Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
1.870 views
Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul declarat de partea pârâtă, S.C. G. S.A., este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.
Cu titlu prealabil, se impune menţiunea că analiza criticilor de nelegalitate va avea în vedere că în luna septembrie 2016 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 54/2016, sub al cărei imperiu s-a produs riscul asigurat (29.10.2016), prin care s-a abrogat Legea nr. 136/1995 (aplicabilă poliţei de asigurare din 19.01.2016), şi care prevede, prin norma tranzitorie cuprinsă în art. 36 alin. (1), că actele şi faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârşite sau produse înainte de intrarea în vigoare a prezentei ordonanţe de urgenţă nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârşirii ori producerii lor.
În ceea ce priveşte contractul de asigurare, dispoziţiile art. 3 din Legea nr. 136/1995 (în vigoare la momentul încheierii) stabilesc, cu valoare de principiu, că în asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagubele produse prin accidente de vehicule (RCA), raporturile dintre asigurat şi asigurător, drepturile şi obligaţiile fiecărei părţi sunt stabilite prin lege.
Asiguraţii, potrivit legii, sunt obligaţi să încheie un astfel de contract, de asigurare de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de vehicule şi, în schimbul primelor de asigurare plătite, asigurătorul are obligaţia de a plăti despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor de care asiguraţii răspund faţă de terţe persoane păgubite prin accidente de vehicule şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil (art. 49 Legea nr. 136/1995).
Dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 136/1995 prevăd că în caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât şi pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepţia conducătorului vehiculului respectiv.
Totodată, dispoziţiile art. 51 din lege prevăd că despăgubirile, astfel cum sunt prevăzute la art. 49 şi 50, se acordă şi în cazul în care cel care conducea vehiculul răspunzător de producerea accidentului este o altă persoană decât asiguratul. În acelaşi sens sunt şi dispoziţiile art. 15 alin. (7) din O.U.G. nr. 54/2016.
Despăgubirile plătite de asigurător nu se recuperează de la asigurat ci, potrivit dispoziţiilor art. 24 din O.U.G. nr. 54/2016 (în care s-a preluat norma prevăzută de art. 58 din Legea nr. 136/1995), de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei, care nu se identifică în toate cazurile cu asiguratul.
Rezultă că asigurarea obligatorie RCA este o asigurare care are rolul de a acoperi riscul asigurat pentru ceilalţi participanţi la trafic, indiferent de persoana responsabilă, în limitele stabilite prin lege şi, după caz, prin contractul de asigurare şi, deopotrivă, o asigurare care are rolul de a proteja asiguratul împotriva riscului de a plăti despăgubiri către terţii prejudiciaţi prin producerea riscului asigurat, în aceleaşi limite prevăzute prin lege şi prin contractul de asigurare.
Rezultă, de asemenea, că răspunderea de care este ţinut asigurătorul RCA este una limitată de contractul de asigurare şi de lege, anume la sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare şi cheltuieli de judecată persoanelor păgubite prin producerea riscului asigurat, fiind indiferent că acţiunea în despăgubire se exercită de persoana prejudiciată direct împotriva asigurătorului sau atât împotriva asigurătorului, cât şi împotriva persoanei răspunzătoare de producerea pagubei (care poate fi asiguratul sau o terţă persoană, identificată sau nu).
În măsura în care despăgubirile pe care asigurătorul are obligaţia de a le plăti terţilor vătămaţi în considerarea răspunderii asiguratului său nu acoperă integral prejudiciul, este în sarcina persoanei răspunzătoare de producerea pagubei (care nu se confundă, în toate cazurile, cu asiguratul) să suporte diferenţa, în considerarea obligaţiei de a repara integral prejudiciul cauzat, ce îi incumbă potrivit dispoziţiilor art. 1385 alin. (1) C. civ.
Prezintă interes în cauză şi norma prevăzută de art. 22 alin. (1) şi (3) din O.U.G. nr. 54/2016 (regăsită, anterior, în art. 55 alin. (1) şi (3) din Legea nr. 136/1995) prin care se statuează că despăgubirile se plătesc de către asigurător fie persoanelor fizice sau juridice păgubite, fie asiguraţilor, dacă aceştia dovedesc că au despăgubit persoanele păgubite şi că despăgubirile nu urmează să fie recuperate de către asigurător de la persoana responsabilă de producerea pagubei potrivit prevederilor art. 24.
Dispoziţiile art. 24 lit. d) din O.U.G. nr. 54/2016 impun asigurătorului să recupereze sumele plătite cu titlu de despăgubire de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei (terţ faţă de contractul de asigurare), dacă aceasta a condus vehiculul fără consimţământul asiguratului.
În concluzie, împrejurarea că, în cazul producerii unui accident de circulaţie (risc acoperit printr-o poliţă RCA), coexistă răspunderea civilă delictuală a persoanei răspunzătoare de producerea pagubei, întemeiată pe dispoziţiile art. 1357 C. civ., cu răspunderea contractuală a asigurătorului pentru acoperirea prejudiciilor de care asiguratul său răspunde faţă de terţe persoane păgubite şi pentru cheltuielile făcute de asiguraţi în procesul civil, întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 136/1995 ori ale O.U.G. nr. 54/2016 şi pe contractul de asigurare, impune instanţei de judecată analizarea distinctă a elementelor celor două răspunderi civile apreciate a fi relevante din punct de vedere al pretenţiei de despăgubire deduse în concret judecăţii, cu luarea în considerarea a obiectului cererii de chemare în judecată şi a limitelor învestirii instanţei.
În speţă, prin cererea dedusă judecăţii, partea reclamantă a susţinut că a suferit un prejudiciu moral prin decesul pasagerului I. în accidentul provocat de vehiculul înmatriculat sub nr. x, condus de şoferul H., şi că se impune a fi despăgubită, în considerarea relaţiei de rudenie cu victima (părinţi şi respectiv, fraţi şi surori), prin obligarea părţii pârâte, asigurător RCA, la plata de despăgubiri morale.
Instanţele de fond au statuat că vehiculul care a produs accidentul rutier era legal înmatriculat în România şi că pentru acesta era emisă de partea pârâtă, S.C. G. S.A., poliţa de asigurare de răspundere civilă obligatorie, seria x/19/A19/PD din 19.01.2016, pe numele asiguratului J., tatăl conducătorului vehiculului, H..
Prin recurs, subsumat motivului prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., partea pârâtă a pretins că instanţa de apel a încălcat dispoziţiile art. 15 din O.U.G. nr. 54/2016, coroborate cu cele ale art. 2270 şi 2267 alin. (1) C. civ. (relative la tranzacţie şi la efectele acesteia), cu consecinţa obligării sale, în mod nelegal, la plata de despăgubiri pentru acoperirea unui prejudiciu care fusese reparat.
În dezvoltarea criticii, partea pârâtă susţine că instanţa de apel a înlăturat, în mod greşit, efectele Acordului de mediere şi ale Actelor de împăcare încheiate între rudele victimei I. şi H., ignorând faptul că asigurătorul, potrivit legii, acordă despăgubiri pentru sumele pe care asiguratul le plăteşte cu titlu de dezdăunare persoanelor prejudiciate prin vătămare corporală sau deces.
În atare condiţii, partea pârâtă pretinde că instanţa civilă, soluţionând acţiunea în despăgubire îndreptată de persoanele prejudiciate împotriva asigurătorului, nu putea ignora eventualele înţelegeri intervenite între persoanele prejudiciate, asigurat şi persoana responsabilă de producerea pagubei, ci dimpotrivă, avea a le analiza, cu luarea în considerare a normelor de drept din materia asigurărilor relative la plata despăgubirilor şi la dreptul de regres.
Partea pârâtă pretinde că, în speţă, actele juridice încheiate în speţă de intervenientul forţat şi de intimaţi reprezintă veritabile contracte de tranzacţie prin care aceştia au înţeles să stingă pretenţiile de despăgubire derivate din accidentul rutier din data de 29.10.2016.
Ca atare, cum în patrimoniul persoanei asigurate nu mai există obligaţia de a repara vreun prejudiciul pretins de partea reclamantă, partea pârâtă susţine că nu se poate reţine că o atare obligaţie ar mai exista în patrimoniul său, fiind irelevant că a fost sau nu parte la actele juridice intervenite între persoanele prejudiciate, asigurat şi persoana responsabilă de producerea prejudiciului, întrucât nu se pune o problemă de inopozabilitate a acestor acte, cum eronat a reţinut instanţa de apel.
O altă interpretare, susţine partea pârâtă, ar conduce la concluzia că asigurătorul ar putea fi chemat să răspundă, încă o dată, pentru acelaşi prejudiciu, deşi a fost reparat integral de către asigurat ori de persoana responsabilă de producerea acestuia, ceea ce nu este permis.
Critica este fondată.
Dispoziţiile art. 15 alin. (3) din O.U.G. nr. 54/2016 (având un conţinut similar celor prevăzute de art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995) prevăd că despăgubirile se acordă de asigurător pentru sumele pe care asiguratul le plăteşte cu titlu de dezdăunare şi pentru cheltuielile de judecată (. . . . . . . . . .) persoanelor prejudiciate prin vătămare corporală sau deces şi prin avarierea ori distrugerea de bunuri, în urma producerii riscului asigurat.
Or, prin apărările formulate, partea pârâtă a pretins că partea reclamantă nu mai este îndreptăţită să solicite plata de despăgubiri de la asigurător pentru prejudiciul suferit prin producerea riscului asigurat, în considerarea faptului că acesta a fost reparat de asiguratul său şi de persoana responsabilă de producerea pagubei, prin plata de despăgubiri, şi, respectiv, în considerarea declaraţiilor părţii reclamante potrivit cărora că nu mai are alte pretenţii nici de la asigurat şi nici de la persoana responsabilă de producerea pagubei, consemnate în înţelegerile încheiate după producerea riscului asigurat.
Lucrările dosarului evidenţiază faptul că între persoana responsabilă de producerea pagubei, H., asistată de reprezentanţii săi legali, asiguratul J. şi numita K., pe de o parte, şi persoanele păgubite, A. şi B. (părinţii victimei, I.) a intervenit, la data de 31.10.2016, un acord de mediere referitor la dosarul penal nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Marghita, în care erau prezentaţi termenii în care părţile s-au împăcat în ceea ce priveşte pretenţiile în legătură cu accidentul rutier.
Ulterior, părţile au încheiat alte două înscrisuri intitulate Act de împăcare, autentificate sub nr. x/8.11.2016 şi sub nr. x/12.12.2016 de BNP L., în considerarea pretenţiilor aflate în legătură cu acelaşi accident rutier, în care a decedat I..
Potrivit menţiunilor primului înscris, partea reclamantă A. şi B., în nume propriu şi în calitate de părinţi ai minorilor D. şi F., respectiv, E., în calitate moştenitori legali ai defunctului I., decedat în urma evenimentului rutier, au declarat că s-au împăcat cu H., condiţionat de plata sumelor de 2.500 euro şi 5.000 RON cu titlul de cheltuieli legate de înmormântare, care le-au fost achitate până la data autentificării actului,.
Înscrisul consemnează, totodată, declaraţia părţii reclamante potrivit căreia, în urma acestei împăcări, nu mai are niciun fel de pretenţii – băneşti, materiale sau de altă natură – nici de la părinţii susnumitului, J. şi K. şi nici de la fiul lor H., după ce acesta devine major, în legătură cu acest accident.
Potrivit celui de-al doilea înscris, partea reclamantă C., în nume propriu, a declarat că s-a împăcat cu H. condiţionat de plata sumele de 2.500 euro şi 5.000 RON, cu titlul de cheltuieli legate de înmormântare, care i-au fot achitate până la data autentificării actului.
Şi acest înscris consemnează declaraţia părţii reclamante potrivit căreia, în urma acestei împăcări, nu mai are niciun fel de pretenţii – băneşti, materiale sau de altă natură – nici de la părinţii susnumitului, J. şi K., nici de la fiul lor H. după ce acesta devine major, în legătură cu acest accident.
Invocând menţiunile din înscrisuri relative la plata de despăgubiri, partea pârâtă a pretins, în principal, netemeinicia pretenţiei de despăgubire deduse judecăţii în procesul pendinte, în considerarea faptului că prejudiciul suferit de partea reclamantă ar fi fost reparat de către asiguratul său, J., în nume propriu şi în calitate de reprezentant legal al persoanei responsabile de producerea pagubei, H..
În considerarea menţiunilor din aceleaşi înscrisuri relative la declaraţia părţii reclamante potrivit căreia nu mai are alte pretenţii băneşti, materiale sau de altă natură de la persoana responsabilă de producerea pagubei şi de la reprezentanţii săi legali, asiguratul J. şi K., partea pârâtă a pretins netemeinicia pretenţiei de despăgubire deduse judecăţii, în considerarea obligaţiei sale legale de recupera astfel de despăgubiri de la persoana responsabilă de producerea pagubei, în speţă, de la H., ceea ce ar fi contrar înţelegerilor încheiate de părţi.
Or, verificând cuprinsul hotărârii recurate, se constată că instanţa de apel nu a analizat efectele înţelegerilor intervenite între părţi în ceea ce priveşte condiţia reparării prejudiciului produs părţii reclamante prin accidentul rutier, din perspectiva apărărilor formulate de partea pârâtă, ci le-a înlăturat pentru motive de ordin formal.
Anume, instanţa de apel a reţinut, pe de o parte, că pentru a se putea vorbi de o înţelegere pe latura civilă a cauzei în procesul penal se impunea ca tranzacţia asupra pretenţiilor civile să fie realizată de către inculpat, partea civilă şi partea responsabilă civilmente, motiv pentru care, părţii pârâte nu îi este opozabilă această tranzacţie, întrucât nu a fost parte în aceasta, şi, pe de altă parte, că în lipsa unei înţelegeri intervenite între părţi în procesul penal în condiţiile art. 23 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. ori a unei renunţări la însuşi dreptul pretins, formulate în condiţiile art. 408 alin. (1) C. proc. civ., se impune concluzia analizării în procesul civil pendinte a răspunderii asigurătorului în limitele contractului de asigurare şi în conformitate cu dispoziţiile legale incidente.
Cât priveşte procesul penal, astfel cum corect a statuat instanţa de apel, părţile prejudiciate nu s-au constituit părţi civile, acestea rezervându-şi dreptul de a se adresa instanţei civile pentru soluţionarea cererii de despăgubire, motiv pentru care acordul de mediere încheiat iniţial a fost valorificat de instanţa penală doar în ceea ce priveşte soluţia dată asupra acţiunii penale.
În atare condiţii, în procesul pendinte, nu se justifică analizarea efectelor înţelegerilor intervenite între părţi din perspectiva normelor procesual penale, anume, din perspectiva dispoziţiilor art. 22 alin. (2) C. proc. pen., relative la renunţarea la pretenţiile civile formulate, a dispoziţiile art. 23 alin. (1) şi (2) C. proc. pen. relative la posibilitatea încheierii unei tranzacţii sau a unui acord de mediere cu privire la pretenţiile civile, în cursul procesului penal, de către inculpat, partea civilă şi partea responsabilă civilmente ori a dispoziţiilor art. 16 lit. g) din C. proc. pen. relative la înlăturarea răspunderii penale a inculpatului în cazul în care a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condiţiile legii.
Aceasta, întrucât normele de drept procesual penal menţionate au ca premisă a aplicării lor existenţa constituirii de parte civilă a părţii vătămate în procesul penal, prin formularea pretenţiilor civile în faţa instanţei penale, ceea ce nu s-a realizat de partea reclamantă în cadrul procesului ce a făcut obiectul dosarului penal nr. x/2017, finalizat prin pronunţarea sentinţei penale nr. 15/20.02.2019 a Judecătoriei Marghita.
Totodată, este de observat că partea pârâtă nu a invocat inopozabilitatea înţelegerilor intervenite între părţi, astfel cum au fost consemnate în înscrisurile încheiate de asiguratul său, J., şi de persoana responsabilă de producerea pagubei, H., şi partea reclamantă, păgubită prin producerea riscului asigurat, sub motivul reţinut de instanţa de apel, anume pentru că nu ar fi fost parte contractantă în aceste convenţii.
Dimpotrivă, partea pârâtă a invocat în apărare aceste înţelegeri, susţinând că impun constatarea netemeiniciei pretenţiei de despăgubire deduse judecăţii de partea reclamantă împotriva sa, în calitate de asigurător RCA.
De altminteri, posibilitatea ca asiguratul să plătească despăgubiri fără acordul asigurătorului poate fi dedusă din interpretarea dispoziţiilor art. 22 alin. (1) şi (3) din O.U.G. nr. 54/2016 care prevăd că asigurătorul are obligaţia de a plăti despăgubirile fie persoanelor fizice sau juridice păgubite, fie asiguraţilor, dacă aceştia dovedesc că au despăgubit persoanele păgubite şi că despăgubirile nu urmează să fie recuperate de către asigurător de la persoana responsabilă de producerea pagubei potrivit prevederilor art. 24.
Or, în speţă, potrivit constatărilor de fapt ale instanţei de apel, sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 24 lit. d) din O.U.G. nr. 54/2016 (prevăzute, anterior, de art. 58 lit. d) din Legea nr. 136/1995), caz în care asigurătorul este în drept să recupereze sumele plătite drept despăgubiri de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei, H., întrucât acesta a condus vehiculul fără consimţământul asiguratului.
Totodată, lucrările dosarului evidenţiază că pe parcursul procesului civil pendinte, care a debutat la data de 19.10.2018, partea reclamantă nu a formulat vreo declaraţie de renunţare la însuşi dreptul de despăgubire pretins nici împotriva părţii pârâte, chemată în proces în calitate de asigurător şi nici împotriva persoanei responsabile de producerea pagubei, motiv pentru care nu se justificau verificări din perspectiva dispoziţiilor art. 408 alin. (1) C. proc. civ.
Astfel de verificări nu se impuneau nici în ceea ce priveşte declaraţiile părţii reclamante consemnate în înscrisurile autentificate sub denumirea de act de împăcare, întrucât declaraţiile respective nu s-au formulat pe parcursul judecăţii în primă instanţă, ci anterior declanşării procesului civil, la momentul autentificării înscrisurilor, 8.11.2016 şi 12.12.2016.
Aşa fiind, pentru considerentele arătate, în baza dispoziţiilor art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de partea pârâtă, va casa decizia recurată şi va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Instanţa de trimitere urmează a avea în vedere că partea pârâtă, în ceea ce priveşte răspunderea sa, în calitate de asigurător din contractul de asigurare încheiat cu asiguratul J., raportat la înscrisurile încheiate de părţile interesate, a susţinut netemeinicia cererii de despăgubire deduse judecăţii justificat de împrejurarea că asiguratul său ar fi acoperit prin plată prejudiciul suferit de partea reclamantă, caz în care, în baza dispoziţiilor art. 15 alin. (3) din O.U.G. nr. 54/2016 (art. 50 din Legea nr. 136/1995) nu ar mai subzista în sarcina acestuia şi, pe cale de consecinţă, nici în sarcina sa vreo obligaţie de despăgubire a părţii reclamante.
Totodată, instanţa de trimitere va avea în vedere că partea pârâtă, în ceea ce priveşte responsabilitatea persoanei vinovate de producerea pagubei, H., a pretins netemeinicia cererii deduse judecăţii, pe de o partea, în considerarea faptului că răspunderea sa faţă de partea reclamantă este limitată, potrivit legii, doar la despăgubirile pe care le-ar fi datorat asiguratul său (care a plătit despăgubiri şi nu ar mai datora altele) şi, pe de altă parte, în considerarea faptului că eventualele despăgubiri suplimentare ce ar fi stabilite în sarcina sa în considerarea contractului de asigurare, are obligaţia să le recupereze, potrivit art. 24 lit. d) din O.U.G. nr. 54/2016, de la H., răspunzător de producerea pagubei potrivit dreptului comun, persoană faţă de care partea reclamantă ar fi înţeles, potrivit înscrisurilor încheiate, să nu mai pretindă despăgubiri, altele decât cele deja plătite.
În concluzie, instanţa de trimitere urmează a analiza dacă acordurile încheiate de asigurat şi partea responsabilă de producerea pagubei, pe de o parte, şi persoanele prejudiciate, pe de altă parte, raportat la conţinutul lor, reprezintă acte pur abdicative, de renunţare la însuşi dreptul de despăgubire ce putea fi exercitat împotriva asigurătorului, în temeiul dispoziţiilor O.U.G. nr. 54/2016, ori împotriva persoanei responsabile de producerea prejudiciului, în temeiul dispoziţiilor art. 1357 C. civ., sau, dimpotrivă, reprezintă doar acorduri încheiate în vederea asigurării unor circumstanţe personale atenuante, necesar a fi fost întrebuinţate în procesul penal care a făcut obiectul dosarului penal nr. x/2017 al Judecătoriei Marghita, care însă nu au stins definitiv dreptul la despăgubire însoţit de o acţiune civilă corespunzătoare.
Subsumat motivelor de recurs prevăzute de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8 din C. proc. civ., partea pârâtă pretinde că hotărârea recurată a fost pronunţată cu nesocotirea teoriei riscului asumat dedusă din paragraful 23 din Directiva nr. 103/CE/2009 iar considerentele reţinute sub acest aspect sunt contradictorii.
În dezvoltarea criticii, partea pârâtă susţine, în considerarea aspectelor de fapt ale cauzei care evidenţiază conduita culpabilă a numitului I., care, aflându-se sub influenţa alcoolului (0,90‰), a acceptat să se urce într-un autoturism furat, condus de un minor fără permis şi care se afla, la rândul său, sub influenţa băuturilor alcoolice (l,15‰), că se impunea constatarea potrivit căreia aceasta, major fiind, şi-a asumat riscul producerii accidentului rutier şi, în consecinţă, concluzia că este singurul responsabil de prejudiciile cauzate părţii reclamante.
Invocând şi aspecte din practica judiciară, partea pârâtă pretinde ca fiind contradictorii considerentele hotărârii recurate în ceea ce priveşte această apărare, întrucât, pe de o parte, reţin ca fiind lipsită de fundamentare legală această teorie (pornind de la premisa greşită conform căreia valorificarea teoriei riscului asumat ar echivala cu ignorarea răspunderii penale a intervenientului forţat) şi, pe de altă parte, reţin că vinovăţia în materie civilă (spre deosebire de vinovăţia penală) se impune a fi analizată în raport de dispoziţiile Legii nr. 136/1995 şi ale Normei ASF 23/2014, respectiv, de dispoziţiile art. 1357-1358 şi art. 1371 C. civ.
Partea pârâtă arată că instanţa de apel, deşi a statuat corect împrejurarea că victima I. a acţionat cu intenţie directă/indirectă şi că ar fi putut evita cu uşurinţă prejudiciul, concluzionează însă, greşit şi contradictoriu, ignorând consimţământul dat de victimă pentru desfăşurarea unei acţiuni periculoase şi asumarea riscului producerii unei pagube prin fapta sa ilicită, că nu acesteia îi incumbă, în totalitate, răspunderea pentru prejudiciile suferite de partea reclamantă.
Critica nu este fondată.
Paragraful (23) din Directiva nr. 103/CE/2009 subliniază importanţa extinderii asigurării la toţi pasagerii din vehicul şi statuează că acest obiectiv ar fi compromis dacă legislaţia internă sau o clauză contractuală dintr-o poliţă de asigurare ar exclude din asigurare pasagerii care sunt victime ale accidentului sau ar permite reducerea sumei asigurate oferite pasagerilor în considerarea faptului că ştiau sau ar fi trebuit să ştie că şoferul vehiculului era sub influenţa alcoolului în momentul accidentului.
Directiva subliniază, totodată, că necesitatea extinderii asigurării şi asupra acestor pasageri se impune în considerarea faptului că pasagerul nu este în măsură, în mod obişnuit, să evalueze corect gradul de intoxicare a şoferului.
Cu titlu prealabil, se impune observaţia că nici legislaţia internă (Legea nr. 136/1995 ori O.U.G. nr. 54/2016) şi nici vreo clauză contractuală din poliţele de asigurare RCA nu exclud din asigurare pasagerii sub motiv că ştiau sau ar fi trebuit să ştie că şoferul vehiculului era sub influenţa alcoolului.
Invocând nesocotirea paragrafului 23 din directivă, în dezvoltarea criticii, partea pârâtă solicită instanţei de recurs să constate, prin reevaluarea probatoriilor şi o nouă statuare asupra circumstanţelor de fapt în care s-a produs accidentul rutier, că pasagerul I., major fiind, era în măsură să evalueze corect gradul de intoxicare cu alcool a şoferului vehiculului.
Apreciază partea pârâtă că se poate constata, astfel, că în cauză a fost răsturnată prezumţia potrivit căreia pasagerul nu este în mod obişnuit în măsură să evalueze corect gradul de intoxicare a şoferului, statuată prin directivă, şi, în consecinţă, că pasagerul I. nu poate beneficia de asigurarea RCA.
Procedând astfel, partea pârâtă ignoră însă faptul că instanţa de recurs, în raport de dispoziţiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., verifică doar aplicarea corectă a normelor de drept, fără reaprecierea probatoriului şi statuarea asupra unor chestiuni de fapt ale litigiului, altele decât cele reţinute de instanţele de fond, întrucât acest lucru ar echivala, în mod nepermis procedural, devoluării fondului.
Aşa fiind, critica nu poate fi primită şi analizată ca o critică de nelegalitate, în temeiul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.
În acest context al analizei, se impune menţiunea că regula prevăzută de directivă, că pasagerii care au ştiut sau trebuiau să ştie că şoferul vehiculului era sub influenţa alcoolului beneficiază de asigurarea auto obligatorie, potrivit tezei finale a paragrafului 23, nu aduce atingere răspunderii care le-ar putea fi imputată în temeiul legislaţiei interne aplicabile ori nivelului despăgubirii pentru daunele suferite într-un anumit accident.
Rezultă deci că răspunderea unui astfel de pasager, care a acceptat să călătorească într-un vehicul cunoscând că şoferul se află sub influenţa alcoolului, se analizează de instanţa de judecată în raport de dispoziţiile din dreptul intern, care sunt dispoziţiile C. civ., astfel cum corect a procedat instanţa de apel şi cum, de altminteri, rezultă şi din cuprinsul hotărârilor judecătoreşti invocate ca practică judiciară de partea pârâtă.
Or, considerentele hotărârii recurate evidenţiază analizarea conduitei victimei din perspectiva dispoziţiilor art. 1371 alin. (1) C. civ., astfel cum au fost lămurite prin dezlegările date prin decizia nr. 12 din 16 mai 2016 a Completului pentru pronunţarea unei hotărâri prealabile al ICCJ.
Acestea evidenţiază că instanţa de apel a reţinut culpa comună a pasagerului, I., şi a conducătorului vehiculului, H., în producerea prejudiciului suferit de partea reclamantă şi în considerarea acestei circumstanţe particulare a speţei, relative la conduita acestuia.
Verificând considerentele deciziei recurate pretins a fi contradictorii de partea pârâtă, se constată că nu poate fi primită nici critica de nelegalitate subsumată motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.
Considerentele invocate de partea pârâtă dezleagă probleme litigioase distincte, caz în care ele nu sunt contradictorii în sensul dispoziţiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care impun ca instanţa să fi reţinut motive contradictorii şi care se exclud reciproc în soluţionarea aceleiaşi probleme de drept, făcând imposibilă stabilirea acelora care fundamentează soluţia.
Anume, reţinând, că nu poate statua, în baza teoriei riscului asumat, întemeiate pe prevederile paragrafului (23) din Directiva nr. 103/CE/2009, în sensul că victima I. ar fi singura responsabilă de producerea prejudiciului a cărei reparaţie o solicită partea reclamantă (argumentele de ordin moral reţinute nefiind relevante din punct de vedere al analizei), instanţa de apel a arătat, deopotrivă, şi argumentele pentru care a statuat că nu poate ignora responsabilitatea conducătorul vehiculul în producerea prejudiciului.
Evaluarea distinctă a faptelor săvârşite de victimă s-a impus, ulterior, în cadrul analizei impuse de dispoziţiile art. 1371 alin. (1) C. civ., în aplicarea cărora, în acord cu prima instanţă, instanţa de apel a statuat că există o culpă comună a victimei şi a autorului faptei ilicite în producerea prejudiciului.
Pentru a se reţine culpa comună, dispoziţiile legale nu instituie însă condiţia ca victima să fi săvârşit ea însăşi o faptă ilicită, astfel cum eronat pretinde partea pârâtă în justificarea caracterului contradictoriu al considerentelor, ci impun doar examinarea atitudinii victimei, din perspectiva vinovăţiei acesteia, care poate fi sub forma intenţiei sau a culpei, astfel cum, de altminteri, a argumentat şi instanţa de apel.
Ca atare, împrejurarea că instanţa de apel a reţinut că victima a săvârşit cu intenţie indirectă faptele culpabile care se înscriu în lanţul cauzal care a generat prejudiciul nu fundamentează, prin ea însăşi, raţionamentul părţii pârâte potrivit căruia acestea ar fi fapte ilicite şi, săvârşite fiind de victimă, impuneau constatarea potrivit căreia doar acesteia, victimei, i-ar incumba răspunderea pentru prejudiciul suferit de partea reclamantă.
Pentru considerentele de drept arătate, se constată, totodată, ca nefiind relevate hotărârile judecătoreşti invocate cu titlu de practică judiciară de partea pârâtă, întrucât acestea relevă alte circumstanţe de fapt, care au impus constatarea că victima se făcea vinovată de săvârşirea unei fapte ilicite, în considerarea căreia s-a impus exonerarea de răspundere făptuitorului, ceea ce însă nu s-a reţinut, în evaluarea probatoriilor, la judecata în apel din procesul pendinte, în ceea ce priveşte fapta pasagerului I..
Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., partea pârâtă pretinde nesocotirea de către instanţa de apel şi a dispoziţiilor art. 1357 C. civ., relative la condiţiile răspunderii pentru fapta proprie.
În dezvoltarea criticii, partea reclamantă pretinde însă nesocotirea de către instanţa de apel a dispoziţiilor art. 1352 C. civ. relative la cauza exoneratoare de răspundere reprezentată de fapta victimei şi a terţului.
Anume, partea pârâtă pretinde că, spre deosebire de ipoteza riscului asumat (când victima doar se expune unei situaţii periculoase, fără însă a o provoca), în ipoteza faptei ilicite a victimei înseşi, aceasta se expune unei situaţii periculoase, după ce în prealabil a contribuit la apariţia acesteia.
Reiterând că fapta pasagerului I. are un conţinut complex fiind compusă din mai multe elemente materiale (pe care le descrie ca fiind acţiunea de a-l determina pe prietenul său minor să săvârşească infracţiunile de furt de folosinţă al vehiculului părinţilor săi, de conducerea a acestuia sub influenţa alcoolului pe un drum public şi fără permis, respectiv, omisiunea de a purta centura de siguranţă), partea pârâtă solicită instanţei de recurs să statueze că acesta a contribuit la apariţia situaţiei periculoase.
Şi în dezvoltarea acestei critici, partea pârâtă invocă aspecte din practica judiciară prin care s-a reţinut că fapta ilicită a victimei înseşi reprezintă o cauză exoneratoare de răspundere, în condiţiile art. 1357 alin. (1) C. civ.
Critica nu poate fi primită.
Dispoziţiile art. 483 C. proc. civ., statuează, prin alin. (1), că obiect al recursului îl constituie hotărârea dată în apel şi prin alin. (3) că recursul urmăreşte să supună instanţei competente examinarea, în condiţiile legii, a conformităţii hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.
Rezultă că recursul nu este o nouă judecată a pricinii care să dea posibilitatea părţilor să discute din nou fondul, motiv pentru care criticile de nelegalitate întemeiate pe dispoziţiile art. 488 C. proc. civ. trebuie să se fundamenteze doar pe susţinerile părţilor la judecata în fond şi pe considerentele hotărârii date de instanţa de apel.
În consecinţă, pe calea recursului nu i se poate imputa judecătorului fondului faptul că nu a avut în vedere apărări pe care părţile nu le-au formulat la judecata în fond a cauzei.
În speţă, pretinzând nesocotirea dispoziţiilor art. 1352 C. civ., partea omite că o astfel de apărare nu a fost invocată la judecata în fond a pricinii şi că, prin hotărârea recurată, instanţa de apel nu s-a pronunţat asupra acestei norme de drept.
Aşa fiind, partea pârâtă nu poate poate imputa instanţei de apel refuzul de a da eficienţă juridică circumstanţelor de fapt mai sus arătate din perspectiva normei de drept prevăzute de art. 1352 C. civ. şi, cu atât mai puţin nu poate pretinde încălcarea acestei norme de drept, omisiunea fiind-i imputabilă.
În ceea ce priveşte norma de drept prevăzută de dispoziţiile art. 1357 alin. (1) C. civ., se constată că partea nu dezvoltă o critică punctuală.
Subsumat motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., partea pârâtă a mai pretins statuarea greşită de către instanţa de apel asupra incidenţei dispoziţiilor art. 26 alin. (1) pct. 2 lit. a) din Norma ASF 23/2014, în considerarea faptului (eronat stabilit) că vehiculul implicat în accident a fost condus de H. fără acordul asiguratului.
În dezvoltarea criticii, partea pârâtă reiterează împrejurările de fapt în care minorul H. a intrat în posesia vehiculului şi pretinde că atâta timp cât din punct de vedere legal asiguratul J. nu putea exprima în mod valabil consimţământul ca acesta să conducă vehiculul, se impunea constatarea că vehiculul a fost furat de minor şi, totodată, concluzia că asigurătorului nu îi incumbă sarcina de a despăgubi persoanele prejudiciate, în considerarea dispoziţiilor art. 27 pct. 10 din Norma ASF 23/2014.
Critica nu este fondată.
Potrivit considerentelor hotărârii recurate, instanţa de apel a reţinut că apărarea părţii pârâte privind exonerarea sa de obligaţia de a plăti despăgubiri în considerarea prevederilor art. 27 pct. 10 din normă nu poate fi primită, justificat de faptul că în prezenta cauză nu s-a administrat nici o probă nici pentru dovada furtului şi nici pentru a se dovedi că persoanele păgubite ştiau că vehiculul este furat, probele fiind respinse în primă instanţă iar în apel nefiind solicitate probe noi sub acest aspect de asigurătorul intimat, în combaterea motivelor de apel.
Instanţa de apel a reţinut, totodată, că răspunsurile la întrebările 22 şi 23 din interogatoriul luat intervenientului forţat, H., conducătorul vehiculului care a produs accidentul, impun concluzia că acesta a condus vehiculul fără a cere acordul părinţilor săi, care nu erau acasă, luând cheile de la locul lor, anume că a condus vehiculul fără consimţământul asiguratului J..
Prin recurs, partea pârâtă critică soluţia, fără însă a combate argumentele reţinute în fundamentarea acesteia, rezumându-se să prezinte, spre verificare, aspectele de fapt în care minorul a intrat în posesia vehiculului, chestiune care scapă controlului instanţei de recurs.
Cât priveşte critica potrivit căreia instanţa de apel a subsumat prevederilor art. 26 alin. (1) pct. 2 lit. a) din Norma ASF 23/2014, în mod greşit, ipoteza în care exprimarea consimţământul asiguratului nu este posibilă din punct de vedere legal, cum este cazul în speţă, în care consimţământul asiguratului nu ar fi putut fi dat, potrivit legii, minorului H., se constată că aceasta nu este sprijinită de conţinutul normei de drept invocate.
Dispoziţiile art. 26 alin. (1) pct. 2 lit. a) din Norma ASF 23/2014 prevăd că asigurătorul RCA acordă despăgubiri pentru prejudiciul produs din culpa conducătorului vehiculului asigurat, inclusiv în cazurile în care, la data accidentului, conducătorul vehiculului a condus vehiculul fără a avea consimţământul explicit sau implicit al asiguratului
Statuând cu privire la lipsa consimţământului asiguratului, norma de drept nu face nicio distincţie în ceea ce priveşte posibilitatea exprimării legale ori valabilitatea celui exprimat, explicit sau implicit, nici din perspectiva emitentului (asiguratul), nici din perspectiva destinatarului acestuia.
Cum norma de drept menţionată nu impune distincţii sub aceste aspecte, în aplicarea regulii de interpretare ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, astfel de distincţii nu pot fi făcute nici de interpret.
De altminteri, în speţă, potrivit constatărilor de fapt ale instanţelor de fond, asiguratul J. nu a exprimat un consimţământ, acesta neavând cunoştinţă de fapta fiului său, caz în care este irelevant dacă acesta putea sau nu să exprime un consimţământ valabil.
Ca atare, în mod corect, instanţa de apel a analizat probatoriile apreciate a fi relevante pentru a statua cu privire la intenţia cu care a acţionat minorul la momentul la care a înţeles să îşi însuşească şi să conducă vehiculul tatălui său, analiza impunându-se în considerarea apărării formulate de partea pârâtă prin care a invocat furtul vehiculului, fără însă a dovedi acest fapt, astfel cum s-a reţinut în considerentele hotărârii recurate.
Printr-o ultimă critică, subsumată motivului de recurs prevăzut de dispoziţiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., partea pârâtă pretinde că decizia recurată a fost pronunţată cu încălcarea dispoziţiilor art. 28 din Norma ASF 23/2014.
În dezvoltarea criticii, partea pârâtă susţine că instanţa de apel a valorificat, în mod greşit, ipoteza subsidiară a prezumţiei de culpă comună în cote egale în sarcina victimei şi a autorului faptei ilicite, deşi avea obligaţia de a administra probe pentru a stabili întinderea răspunderii fiecărui participant la producerea prejudiciului.
Critica este fondată.
Dispoziţiile art. 28 alin. (1) din Norma ASF23/2014 prevăd că în situaţia în care persoana păgubită a contribuit din culpă la producerea accidentului sau la mărirea prejudiciului, cel chemat să răspundă va fi ţinut răspunzător numai pentru partea din prejudiciu care îi este imputabilă – culpa comună şi că în astfel de situaţii întinderea răspunderii fiecărei persoane va fi cea constatată prin orice mijloc de probă.
Prezumţia de culpă comună în cote egale este statuată prin dispoziţiile alin. (2) al articolului menţionat, potrivit cărora numai în situaţia în care nu se poate stabili întinderea răspunderii fiecărei persoane, aceasta se va stabili în cote egale, în raport cu numărul părţilor implicate în accident, fiecare parte având dreptul la despăgubire în proporţia în care nu s-a făcut răspunzătoare de producerea accidentului.
Verificând considerentele hotărârii recurate se constată că instanţa de apel a reţinut culpa comună în cote egale a pasagerului I. şi a conducătorului vehiculului, H., în producerea prejudiciului suferit de partea reclamantă, fără însă a expune argumentele în raport de care nu a putut stabili care este partea de prejudiciu imputabilă fiecăruia dintre aceştia.
Aceasta în condiţiile în care probatoriile administrate la judecata în fond a cauzei furnizau elemente factuale care permiteau evaluarea întinderii răspunderii atât a victimei, cât şi a conducătorului vehiculului în producerea prejudiciului.
În acest sens sunt constatările de fapt potrivit cărora conducătorul vehiculului, minor care nu poseda un permis de conducere, s-a întâlnit cu victima, persoană majoră şi cu care era prieten, în casa tatălui victimei pe care l-au ajutat să repare un alt vehicul, timp în care cei doi prieteni au consumat alcool (ţuică), serviţi fiind de tatăl victimei (persoană prejudiciată), pentru ca, ulterior, cei doi să se deplaseze la casa minorului, unde au continuat să consume alcool (bere) cumpărat de victimă, şi, mai apoi, aflaţi fiind sub influenţă alcoolului, să convină, la iniţiativa victimei, să facă o plimbare cu vehiculul proprietatea părinţilor minorului, fără ştirea acestora, pe un drum public, în condiţiile unui carosabil umed, fără ca vreunul dintre cei doi să poarte centură de siguranţă.
Aşa fiind, în rejudecare, în raport de dezlegările pe care urmează să le dea asupra primei chestiuni litigioase care a impus casarea hotărârii (privind efectele înţelegerilor intervenite între părţi în ceea ce priveşte pretenţiile civile) şi în măsura în care apreciază că se va impune, instanţa de trimitere va statua, motivat, asupra părţii din prejudiciu care este imputabilă pasagerului şi conducătorului vehiculului, în acord cu dispoziţiile art. 28 alin. (1) din Norma ASF/2014 ori, după caz, va argumenta care sunt împrejurările pentru care ar aprecia că ar fi incidentă prezumţia de culpă comună în cote egale.
Aşa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (2) C. proc. civ., va admite recursul declarat de partea pârâtă, va casa decizia recurată şi, în limitele statuate prin considerentele prezentei decizii, va trimite cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Sursa informației: www.scj.ro.
