Concursul prezumțiilor în antrenarea răspunderii pentru fapta prevăzută la art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Concursul prezumțiilor în antrenarea răspunderii pentru fapta prevăzută la art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014, din perspectiva Deciziei RIL nr. 14/2022

1. Reglementarea prezumțiilor

Actualul Cod de procedură civilă stabilește că dovada unui act juridic sau a unui fapt se poate face prin înscrisuri, martori, prezumții, mărturisirea uneia dintre părți făcută din proprie inițiativă sau obținută la interogatoriu, prin expertiză, prin mijloacele materiale de probă, prin cercetarea la fața locului sau prin orice alte mijloace prevăzute de lege (art. 250 C. pr. civ.), legiuitorul definind și totodată clasificând sistematic, la art. 327-329 C. pr. civ., aceste mijloace de probă – prezumțiile.

Vechiul Cod de procedură civilă nu conținea mențiuni privind prezumțiile, însă legiferarea acestora era inclusă în art. 1199-1203, Capitolul 9 („Despre probațiunea obligațiilor și a plății”), Secțiunea III („Despre prezumții”) C. civ. 1864^[1], neputând trece neobservată asemănarea izbitoare dintre vechea reglementare, cuprinsă în dreptul substanțial, și actuala regle­mentare de drept procesual în materia prezumțiilor^[2].

În mod similar, atât în vechea reglementare, cât și în cea actuală, prezumțiile sunt definite ca fiind consecințele pe care legea sau judecătorul le trage dintr-un fapt cunoscut, spre a stabili un fapt necunoscut, în considerarea legăturii de conexi­tate dintre cele două fapte, având la bază procedeul juridic al deplasării obiectului probei.

În vreme ce prezumția legală scutește de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce privește faptele considerate de lege ca fiind dovedite, trebuind să dovedească însă faptul cunoscut, vecin și conex pe care se întemeiază aceasta, prezumția judiciară este activată numai dacă are greutate și puterea de a naște probabilitatea faptului pretins și numai în cazurile în care legea admite dovada cu martori, fără a prezenta relevanță dacă această din urmă probă a fost solicitată și încuviințată.

Mai simplu spus, în cazul prezumțiilor judi­ciare, judecătorul face deplasarea obiectului probei de la faptul de dovedit la fapte conexe cu acesta, instanța dispunând de libertate de apre­ciere asupra puterii doveditoare, iar în cazul prezumțiilor legale, legiuitorul face deplasarea obiectului probei, edictând și puterea doveditoare a acestora. Prezumțiile legale sunt stabilite prin norme juridice care nu pot fi interpretate extensiv^[3].

Independent de asemănarea celor două regle­mentări analizate se distinge însă o diferență majoră de abordare a legiuitorului contemporan în ceea ce privește forța probantă a prezumției legale, în actualul Cod de procedură civilă nefiind preluată dispoziția din art. 1202 alin. (2) C. civ. 1864, care prevedea că „nicio dovadă nu este primită împotriva prezumției legale, când legea, în puterea unei asemenea prezumții, anulează un act oarecare, sau nu dă drept de a se reclama în judecată, afară numai de cazurile când legea a permis dovada contrarie și afară de aceea ce se va zice în privința jurământului și mărturisirii ce ar face o parte în judecată”, respectiv categoria prezumțiilor legale absolute.

Conform art. 328 alin. (2) C. pr. civ., „Prezumția legală poate fi înlăturată prin proba contrară, dacă legea nu dispune altfel”, actuala reglementare moderând deci caracterul absolut și încadrând prezumțiile legale în categoria celor relative sau mixte.

Din lecturarea dispoziției mai sus citate rezultă și că regula este aceea a caracterului relativ al prezumțiilor legale, respectiv posibilitatea administrării probei contrare. Combaterea unei prezumții legale relative se poate face, în principiu, prin orice mijloc de probă, însă, în cazul anumitor prezumții legale, proba contrară poate fi făcută numai prin anumite mijloace de probă (de exemplu, prezumția de coproprietate prevăzută de art. 660 C. civ.) sau numai de anumite persoane (de exemplu, tăgada paternității)^[4].

În acest context, prezumțiile, ca parte componentă a ansam­blului probator trasat de legiuitor, își găsesc aplicabilitatea cu prisosință în abundența litigiilor guvernate de actele normative călăuzitoare, în cele ce urmează limitându-ne la o analiză a interdependenței celor două forme de prezumții – legale și judiciare –, exclusiv din perspectiva procedurilor de prevenire a insolvenței și de insolvență, respectiv în cadrul acțiunii privind antrenarea răspunderii patrimoniale a persoanelor responsabile de insolvența societății, întemeiate pe dispozițiile art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014.

2. Prezumțiile legale în Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insol­vență. Scurte considerații de ordin temporal

Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență reglementează o întreagă serie de prezumții relative, dintre care amintim, exempli gratia:

• prezumția de insolvență, art. 5 pct. 29 – „insolvența este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficiența fondurilor bănești disponibile pentru plata datoriilor certe, lichide și exigibile și care se prezumă atunci când debitorul, după 60 de zile de la scadență, nu a plătit datoria sa față de creditor; prezumția este relativă”;

• prezumția de fraudă în dauna credito­rilor, art. 122 alin. (3) și (4) – „(3) În privința actelor și operațiunilor prevăzute la art. 117
(2) se instituie o prezumție relativă de fraudă în dauna creditorilor. (4) Prezumția de fraudă se păstrează și în cazul în care, prin abuz de drepturi procesuale, debitorul a întârziat momentul deschiderii procedurii pentru a expira termenele la care se referă art. 117”.

• prezumția de existență a culpei și a legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, art. 169 alin. (1) lit. d) teza a II-a – „(…) În cazul nepredării documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atât culpa, cât și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu se prezumă. Prezumția este relativă”.

Această din urmă prezumție legală, reprezentând adaptarea legiuitorului la exigențele și evoluția societății, introdusă în materia insolvenței prin Legea nr. 85/2014, vine să completeze cadrul legal al unei fapte prevăzute și în legislația anterioară, atât de dispozițiile art. 124 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare și a falimentului^[5], cât și de cele ale art. 138 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței.

Astfel, art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014, similar vechii reglementări, prevede că, „La cererea administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte sau întregul pasiv al debitorului, persoană juridică, ajuns în stare de insolvență, fără să depășească prejudiciul aflat în legătură de cauzalitate cu fapta respectivă, să fie suportată de membrii organelor de conducere și/sau supraveghere din cadrul societății, precum și de orice alte persoane care au contribuit la starea de insolvență a debitorului, prin una dintre următoarele fapte: (…) d) au ținut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ținut contabilitatea în conformitate cu legea (…)”, însă legiuitorul a completat substanțial și util cadrul actual, prin introducerea prezumției legale analizate, în cuprinsul tezei a II-a a normei citate.

Nepredarea documentelor contabile către administratorul/ lichi­datorul judiciar este asimilată faptei de a nu ține contabili­tatea în conformitate cu legea (sau, eventual, faptei de a face să dispară documentele contabile ale societății), sub cupola lit. d) a art. 169 fiind grupate trei ipoteze – ținerea unei contabilități fictive, cauzarea dispariției unor documente contabile și neți­nerea contabilității în conformitate cu legea.

Ținerea contabilității în conformitate cu legea, în accepțiunea art. 169 alin. (1) lit. d), se referă la îndeplinirea de către persoanele responsabile a obligației de respectare a normelor juridice privind organizarea și ținerea evidențelor contabile, astfel cum acestea sunt reglementate de Legea contabilității nr. 82/1991^[6], republicată, și în normele sale de aplicare – Ordinul nr. 4268/2022 privind principalele aspecte legate de întocmirea și depunerea situațiilor financiare anuale și a raportărilor contabile anuale ale operatorilor economici la unitățile teritoriale ale Ministerului Finanțelor, precum și pentru reglementarea unor aspecte contabile^[7] ș.a.

Din perspectiva aplicabilității în timp a legii, este de subliniat că, în condițiile art. 15 alin. (2) din Constituție („Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contraven­ționale mai favorabile”), prezumția de existență a culpei și a legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu se instituie numai în ceea ce privește faptele ilicite comise după intrarea în vigoare a Legii nr. 85/2014.

În legătură cu această completare a soluției legislative, CCR a reținut că „(…) legiuitorul a avut ca scop eliminarea unei practici judiciare contradictorii cu privire la atragerea răspunderii pentru neținerea contabilității atunci când administratorul social nu a predat documentele contabile. Aceasta întrucât, chiar dacă și în vechea reglementare opinia majoritară era în sensul antrenării răspunderii, concluzia se întemeia însă pe o prezumție judecătorească. În noua reglementare, prezumția este una legală, astfel încât, în cazul nepredării documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, atât culpa, cât și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu se prezumă. Prezumția este relativă, astfel încât autorul faptei o poate răsturna prin predarea contabilității”^[8].

Ulterior, fiind chemată să se pronunțe asupra interpretării și aplicării unitare a dispozițiilor art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014, prin Decizia ICCJ nr. 14/27.06.2022^[9] (Complet RIL) a stabilit că: „În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 169 alin. (1) lit. d) teza a doua din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, cu modificările și completările ulterioare, în cazul în care pârâtul nu predă documentele contabile practicia­nului în insolvență, după prealabila notificare, se prezumă relativ întrunirea tuturor condițiilor necesare atragerii răspunderii patrimoniale pentru fapta prevăzută de art. 169 alin. (1) lit. d) din aceeași lege”.

Ca urmare a dezlegării date de ICCJ, asistăm, pe de o parte, la o creștere semnificativă a numărului de cereri întemeiate pe dispozițiile art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014, admise de instanțele judecătorești, iar, pe de altă parte, la o responsabilizare a persoanelor care își asumă calitatea de repre­zentant legal al unei entități, la o conștientizare a importanței respectării obligațiilor corelative drepturilor urmărite.

3. Contextul succesiunii de admi­nistratori statutari ai debitorului, pro­bleme și soluții legale

Trecând de la registrul normativ la cel practic, observăm că, ulterior deschiderii procedurii insolvenței debitorului și, implicit, a desemnării provizorii a practicianului în insolvență instru­mentator, sunt demarate primele măsuri, între care se numără și notificarea debitorului în legătură cu deschiderea procedurii insolvenței și cu necesi­tatea predării documentelor și a informațiilor prevăzute de art. 67 alin. (1) din Legea nr. 85/2014.

Legea instituie obligația depunerii acestor documente încă de la momentul deschiderii procedurii de insolvență, iar această obligație revine debitorului, prin organele sale, sens în care, raportat la dispozițiile art. 99 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, „În urma deschiderii procedurii, administratorul judiciar va trimite o notificare tuturor creditorilor menționați în lista depusă de debitor potrivit prevederilor art. 67 alin. (1) lit. c) ori, după caz, potrivit prevederilor art. 74^[10], debitorului și oficiului registrului comerțului sau, după caz, registrului societăților agricole ori altor registre unde debitorul este înmatriculat/ înregistrat, pentru efectuarea mențiunii”.

 În pofida demersurilor efectuate de organul care aplică procedura, cu respectarea întocmai a rigorilor legislative, solicitarea de predare a documentelor și a informațiilor financiar-contabile rămâne, nu de puține ori, fără rezultat, iar conse­cințele nefaste ale conduitei organelor statutare respon­sabile de ținerea contabilității, respectiv ale reprezen­tanților entităților aflate sub incidența Legii privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, nu întârzie să apară.

 Nepredarea informațiilor contabile complete administrato­rului/lichidatorului judiciar generează imposibilitatea analizei și stabilirii situației economico-financiare a debitorului, a iden­ti­ficării cauzelor și a împrejurărilor care au determinat insol­vența și/sau a incidenței art. 117 din Lege, mențiuni ce s-ar fi impus a fi inserate de practicianul în insolvență și în cadrul raportului întocmit conform art. 97 din Legea nr. 85/2014.

În exercitarea atribuțiilor care îi revin și în considerarea contextului prezentat supra, raportat la dispozițiile art. 38 alin. (2) lit. c) pct. 2 din Legea nr. 85/2014, chiar dacă hotărârea instanței a fost în sensul deschiderii procedurii generale a insolvenței, fie prin raportul prevăzut de art. 92, fie în cadrul celui prevăzut de art. 97, propunerea administratorului judiciar nu va putea fi decât aceea de intrare a debitorului în faliment.

Mai mult, lichidatorul judiciar (sau celelalte persoane cărora legea le conferă legitimare procesuală) formulează acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014, solicitând obligarea persoanelor respon­sabile pentru ajungerea societății în insolvență la acoperirea, din averea proprie, a unei părți sau a întregului pasiv al debitorului, după caz.

 Conform art. 169 alin. (2) din Legea nr. 85/2014, „Admi­nistra­torul judiciar ori, după caz, lichidatorul judiciar, ori de câte ori identifică persoanele culpabile de starea de insolvență a debitorului, va promova acțiunea în antrenarea răspunderii patrimo­niale. Dacă administratorul judiciar ori, după caz, lichidatorul judiciar nu a indicat persoa­nele culpabile de starea de insolvență a debito­rului, aceasta poate fi introdusă de președintele comitetului creditorilor în urma hotărârii adunării creditorilor ori, dacă nu s-a constituit comitetul creditorilor, de un creditor desemnat de adunarea creditorilor. De asemenea, poate introduce această acțiune, în aceleași condiții, creditorul care deține mai mult de 30% din valoarea creanțelor înscrise la masa credală”.

 Premisele care circumstanțiază activarea răspunderii patrimoniale sunt reprezentate de existența și actualitatea procedurii de insolvență, precum și de insuficiența activului necesar pentru plata pasivului debitorului insolvent^[11].