Concursul prezumțiilor în antrenarea răspunderii pentru fapta prevăzută la art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

 În contextul prezentat, nepredarea docu­men­telor contabile de către administratorul statutar, în funcție la data pronunțării hotărârii de deschidere a procedurii insolvenței, și implicit activarea prezumției legale, prin raportare la dezlegarea dată de ICCJ, nu asigură întotdeauna cadrul necesar și suficient pronunțării unei soluții de admitere a acțiunii în antrenarea răspun­derii patrimoniale, impunându-se inter­calarea prezumțiilor legale cu cele judiciare, pentru atingerea obiectivului scontat – acoperirea masei credale.

Concret, nu de puține ori, din verificările efectuate în evidențele registrului comerțului, practicianul în insolvență instrumentator constată faptul că societatea apare ca fiind administrată de o persoană desemnată cu puțin timp anterior pronunțării hotărârii de deschidere a procedurii insolvenței (fără a prezenta relevanță, în acest context, dacă deschiderea procedurii a fost pronunțată la cererea creditorului sau a debitorului), în vreme ce o alta a exercitat mandatul de administrator al debitorului de la constituire și până la convenabila schimbare a primului din funcție.

Una dintre problemele identificate în practică este aceea a notificării individuale a debitorului, prin reprezentanții săi, în vederea depunerii documentelor și a informațiilor prevăzute de art. 67 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, respectiv identificarea corectă a persoanelor ce se impun a fi notificate, în calitatea acestora de reprezentanți ai debitorului, în considerarea dispozițiilor art. 99 alin. (1) din același act normativ, raportate la obligația instituită de art. 74 din Lege.

Notificarea privind deschiderea procedurii generale a insolvenței, conținând solicitarea de predare a actelor și a infor­mațiilor financiar-contabile, este comunicată atât debitorului – la sediul social cu care societatea figurează înregistrată în evidențele registrului comerțului –, cât și administratorului statutar în funcție la data deschiderii procedurii – la domiciliul acestuia, în considerarea condiției sine qua non a notificării prealabile a pârâtului, menționate expres în interpretarea impusă de ICCJ (complet RIL) articolului 169 alin. (1) lit. d) teza a II-a din Legea nr. 85/2014: „(…) după prealabila notificare, se prezumă relativ întrunirea tuturor condițiilor necesare atragerii răspunderii patrimoniale pentru fapta prevăzută de art. 169 alin. (1) lit. d) din aceeași lege”.

Oricum, transmiterea de către practicianul în insolvență a unei notificări pentru predarea docu­mentelor contabile către persoane care nu mai au vreo calitate și/sau drept ori justificare să dețină actele contabile ale debitorului ar reprezenta, în opinia noastră, o măsură lipsită de suport legal, dar și de vreun folos practic, fără a mai adăuga și dezavantajul costurilor pe care un astfel de demers le implică.

Nici Legea nr. 85/2014 și nici Decizia RIL nr. 14/2022 nu impun notificarea prealabilă a tuturor pârâților împotriva cărora se formulează acțiunea întemeiată pe dispozițiile art. 169 alin. (1) lit. d), fiind necesară analiza circumstanțelor con­crete ale speței, respectiv a se distinge între:
i) persoa­nele care au efectiv acces și, totodată, dreptul de a avea acces la documentele contabile pretinse și ii) persoanele care au deținut funcția de admi­nistrator statutar al debitorului la un alt moment, anterior intrării în insolvență, dar cărora le revenea însă obligația ținerii contabilității în conformitate cu legea, pe toată perioada mandatului exercitat.

O altă problemă identificată, raportat la dispo­zițiile art. 169 alin. (1) lit. d) teza a II-a din Legea nr. 85/2014, în interpretarea dată de ICCJ, este aceea de a stabili, în cazul succesiunii de administratori ai debitorului, căror persoane vinovate de neținerea contabilității în confor­mitate cu legea le poate fi opusă efectiv prezumția legală.

Opinăm în sensul că administratorul/ii statutar/i în funcție la data deschiderii procedurii insolvenței, respectiv la data notificării individuale emise de practicianul în insolvență, în condițiile art. 99 alin. (1) din Legea nr. 85/2014, conform evidențelor registrului comerțului, sunt destinatarii prezumției legale instituite de art. 169 alin. (1) lit. d) teza a II-a din Legea nr. 85/2014.

Apreciem că, independent de obligațiile ce au revenit unui administrator al societății, pe perioada cât a deținut mandat, chiar în contextul extrem al deținerii de către aceeași persoană a unui mandat de administrator de la constituirea societății și până după introducerea cererii de deschidere a procedurii insolvenței, ulterior încetării mandatului, aceste obligații nu mai subzistă.

Analiza incidenței prezumției legale pornește de la faptul vecin și conex – obligația de predare către practicianul în insolvență a actelor contabile –, neputând fi pretinsă fostului administrator, al cărui mandat a încetat anterior deschiderii procedurii insolvenței, predarea unor documente pe care nici nu mai este îndreptățit să le dețină.

Pe de altă parte, prezumția legală nu ar fi putut opera împotriva foștilor administratori statutari ai debitorului, întrucât Decizia RIL nr. 14/2022 impune condiția prealabilei notificări a pârâtului pentru acti­varea prezumției legale relative, iar practi­cianului în insolvență instrumentator îi revine obligația și totodată dispune de cadrul legal necesar pentru notificarea individuală a debito­rului, în considerarea prevederilor art. 74 din Legea nr. 85/2014, și nu pentru notificarea tuturor organelor statutare ale societății, de la constituire, evidențiate în istoricul înregistrărilor de la registrul comerțului, astfel cum deja am detaliat supra.

Nu în ultimul rând, apreciem că necesită atenție sporită chestiunea limitelor prezumției legale analizate, respectiv modalitatea în care practicianul în insolvență va formula acțiunea în antrenarea răspunderii, din perspectiva faptelor imputate pârâților, a probatoriului propus spre încuviințare și/sau a temeiului juridic al acțiunii, pentru evitarea excluderii unei analize a prezumției judiciare opuse foștilor administratori ai societății, în concurs cu prezumția legală prevăzută de art. 169 alin. (1) lit. d) teza a II-a din Lege și activată împotriva administratorului statutar în funcție la data deschiderii procedurii insolvenței.

Există cazuri în care, deși acțiunea supusă analizei instanței este îndreptată împotriva tuturor organelor statutare ale debitorului – pluralitate de pârâți, astfel cum acestea figurează în evidențele registrului comerțului, de la constituire până la data introducerii acțiunii, fiind întemeiată pe dispozițiile art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014 (fără vreo limitare), instanța se mărginește, în mod greșit, la analiza exclusivă a incidenței prezumției legale instituite de teza a II-a a normei, prin raportare la dezlegarea dată de ICCJ (Complet RIL), obligând eronat numai administratorul aflat în funcție la data deschiderii procedurii insolvenței la suportarea, din averea proprie, a întregului pasiv al debitorului, astfel cum acesta rezultă din tabelul definitiv de creanțe.

O asemenea soluție, în sensul limitării aplicării sancțiunii pentru săvârșirea faptei prevăzute la lit. d) a art. 169 alin. (1) din Lege exclusiv administratorilor statutari aflați în funcție la deschiderea procedurii, creează, în opinia noastră, un precedent periculos, facilitând fraudarea intereselor participanților la procedură (și nu numai) și eludarea dispozițiilor legale, prin simpla mențiune a schimbării reprezentanților în evidențele registrului comerțului, anterior deschiderii procedurii insolvenței.

În acest context, practicianului în insolvență reclamant îi revine obligația întemeierii și motivării acțiunii în răspundere în cazul dat, pe dispozițiile art. 169 alin. (1) lit. d) tezele I și II, fără vreo limitare, cu invocarea tuturor mijloacelor de probă de care înțelege să se folosească, inclusiv a prezumțiilor incidente.

În limitele învestirii, instanța va analiza nu doar nerespectarea obligațiilor de predare a documentelor contabile ale debitorului (teza a II-a), ci și neținerea contabilității în conformitate cu legea (teza I), respectiv fapta imputată pârâtului al cărui mandat s-a derulat în perioada de referință.

Independent de pronunțarea Deciziei ICCJ (Complet RIL) nr. 14/2022 privind interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 169 alin. (1) lit. d) teza a II-a din Legea nr. 85/2014, instanței îi revine obligația analizării circumstan­­țelor concrete ale speței, a probato­riului ce va fi fost administrat și a aplicării dispozițiilor art. 169 alin. (1) lit. d), incluzând teza I a normei legale, nefiind recomandată o altă abordare.

Astfel cum menționam în cadrul pct. 2 al lucrării, principala reglementare în materia organizării și ținerii contabilității o reprezintă Legea nr. 82/1991, republicată, conform căreia:

– art. 1 alin. (1) – „Societățile comerciale, societățile/companiile naționale, regiile auto­nome, institutele naționale de cercetare-dezvo­ltare, societățile cooperatiste și celelalte persoane juridice au obligația să organizeze și să conducă contabilitatea financiară, potrivit prezentei legi”;

– art. 2 alin. (1) – „Contabilitatea este o activitate specializată în măsurarea, evaluarea, cunoașterea, gestiunea și controlul activelor, datoriilor și capitalurilor proprii, precum și a rezultatelor obținute din activitatea persoanelor prevăzute la art. 1. În acest scop, contabilitatea trebuie să asigure înregistrarea cronologică și sistematică, prelucrarea, publicarea și păstrarea informațiilor cu privire la poziția financiară, performanța financiară și alte informații referitoare la activitatea desfășurată, atât pentru cerințele interne ale acestora, cât și în relațiile cu investitorii prezenți și potențiali, creditorii financiari și comerciali, clienții, instituțiile publice și alți utilizatori”;

– art. 10 alin. (1) – „Răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității la persoanele prevăzute la art. 1 alin. (1)-(4)revine administratorului, ordonatorului de credite sau altei persoane care are obligația gestionării entității respective”.

Deosebit de relevante sunt însă și dispozițiile art. 72 și 73 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 31/1990, republicată – art. 73 alin. (1): „Administratorii sunt solidar răspunzători față de societate pentru: (…) c) existența registrelor cerute de lege și corecta lor ținere; (…)”.

Din coroborarea acestor dispoziții legale rezultă că admi­nistratorilor statutari ai debitorului, independent de perioada și durata mandatului deținut în societate, le revine obligația de a conduce și organiza contabilitatea entității în conformitate cu legea.

 Întrucât documentele contabile nu au fost predate spre verificare administratorului/lichidatorului judiciar, prezumția relativă prevăzută de art. 169 alin. (1) lit. d) teza a II-a din Legea nr. 85/2014 operează și produce efecte juridice în defavoarea administratorilor aflați în funcție la data deschiderii procedurii insolvenței debitorului, însă această prezumție legală se impune a fi coroborată cu o prezumție judiciară și totodată cu întreg probatoriul ce va fi fost administrat în cauză.

 Neținerea contabilității în conformitate cu legea – exempli gratia, nedepunerea raportărilor contabile anuale și/sau a bilanțurilor contabile, conform legii –, coroborată cu anterior analizata nepredare a documentelor contabile de către admi­nistratorul statutar aflat în funcție la data deschiderii procedurii insolvenței, activează o prezumție relativă, judiciară de această dată, cu privire la existența legăturii de cauzalitate între fapta neținerii contabilității în conformitate cu legea și ajungerea societății în insolvență.

 Nerespectarea dispozițiilor privind ținerea contabilității nu este, per se, generatoare de prejudicii, pentru antrenarea răspunderii instituite de legea specială fiind necesar ca prin această faptă să se fi produs starea de insolvență, adică să existe legătură de cauzalitate între faptă și starea în care se află debitorul.

În ceea ce privește condițiile răspunderii instituite de Legea nr. 85/2014, este apreciat^[12] că, potrivit dreptului comun și dispozițiilor speciale din Legea insolvenței, răspunderea civilă întemeiată pe dispozițiile art. 169 implică îndeplinirea cumu­lativă a patru condiții: săvârșirea unei fapte ilicite, existența prejudiciului, existența legăturii de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu și, nu în ultimul rând, vinovăția făptuitorului.

Totodată, în conformitate cu art. 1.357 alin. (1) C. civ., „cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare”, iar faptele pentru care poate fi antrenată răspunderea civilă a persoanelor avute în vedere de art. 169 alin. (1) din Legea nr. 85/2014 trebuie să fie ilicite – săvârșite cu nesocotirea unor dispoziții legale sau cu încălcarea unor reguli convenționale.

Însă săvârșirea unei fapte ilicite, dintre cele prevăzute limitativ de lege, și existența unui prejudiciu sunt condiții necesare, dar nu suficiente pentru antrenarea răspunderii unei persoane în temeiul legii speciale. Este necesar să se probeze și că, prin săvârșirea faptei de către pârât, a fost cauzat un prejudiciu debitorului și, indirect (mediat), creditorilor, respectiv că insolvența a fost determinată, în tot sau în parte, de fapta ilicită a persoanei împotriva căreia este exercitată acțiunea în răspundere civilă.

Revenind la prezumția judiciară relativă cu privire la existența legăturii de cauzalitate dintre faptă și ajungerea societății în insolvență, incidentă în cazul administratorului debitorului, care nu se mai află în funcție la data deschiderii procedurii colective, mai menționăm și faptul că, de regulă, potrivit art. 249 C. pr. civ.^[13], reclamantul este cel căruia îi revine sarcina probei, însă, dată fiind imposibilitatea practicianului în insolvență instrumentator de a administra orice dovezi, în absența documentelor contabile ale societății, faptul pozitiv contrar – ținerea contabilității în conformitate cu legea și/sau lipsa legăturii de cauzalitate între faptă și starea de insolvență – ar putea fi probat exclusiv de pârâți – admi­nistratorul în funcție la deschiderea procedurii, care ar trebui să dețină documentele contabile și căruia îi revine obligația predării acestora și/sau administratorului al cărui mandat s-a desfășurat în perioada de referință, căruia îi revenea obligația întocmirii contabilității în conformitate cu legea.

4. Condiția „prealabilei notificări” a pârâtului impusă prin Decizia RIL nr. 14/2022

Chiar dacă fostul text al art. 138 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2006 a fost amendat, în sensul că în actuala Lege a insolvenței s-a prevăzut că, în cazul nepredării documentelor contabile către administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, culpa și legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu se prezumă relativ, nu înseamnă că pentru procedurile deschise după data intrării în vigoare a Legii nr. 85/2014 (28 iunie 2014), în toate cazurile în care fostele organe de conducere nu predau documentele contabile, deși art. 74 din Legea nr. 85/2014 prevede că, „În termen de 10 zile de la deschiderea procedurii, debitorul este obligat să depună la dosarul cauzei actele și informațiile prevăzute la art. 67 alin. (1)”, instanțele de judecată trebuie să admită cererile de antrenare a răspunderii patrimo­niale formulate în temeiul art. 169 alin. (1) lit. d).

Rațiunea edictării normei juridice pe care o conține art. 169 alin. (1) lit. d) teza a II-a din Legea nr. 85/2014 a constat în necesitatea unificării practicii judiciare în cauzele în care se solicită atragerea răspunderii patrimoniale pentru fapta prevăzută de acest caz de antrenare a răspunderii civile și totodată în crearea unui regim probator mai facil în situația în care subiectul pasiv al acțiunii nu se conformează obligației legale de a preda documentele contabile către practicianul în insolvență desemnat de judecătorul-sindic.

Așa cum am arătat deja, regimul juridic al prezumțiilor legale institut de art. 169 alin. (1) lit. d) teza a II-a din Legea nr. 85/2014 este reglementat de dispozițiile art. 328 alin. (1) C. pr. civ. – „Prezumția legală scutește de dovadă pe acela în folosul căruia este stabilită în tot ceea ce privește faptele considerate de lege ca fiind dovedite (…)”. Prezumția legală se bazează pe raționamente logice, astfel că verificarea efectelor pe care le generează trebuie să pornească de la existența ipotezei care atrage incidența prezumției, iar în cazul analizat această ipoteză este reprezentată de nepredarea culpabilă a documentelor contabile către administratorul sau lichidatorul judiciar.

Prin instituirea prezumției, legiuitorul deplasează obiectul probei de la faptul cunoscut, vecin și conex al nepredării documentelor contabile pentru a stabili existența faptului principal, generator de drepturi, datorită legăturii de conexitate dintre aceste două fapte. Altfel spus, din faptul negativ repre­zentat de refuzul culpabil de a preda actele și evidențele contabile ale debitorului insolvent, fapt care poate fi dovedit fără dificultate pe baza documentelor care atestă dovada de comunicare a notificării, legiuitorul impune prezumția exis­tenței faptului necunoscut, practic imposibil de dovedit în circumstanțele date de faptul cunoscut (prin nepredarea documentelor contabile nu se poate stabili dacă a fost ținută contabilitatea în conformitate cu legea sau nu s‑a făcut să dispară anumite documente contabile, iar sarcina probei faptului pozitiv cu privire la acest aspect revine celui care era obligat a îndeplini o atare obligație legală, și nu reclamantului, pentru care împrejurarea respectivă constituie un fapt negativ, imposibil de dovedit). În acest cadru, împrejurarea constând în nepredarea documentelor contabile dobândește, prin efectul prezumției, semnificația juridică a neținerii contabilității în conformitate cu legea.

Această faptă ilicită se săvârșește de către persoanele responsabile cu organizarea și conducerea con­ta­bi­lității socie­tății, respectiv de către administra­torii sociali, care trebuie să cunoască și să evidențieze în mod exhaustiv, sistematic și cronologic toate operațiunile economice în care este implicată persoana juridică pe care o administrează, precum și toate activele și pasivele acesteia.

Atât timp cât administratorul nu cunoaște care este activul, nu poate cunoaște nici care este gradul de îndatorare pe care persoana juridică îl poate suporta, fără să-i fie periclitată buna funcționare. Pe de altă parte, este de necontestat că lipsa evidențelor debitorului a cauzat starea de insolvență, întrucât este logic că un comerciant nu poate ști cât să se îndatoreze, câtă vreme nu cunoaște ce venituri are și cum poate plăti obligațiile asumate, numai ținerea unei evidențe corecte putând asigura funcționarea normală a unei afaceri legale.

Prin urmare, condiția notificării prealabile a pârâtului fost administrator statutar este absolut necesară pentru activarea prezumțiilor legale relative instituite de legislator, în lipsa acestei notificări neputând fi admisă nicio cerere de antrenare a răspunderii personale pentru ajun­gerea debitorului în incapa­citate de plată fundamen­tată pe a treia ipoteză a cazului de la lit. d) a alin. (1) al art. 169 din Legea nr. 85/2014 – neținerea contabilității în conformitate cu legea.

Tocmai de aceea considerăm că practicienii în insolvență trebuie să acorde o mare importanță procedurii de notificare a foștilor administratori statutari, iar în cazul în care înștiințarea transmisă recomandat nu este recepționată de destinatari (fie că aceștia nu mai locuiesc la adresa cunoscută, fie că recomandata a fost restituită expedito­rului cu mențiunea „expirat termenul de păstrare”, fie din orice altă cauză obiectivă/subiectivă care face imposibilă dovada primirii notificării de predare a documentelor și a informațiilor financiar-contabile ale debitorului insolvent), administratorul sau lichidatorul judiciar desemnat în cauză ar trebui să apeleze la procedura de notificare prin intermediul unui executor judecătoresc.

În conformitate cu dispozițiile art. 7 lit. b) din Legea nr. 188/2000 privind executorii judecătorești^[14], printre atribuțiile executorului judecătoresc se regăsește și aceea de a notifica actele judiciare și extrajudiciare.

Notificarea reprezintă o procedură de largă răspândire în diferitele ramuri ale dreptului, prin intermediul căreia o persoană este înștiințată cu privire la o anumită stare de fapt sau de drept, i se comunică o anumită situație creată, este avertizată cu privire la un anumit demers viitor, este somată să facă/să nu facă ceva, sub o sancțiune expres arătată. Dacă actele judiciare se emit pe parcursul soluționării unui proces, actele extraju­diciare sunt cele care nu emană de la o instanță judecătorească, însă pot fi folosite în cadrul unui viitor proces. Comunicarea notificării se poate face fie prin agent procedural, fie prin intermediul oficiilor poștale, în funcție de solicitarea notifican­tului, fiind recomandată prima dintre metode.

De ce este mai eficientă notificarea prin executorul judecătoresc?

În multe cazuri, cei puși în fața unui act oficial care poartă antetul, numărul de înregistrare, semnătura și ștampila execu­torului judecătoresc au o reacție de conformare, înțelegând că, în caz contrar, riscă consecințele prevăzute de lege. Prin notificare, fostul administrator statutar poate fi somat să predea documentele contabile, indicându-i-se la ce sancțiuni se expune în caz contrar. Acesta poate conștientiza în acel moment că practicianul în insolvență a apelat la o autoritate a statului, cu toate consecințele care rezultă din aceasta: actul îndeplinit de executorul judecăto­resc, în limitele competențelor legale, purtând ștampila și semnătura acestuia, precum și numărul de înregistrare și data, este act de autoritate publică și are forța probantă prevă­zută de lege – art. 2 alin. (2) din Legea nr. 188/2000.

Notificarea prin executor judecătoresc devine astfel nu doar o probă într-un viitor proces având ca obiect atragerea răspunderii fostului admi­nistrator social în temeiul art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea nr. 85/2014, ci și un excelent mijloc de presiune.

Pentru toate aceste argumente, recomandăm practicienilor în insolvență, dacă au constatat că notificarea prin poștă cu confirmare de primire nu dă rezultate, în sensul că recomandata nu este ridicată de către destinatar, să apeleze la procedura notificării prin intermediul unui executor judecătoresc, procedura nefiind una costisitoare, fiind rapidă și, în multe cazuri, poate să dea rezultate pozitive, în sensul predării documentelor și a informațiilor financiar-contabile.

Însă, chiar și în cazul în care nu îl determină pe fostul administrator să se conformeze acestei obligații legale, se creează toate premisele ca într-un viitor proces având ca obiect atragerea răspun­derii sale patrimoniale, practicianul în insolvență reclamant să poată face dovada îndeplinirii „condiției notifi­cării prealabile”, iar în acest fel să beneficieze de aplicarea tuturor prezumțiilor relative, astfel cum au fost ele determinate prin Decizia RIL nr. 14/2022.

5. Concluzii

Pornind de la definiția dată prezumțiilor, conform Dicționarului explicativ al limbii române – „Părere întemeiată pe aparențe, pe ipoteze, pe deducții; presupunere, supoziție” – și continuând cu opiniile doctrinare și jurisprudențiale în cadrul cărora noțiunea a fost îndelung analizată, am putea afirma că toate prezumțiile legale sunt prezumții simple, inspirate din cotidian, din realitatea socială și, prin voința legiuitorului, ridicate la nivel de dovadă impusă instanței și implicit celorlalți participanți la proces.

În funcție de modalitatea în care, respectând exigențele și rațiunile edictării normei juridice, instanța rezolvă aplicabili­tatea prezumției legale la datele concrete ale cauzei cu care este învestită, aceasta va da efecte textului de lege (cu puterea doveditoare stabilită de legiuitor) sau, dimpotrivă, va face aplicarea unei prezumții simple (judiciare), cu puterea dove­ditoare lăsată „la luminile și înțelepciunea judecătorului”^[15].

Deși a trecut o perioadă îndelungată de la intrarea în vigoare a Legii nr. 85/2014, act normativ ce a instituit expres prezumția legală de existență a culpei și a legăturii de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, armonizarea jurisprudențială, reclamată de vechile reglementări în materia insolvenței, își face simțită prezența abia în practica recentă, ulterior pronunțării Deciziei RIL nr. 14/2022.

În acest context, atât titularii acțiunilor întemeiate pe dispo­zițiile art. 169 alin. (1) lit. d) din Legea privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, cât și instanțele învestite cu soluționarea acestora manifestă cutezanță și deschidere către noua orientare, participând activ la consoli­darea rolului ocupat de prezumții pe scena răspunderii civile pentru insolvența debitorului.