Dreptul de proprietate în meandrele procedurii de insolvenţă… Este proprietatea un moft?!? (Partea I)

De Sergiu Golub

22 sept. 2022

Vizualizari: 1469

În Articol:

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!

3.2. Operațiunile de leasing

3.2.1. Operațiunea de leasing – operațiune asimilată (art. 2.347 C. civ.)

Chiar dacă reglementările speciale ce vizează operațiunile de leasing care ajung anvizajeze procedurile de insolvență nu ne trimit expressis verbis la art. 2.347 C. civ. așa cum o face art. 123 alin. (6) din Legea nr. 85/2014, prezența acestuia în zonă este de netăgăduit.

Operațiunea de leasing ar putea fi oricând privită ca prototip al operațiunii, al cărei portret robot este descris cu atâta precizie de către alin. (1) art. 2.347 C. civ.

(1) Contractele care au ca efect conservarea sau constituirea unui drept asupra unui bun pentru a asigura executarea unei obligații, oricare ar fi numărul, natura sau denumirea lor, nu sunt opozabile terților care au dobândit drepturi cu privire la acel bun decât dacă sunt înscrise în registrele de publicitate, potrivit regulilor stabilite pentru ipoteci.

Leasingul, operațiune complexă (de obicei, tripartită), poate fi ușor încadrat în aceste limite. Contractul de leasing (principalul suport al operațiunii) are ca efect (printre altele) conservarea dreptului de proprietate aparținând Finanțatorului (operatorul de leasing), pentru a asigura executarea tuturor obligațiilor Utilizatorului (beneficiarului) – rate de leasing (preț, locațiune, comisioane, prime de asigurare, marjă profit etc.), comisioane, taxe, impozite etc. Utilizatorul devine proprietar doar dacă achită tot ce datorează Finanțatorului. Asemănarea acestei tehnici de rezervă a proprietății cu clauza de rezervă a proprietății este izbitoare^[30]. Chiar dacă mecanismele și finalitatea sunt identice (cel puțin cvasi‑identice), tratamentul juridic este puternic diferit. Spre deosebire de „exproprierea” brutală [și pentru cauză de (in)utilitate privată], în ipoteza clauzei de rezervă a proprietății, abordarea^[31], în cazul contractului de leasing, este de‑a dreptul solomonică.

3.2.2. Răspunderea Utilizatorului pentru neexecutarea contractului. Reglementarea de drept comun. E(in)voluție legislativă

Chiar dacă în arealul său nativ operațiunea de leasing împlinise deja mai bine de jumătate de secol, în sistemul nostru juridic aceasta și‑a făcut, timid, prezența abia în anul 1997^[32]. Chiar dacă prezența a fost marcată timid (o ordonanță de Guvern „simplă”, de o anvergură modestă), legiuitorul specializat a (fost) jucat tare. Art. 10 din O.G. nr. 51/1997 reprezintă o ipoteză perfectă de bullying legislativ:

Art. 10

Cu excepția unei prevederi contrare (s.n.), în cazul în care utilizatorul nu își execută obligația de plata a redevenței, societatea de leasing are dreptul de a rezilia contractul de leasing, cu obligația utilizatorului la restituirea bunului și la plata ratelor scadente și nerambursate, cu daune‑interese. Daunele‑interese cuprind cuantumul valoric al redevenței care a rămas de plătit până la expirarea contractului de leasing.

În temeiul acestui text de lege, aparent benign, utilizatorul „recalcitrant” era ținut atât la plata integrală a sumelor prevăzute în contract (ratele restante plus daune‑interese, ce constau din toate ratele viitoare, deci, în sumă, prețul total al contractului), cât și la restituirea bunului, ilustrând o înțelepciune populară tristă (și fără bun, și cu banii luați). Din punctul nostru de vedere este o reparare „dublu” integrală a prejudiciului, fapt ce intră în coliziune directă cu un principiu crezut sacrosanct în dreptul civil – principiul reparației integrale a prejudiciului. După cum subliniam, textul se găsea într‑un act normativ cu o forță vădit inferioară celei pe care o are Codul civil (normă organică) și ar fi trebuit să fie rapid „pus la loc” măcar de vreo decizie a Curții Constituționale^[33], dacă nu de chiar însuși legiuitorul, dar acest lucru nu s‑a întâmplat și acesta a făcut carieră lungă și fructuoasă, inclusiv în procedurile de insolvență.

În mod absolut surprinzător, acest text a deranjat în primul rând chiar pe însuși autorul său! Astfel, la circa un an de existență, conținutul său este „modificat radical”^[34]

Art. 10

În cazul în care utilizatorul nu își execută obligația de plată a redevenței, societatea de leasing are dreptul de a rezilia contractul de leasing, cu obligația utilizatorului la restituirea bunului și la plata ratelor scadente și nerambursabile, cu daune‑interese, cu excepția unei prevederi contrare (s.n.). Daunele‑interese cuprind cuantumul valoric al redevenței care a rămas de plătit până la expirarea contractului de leasing.

Anul 1999 vine cu o adevărată „reformă” a acestei ordonanțe și în special a textelor vizate. Art. 10 renunță la cinism și își primenește „umil” hainele, dar o altă înțelepciune populară ne spune că lupul își schimbă blana, dar năravul ba:

Art. 10

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

În cazul în care utilizatorul nu execută obligația de plată a ratei de leasing timp de două luni consecutive, finanțatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing, iar utilizatorul este obligat să restituie bunul, să plătească ratele scadente, cu daune‑interese, dacă în contract nu se prevede altfel.

Modificările sunt evidente. Legiuitorul introduce un potențial filtru obiectiv anti‑abuz – nu orice neexecutare accidentală sau pasageră este aptă să declanșeze dreptul de a rezilia contractul, ci doar o neexecutare „caracterizantă” de „două luni consecutive”. Apoi, discret, dispare „nota explicativă” din primele două ediții ale textului – „Daunele‑interese cuprind cuantumul valoric al redevenței care a rămas de plătit până la expirarea contractului de leasing”. Foarte posibil că aceasta își îndeplinise deja funcția, fiind deja puternic inoculată în zona de jurisprudență. Debavurat de acest apendice periculos, textul, citit și aplicat cu bună‑credință, poate fi considerat curățat de viciul inițial. După republicarea din anul 2000, art. 10 devine art. 15, păstrând, bineînțeles, conținutul.

Anul 2006, an important, mai ales prin preluarea^[35] unei cantități uriașe de „implant, transplant” legislativ din zona aquis‑ului comunitar. Nici această ordonanță nu este trecută cu vederea, art. 15 primenindu‑se din nou:

Art. 15

Dacă în contract nu se prevede altfel^[36] (s.n.), în cazul în care locatarul/utilizatorul nu execută obligația de plată integrală a ratei de leasing timp de două luni consecutive, calculate de la scadența prevăzută în contractul de leasing, locatorul/finanțatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing, iar locatarul/utilizatorul este obligat să restituie bunul și să plătească toate sumele datorate, până la data restituirii în temeiul contractului de leasing.

Probabil textul începea să fie prea clar^[37] (iar industria impacientată), așa că legiuitorul intervine din nou, cum altfel decât magistral. Dispare celebra expresie „daune‑interese”^[38]din formula legislativă, dar apare misterioasa expresie „toate sumele datorate”. Ce sunt sau cum se calculează aceste „toate sumele datorate”? Întrucât fiecare redevență (rată, de obicei, lunară de leasing) era (este) văzută de părți ca o creanță afectată de un termen suspensiv de plată în favoarea debitorului (Utilizatorul), neplata a două rate la rând antrena automat o decădere din beneficiul termenului, astfel încât toate ratele deveneau scadente, deci „datorate”. Astfel, după marcarea acestui incident contractual grav (neplata a două rate în mod consecutiv), toată datoria devenea scadentă, iar Finanțatorul își relua bunul și banii „până la data restituirii”. Prin urmare, în plus față de versiunea inițială este doar o accelerare a momentului plății – „până la data restituirii”. Un giumbușluc legislativ interesant și o revenire la un status quo ante dorit.

Suntem în anul 2021, iar finalul (itinerariului art. 15) este apoteotic^[39]. Un text care ilustrează cu brio meteahna legislativă despre care pomeneam adineauri. Șase alineate supraponderale spre obeze, coborât în particular până la sol și chiar subsol… Vom încerca o analiză sumară, concentrată pe ceea ce ne interesează mai mult.

Art. 15

(1) În cazul în care locatarul/utilizatorul, care are calitatea de consumator (s.n.), nu acoperă rata de leasing timp de 3 luni consecutive, calculate de la scadența prevăzută în contractul de leasing, locatorul/finanțatorul are dreptul de a rezilia contractul de leasing.

Acest prim alineat se vrea a fi un continuator al textelor de până acum. Dar chiar și la cea mai superficială privire sare în ochi porțiunea subliniată cu aldine – locatarul/utilizatorul consumator^[40]! A contrario, utilizatorului care nu este consumator nu i se aplică acest text! Doar alin. (1), (3), (4) și (5), unde menționează expressis verbis, sau și celelalte două alineate rămase – (2) și (6)? Ușor de întrebat, greu de răspuns, ratio legis fiind mai enigmatică decât Gândul Mâței^[41] și Visul Carlei^[42] luate la un loc.

^[30] Arealul juridic în care acestea s‑au dezvoltat este diferit, dar perioada este, ca regulă, aceeași – începutul secolului al XX‑lea. În arealul common law‑ului american se năștea operațiunea de leasing, iar în arealul european, inclusiv românesc, se nășteau clauza de rezervă a dreptului de proprietate și consignația…^[31] Abordarea este bună, realizarea, ca de obicei…

^[32] Reglementat pentru prima dată prin O.G. nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing (publicată în M. Of. nr. 224 din 30 august 1997, republicată în M. Of. nr. 9 din 12 ianuarie 2000, cu multiple modificări și completări ulterioare), leasingul pare a fi un continuu poligon de încercare pentru legiuitorul român, rămânând una dintre tehnicile predilecte de finanțare a întreprinderilor românești (în special cele micro, mici și mijlocii), ba chiar și a neprofesioniștilor („necomercianților”, într‑un limbaj „desuet”, dar mai inteligibil).

^[33] Am identificat patru decizii ale Curții Constituționale, care au soluționat inclusiv solicitări de constatare inter alias a neconstituționalității art. 15 din O.G. nr. 51/1997 (în diverse ipostaze temporale): „În motivarea excepției de neconstituționalitate autoarea acesteia susține, în esență, că prevederile art. 18 alin. (1) din Legea nr. 85/2006, prin formularea actuală, restrâng abuziv dreptul persoanelor juridice de a iniția proceduri judiciare și de a desfășura activități economice potrivit specializării, în pofida faptului că numirea unui administrator special, în cazul societății față de care s‑a dispus deschiderea procedurii insolvenței, nu echivalează practic și cu trecerea efectivă la procedura de faliment. Pentru aceleași considerente, se invocă și neconstituționalitatea prevederilor art. 15 și 18 din Ordonanța Guvernului nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, arătând că, pe de o parte, rezilierea contractului de leasing devine discreționară prin manierea ei unilaterală, iar, pe de altă parte, nu este angajată nicio răspundere a finanțatorului pentru o eventuală atitudine culpabilă în timpul derulării contractului”. Previzibil, după o asemenea argumentare apoteotică, Curtea respinge ca inadmisibilă (textele constituționale în raport cu care s‑a făcut verificarea – art. 21 și art. 45 din Constituția României) – Decizia nr. 42/2013 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței și ale art. 15 și art. 18 din Ordonanța Guvernului nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing. Această decizie era un déjà‑vu din partea Curții Constituționale: un an înainte, aceiași protagoniști, același scenariu, același deznodământ, Decizia nr. 386/2012 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 18 alin. (1) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței, precum și ale art. 15 și 18 din Ordonanța Guvernului nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing; o altă Decizie, nr. 1181/2010, referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 8, 14, 15 și 16 din Ordonanța Guvernului nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing. Și ultima (prima cronologic), Decizia nr. 1003/2010 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 15 din Ordonanța Guvernului nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing. Nu se prea poate imputa mare lucru Curții Constituționale care nu se poate pronunța din oficiu și nu poate să modifice cererile prin care a fost sesizată. Nu este suficient să „deranjezi” Curtea Constituțională, trebuie să știi și ce întrebări să îi pui și să știi ce reclami. Poate pe viitor Curtea va fi deranjată cu întrebările potrivite…

^[34] Această modificare, de un cinism aparte, arată că legiuitorul „specializat” a înțeles ab initio sensul și întinderea textului, iar modificarea este un elegant „joc de glezne”, ca să mai arunce niște praf în ochii utilizatorului care rămâne cu ochii în soare… Cât de riguros n‑ai scruta normele de tehnică legislativă, nu cred că după un an de activitate aceasta este unica modificare pe care să o dorești a efectua în calitate de legiuitor!

^[35] Uneori fără discernământ, a aquis‑ului comunitar, inclusiv în ceea ce privește această ordonanță.

^[36] Nu putem să nu remarcăm inteligența debordantă a legiuitorului român (probabil contaminat de la cel european). Dacă prima modificare a art. 10 a fost să mute această expresie banală (nu indică decât faptul că norma este supletivă, indiferent de topică și de partea frazei în care s‑ar afla) de la început la final de frază, acum se întoarce roata și aceasta revine în fruntea frazei. Sublim! Dar, dincolo de această modificare ridicolă, remarcăm și o modificare de fond.

^[37] Ar fi extrem de util și interesant un studiu de statistică judiciară care să vizeze aplicarea diacronică a acestor texte, în special din perspectiva întinderii despăgubirilor.

^[38] Probabil reflexul pavlovian s‑a estompat sau chiar a dispărut, pe de o parte, pe de altă parte, dreptul comun prevede explicit posibilitatea solicitării de daune‑interese în caz de reziliere/rezoluțiune… Prin urmare, Finanțatorul nu ar fi fost privat niciodată de dreptul de a solicita daune‑interese, chiar și în lipsa prevederilor redundante din norma specială. Prevederea acestora a fost doar puntea necesară spre exhibarea formulei de calcul, formulă care nu mai este aliniată cu dreptul comun…

^[39] Aceasta este versiunea textului după modificările din acest an – Legea nr. 83/2021 pentru modificarea și completarea Ordonanței Guvernului nr. 51/1997 privind operațiunile de leasing și societățile de leasing, publicată în M. Of. nr. 401 din 16 aprilie 2021.

^[40] Conform definițiilor din cadrul sistemului nostru, noțiunea de consumator are un înțeles cât se poate de restrâns. Art. 2 din Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între profesioniști și consumatori, republicată: „(1) Prin consumator se înțelege orice persoană fizică sau grup de persoane fizice constituite în asociații, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în scopuri din afara activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale (s.n.).

(2) Prin profesionist se înțelege orice persoană fizică sau juridică autorizată, care, în temeiul unui contract care intră sub incidența prezentei legi, acționează în cadrul activității sale comerciale, industriale sau de producție, artizanale ori liberale, precum și orice persoană care acționează în același scop în numele sau pe seama acesteia.”

^[41] https://en.wikipedia.org/wiki/G%C3%A2ndul_M%C3%A2%C8%9Bei.

^[42] https://en.wikipedia.org/wiki/Carla%27s_Dreams.

Dreptul de proprietate în meandrele procedurii de insolvență… Este proprietatea un moft?!? (Partea I) was last modified: august 6th, 2023 by Sergiu Golub