 74 și/sau pe baza oricăror informații și documente solicitate autorităților competente potrivit legii. Termenul de 60 de zile poate fi prelungit la cererea administratorului judiciar, pentru motive temeinice, de către judecătorul‑sindic”.

Dreptul de proprietate în meandrele procedurii de insolvență… Este proprietatea un moft?!? (Partea I) was last modified: august 6th, 2023 by Sergiu Golub

Jurisprudență

Vezi tot

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice