Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenţei şi de insolvenţă, la 4 ani de la intrarea în vigoare

16 apr. 2019
Articol UJ Premium
0 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 50 voturi, medie: 0,00 din 5 (0 votes, average: 0,00 out of 5)
You need to be a registered member to rate this post.
Vizualizari: 125

Recomandări

 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Fără îndoială că apariția Legii nr. 85/2014[1] a reprezentat un pas înainte în reglementarea procedurilor de prevenire a insolvenței, precum și a procedurii de insolvență, majoritatea celor care sunt chemați să „lucreze” în această materie fiind de acord că legislația anterioară – Legea nr. 381/2009 privind introducerea concordatului preventiv și (a) mandatului ad‑hoc[2] și Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenței[3] – se impunea a fi înlocuită de acte normative care să fie adaptate contextului economic de la acea vreme, prin crearea premiselor legislative și administrative care să conducă la creșterea eficienței operatorilor economici, la creșterea siguranței circuitului economic și a atractivității investiționale a pieței românești, în condițiile în care situația economică dificilă și legislația privind insolvența, concepută pro‑debitor, au condus la deturnarea scopului procedurilor de insolvență, care au devenit un mod de protejare a debitorului, și nu o procedură de maximizare a gradului de valorificare a activelor și a recuperării creanțelor de către creditori.

Aceasta, și datorită faptului că abordarea legislativă exis­tentă nu a fost de natură să dezvolte planuri de reorganizare reală, ci, dimpotrivă, a furnizat mijloace de tergiversare a mo­mentului intrării în faliment pentru afaceri cu șanse minimale de redresare, dată fiind lipsa mecanismelor adecvate care să impună disciplina participanților la procedura insolvenței, pre­cum și durata lungă a procedurii, care atrage costuri asociate foarte ridicate, ținând cont de inexistența unor pârghii de acce­sare a finanțării în procedura insolvenței, totul culminând cu dezvoltarea unei conduite a debitorilor în frauda creditorilor și la o reducere substanțială a interesului creditorilor de a susține reorganizarea unor operatori economici viabili.

Campania Spring Black Friday pe UJmag.ro!

Întrucât O.U.G. nr. 91/2013 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență[4] a fost declarată, după numai 7 zile de la intrarea în vigoare, ca fiind neconstituțională, conse­cința fiind reintrarea în fondul activ al legislației a actelor abro­gate, după publicarea deciziei Curții Constituționale în Monitorul Oficial al României, Partea I, cu argumentul că, în astfel de cazuri, în care se constată ca fiind neconstituționale acte normative care abrogă alte acte normative, nu intervine o „abrogare a abrogării”, pentru a se putea reține incidența dispo­zițiilor art. 64 alin. (3) teza a doua din Legea nr. 24/2000[5][6], opozabile legiuitorului în activitatea de legiferare, ci este vorba de un efect specific al deciziilor de constatare a neconstituțio­nalității unei norme abrogatoare, efect întemeiat pe prevederile constituționale ale art. 142 alin. (1), care consacră rolul Curții Constituționale de garant al supremației Constituției, și ale
art. 147 alin. (4), potrivit cărora deciziile Curții sunt general obliga­torii, legiuitorul s‑a văzut nevoit să adopte noua lege a insolvenței (care să reglementeze și procedurile de prevenție) în procedură parlamentară.

În aceste condiții, la data de 25 iunie 2014, Parlamentul României a adoptat Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență.

Ca elemente de noutate aduse prin acest act normativ, putem menționa următoarele:

a) introducerea principiilor care guvernează aceste proceduri judiciare, care au fost preluate din Principiile World Bank[7], Principiile europene în materie de insolvență[8] și din Ghidul UNCITRAL în materie de insolvență[9];

b) reglementarea noțiunii de „test al creditorului privat” pentru a facilita procedura de aprobare a planului de reorga­nizare prin încurajarea creditorului bugetar să voteze în favoarea unui plan și în alte cazuri decât cele în care se propune acoperirea integrală a creanței statului, întocmai ca un creditor privat diligent;

c) în scopul susținerii procedurilor de prevenție, ajustarea procentelor pentru aprobarea ofertei de concordat și înlăturarea limitei minime de satisfacere a creanțelor, concomitent cu pre­lungirea termenul pentru satisfacerea creanțelor stabilite prin concordat, pe de o parte, iar pe de altă parte, eliminarea etapei constatării concordatului și menținerea doar a fazei omologării;

d) prevederea, în cazul contractelor a căror scadență depășește termenul de 24 de luni (limita maximă pentru reali­zarea concordatului) sau al celor pentru care se propun eșalonări de plată în afara acestei perioade, după închiderea procedurii de concordat, că aceste plăți vor continua conform contractelor din care rezultă, pentru a nu îngreuna nejustificat efortul financiar al debitorului pe perioada concordatului, prin impunerea plății unor creanțe care nu au devenit exigibile sau pentru care creditorul a consimțit la o eșalonare/rescadențare dincolo de această limită temporală;

e) reglementarea posibilității practicianului ca pentru acoperirea cheltuielilor de procedură, în lipsa lichidităților în patrimoniul debitorului, oricând pe parcursul procedurii, chiar și înainte de desemnarea comitetului creditorilor, să poată valo­rifica de urgență bunuri din averea debitorului, la minim valoa­rea de lichidare a acestora, stabilită de un evaluator autorizat;

f) reglementarea situației juridice a creditorilor care nu au fost notificați cu privire la deschiderea procedurii insolvenței, în sensul că aceștia sunt considerați de drept în termenul de depunere a cererilor de admitere a creanțelor, prin depunerea unei cereri de admitere la masa credală, urmând să preia proce­dura în stadiul în care se afla în momentul înscrierii lor pe tabelul de creanțe;

g) limitarea probatoriului în cadrul soluționării contestației debitorului la cererea introductivă depusă de creditori, doar la proba cu înscrisuri, pentru a nu se mai ajunge la situații de neaccep­tat în care o cerere de deschidere a procedurii insol­venței, față de care debitorul a formulat contestație, să fie solu­ționată de judecătorul‑sindic după mai mult de un an de zile (fiind administrată proba cu expertiza tehnică);

h) eliminarea sancțiunii decăderii debitorului din dreptul de a propune un plan de reorganizare doar pentru simplul motiv că a formulat contestație la cererea de deschidere a procedurii inițiată de creditori, iar aceasta i‑a fost respinsă;

i) conturarea mai precisă a regimului juridic al cererilor de plată, în sensul că titularul unei creanțe curente, certă, lichidă și exigibilă, care a fost recunoscută de administratorul judiciar sau de către judecătorul‑sindic și al cărei cuantum depășește valoarea‑prag, poate solicita pe parcursul duratei perioadei de observație deschiderea procedurii de faliment al debitorului dacă creanța nu‑i este achitată în termen de cel mult 60 de zile de la data luării măsurii de către administratorul judiciar sau a hotărârii instanței de judecată (soluția aplicându‑se și titularului unei creanțe curente, certe, lichide și exigibile mai vechi de 60 de zile și un cuantum peste valoarea‑prag, neplătite în timpul planului de reorganizare sau chiar după îndeplinirea obligațiilor de plată asumate prin plan);

j) oferirea unei „super‑priorități” finanțărilor acordate debitorului în perioada de observație în vederea desfășurării acti­vităților curente, precum și garantarea acestora, în principal, prin afectarea unor bunuri sau drepturi care nu formează obiectul unor cauze de preferință, iar în subsidiar, dacă nu există astfel de bunuri sau drepturi disponibile, cu acordul creditorilor beneficiari ai respectivelor cauze de preferință; pentru ipoteza în care acordul acestor din urmă creditori nu se poate obține, s‑a prevăzut că prioritatea la restituire va diminua regimul de îndestulare al creditorilor beneficiari ai cauzelor de preferință, proporțional, prin raportare la întreaga valoare a bunurilor sau drepturilor care formează obiectul acestor cauze de preferință; în cazul inexistenței sau al insuficienței bunurilor care să fie grevate de cauze de preferință în favoarea creditorilor care acordă finanțare în perioada de observație în vederea desfă­șurării activităților curente, pentru partea negarantată a creanței, aceștia vor beneficia de prioritate la încasare imediat după cheltuielile de procedură (această super‑prioritate se aplică și în procedura de reorganizare);

k) reglementarea creanțelor izvorâte din contractele de leasing pentru a asigura un echilibru între drepturile debitorului utilizator și cele ale creditorului finanțator și a elimina situațiile injuste în care, deși contractul a fost executat substanțial, societatea de leasing, din rațiuni lesne de înțeles, optează pentru restituirea bunului și încasarea creanței datorate de debitor, prin aceasta obținând o acoperire superioară creanței deținute împotriva debitorului, având posibilitatea încheierii unui alt contract de leasing pentru același bun, pe care, de altfel, îl poate și valorifica;

l) schimbarea momentului la care are loc descărcarea parțială de datorii a debitorului supus procedurii de reorganizare judiciară, în sensul că, după ce sentința care confirmă un plan intră în vigoare și activitatea debitorului este reorganizată în mod corespunzător, creanțele și drepturile creditorilor și ale celorlalte părți interesate sunt modificate astfel cum este prevăzut în plan, însă modificarea nu este una definitivă, ci sub condiție, deoarece în cazul intrării în faliment se va reveni la situația stabilită prin tabelul definitiv de creanțe, scăzându‑se doar sumele achitate în timpul planului de reorganizare;

m) adăugarea unei condiții suplimentare pentru aprobarea planului de reorganizare, alături de votul favorabil al majorității categoriilor de creditori, în sensul că mai este necesar ca planul să fie acceptat și de cel puțin 30% din totalul valoric al masei credale, nu puține fiind cazurile în practică în care un plan a fost considerat aprobat de categorii de creditori care, din punct de vedere al ponderii în totalul creanțelor înscrise pe tabelul definitiv, nu prezentau un procent semnificativ (în general, votul favorabil era dat de categoria creditorilor salariați și de cea a creditorilor indispensabili, trecându‑se peste votul negativ al creditorilor semnificativi din celelalte categorii de creanțe care votează planul);

n) reglementarea expresă a dreptului și con­dițiilor în care bunurile debitorului insolvent pot fi distribuite creditorilor în contul creanțelor pe care le dețin împotriva averii debitorului, cu obligația aces­tora de a achita toate sumele ce ar fi fost datorate creditorilor aflați pe ordinele de prioritate ante­ri­oare, precum și celor de pe aceeași ordine de prio­ritate, în situația în care bunul ar fi fost vândut unui terț.


* Articolul este extras din Revista Phoenix nr. 3/2018.

[1] Legea nr. 85/2014 a fost publicată în M. Of. nr. 466 din 25 iunie 2014; după publicare a suferit mai multe modificări, prin Legea nr. 312/2015 privind redresarea și rezoluția instituțiilor de credit și a firmelor de investiții, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul financiar (M. Of. nr. 920 din 11 decembrie 2015), prin Legea nr. 62/2016 pentru completarea art. 75 alin. (2) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență (M. Of. nr. 295 din 19 aprilie 2016) și prin Legea nr. 1/2017 privind eliminarea unor taxe și tarife, precum și pentru modificarea și completarea unor acte normative (M. Of. nr. 15 din 6 ianuarie 2017); deși denumirea oficială a acestui act normativ este Legea privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, în practică i se spune Codul insolvenței, motiv pentru care și noi vom folosi această sintagmă; precizăm totuși că nu este vorba de un veritabil cod, pentru cel puțin două motive: a) în cuprinsul noii legi nu este reglementată și insolvența persoanei fizice care nu este profesionist, care formează obiectul Legii nr. 151/2015 (M. Of. nr. 464 din 26 iunie 2015); b) există, în continuare, și alte acte normative care reglementează procedura insolvenței aplicabilă altor entități juridice (a se vedea, spre exemplu, O.U.G. nr. 46/2013 privind criza financiară și insolvența unităților administrativ‑teritoriale, publicată în M. Of. nr. 299 din 24 mai 2013).

[2] Legea nr. 381/2009 a fost publicată în M. Of. nr. 870 din 14 decembrie 2009, după care a suferit mai multe modificări, în prezent fiind abrogată prin art. 344 lit. b) din Legea nr. 85/2014.[3] Legea nr. 85/2006 a fost publicată în M. Of. nr. 359 din 21 aprilie 2006, după care a suferit mai multe modificări, în prezent fiind abrogată prin art. 344 lit. a) din Legea nr. 85/2014.

[4] O.U.G. nr. 91/2013 a fost publicată în M. Of. nr. 620 din 4 octombrie 2013, fiind respinsă prin Legea nr. 1/2015, publicată în M. Of. nr. 18 din 9 ianuarie 2015.

[5] A se vedea, în acest sens, Decizia CCR nr. 447 din 29 octombrie 2013 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor Ordonanței de urgență a Guvernului nr. 91/2013 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, publicată în M. Of. nr. 674 din 1 noiembrie 2013.

[6] Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, publicată inițial în M. Of. nr. 139 din 31 martie 2000, a fost republicată ultima dată în M. Of. nr. 260 din 21 aprilie 2010; potrivit art. 64 alin. (3), „Abrogarea unei dispoziții sau a unui act normativ are caracter definitiv. Nu este admis ca prin abrogarea unui act de abrogare anterior să se repună în vigoare actul normativ inițial. Fac excepție prevederile din ordonanțele Guvernului care au prevăzut norme de abrogare și au fost respinse prin lege de către Parlament”.

[7] A se vedea, în acest sens, The World Bank – 2011 Principles for Effective Insolvency and Creditor/Debtor Regimes, disponibilă la adresa http://siteresources.worldbank.org/INTGILD/Resources/ICRPrinciples_Jan2011.pdf.

[8] Pentru detalii, a se vedea Principles Of European Insolvency Law‑1445 wds, disponibilă la adresa http://www.iiiglobal.org/compo nent/jdownloads/finish/39/405.html.

[9] În acest sens, a se vedea UNCITRAL Legislative Guide on Insolvency Law, disponibilă la adresa http://www.uncitral.org/uncitral/en/uncitral_ texts/insolvency/2004Guide.html.

Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, la 4 ani de la intrarea în vigoare was last modified: aprilie 16th, 2019 by Csaba Bela Nasz
0 Shares

Recomandări

Vă recomandăm:

Abonează-te la newsletter