Asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagubele produse prin accidente de vehicule. Raporturile dintre asigurat şi asigurător

• art. 1358
• Legea nr. 136/1995: art. 3
• Legea nr. 136/1995: art. 36 alin. (1)
• Legea nr. 136/1995: art. 49
• Legea nr. 136/1995: art. 50
• Legea nr. 136/1995: art. 51
• Legea nr. 136/1995: art. 55 alin. (1) şi (3)
• Legea nr. 136/1995: art. 58
• NCC: art. 1352
• NCC: art. 1357
• NCC: art. 1371
• NCC: art. 2267
• NCC: art. 2270
• NCPC: art. 408 alin. (1)
• NCPC: art. 483 alin. (3)
• NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 8
• NCPC: art. 496 alin. (2)
• NCPP: art. 16 lit. g)
• NCPP: art. 22 alin. (2)
• NCPP: art. 23 alin. (1) şi (2)
• O.U.G. nr. 54/2016: art. 15 alin. (7)
• O.U.G. nr. 54/2016: art. 22 alin. (1) şi (3)
• O.U.G. nr. 54/2016: art. 24

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 19.10.2018 pe rolul Tribunalului Bihor, secția I civilă, reclamanții A., B., C., D., E., F., prin reprezentant legal A., au solicitat, în contradictoriu cu pârâta S.C. G. S.A. și intervenientul forțat H., obligarea pârâtei G. S.A. la plata despăgubirilor civile pentru prejudiciul suferit ca urmare a decesului victimei I., astfel: către reclamantul A., la suma de 600.000 RON, cu titlu de daune morale, respectiv la suma de 404,74 RON, cu titlu de daune materiale reprezentând cheltuieli efectuate în dosarul penal; către B., la suma de 600.000 RON, cu titlu de daune morale; către C., la suma de 300.000 RON, cu titlu de daune morale; către D., la suma de 300.000 RON, cu titlu de daune morale; către E., la suma de 300.000 RON, cu titlu de daune morale; către F., prin reprezentant legal A., la suma de 300.000 RON, cu titlu de daune morale; obligarea pârâtei la plata penalităților de întârziere, în cuantum de 0,2%/zi de întârziere, aplicate pretențiilor de despăgubire, începând cu data de 18.10.17, până la plata efectivă, în temeiul art. 37 alin. (4) și art. 38 din Norma ASF 23/2014.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 795 din 7 aprilie 2021)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Examinând decizia recurată, Înalta Curte constată că recursul declarat de partea pârâtă, S.C. G. S.A., este fondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

Cu titlu prealabil, se impune mențiunea că analiza criticilor de nelegalitate va avea în vedere că în luna septembrie 2016 a intrat în vigoare O.U.G. nr. 54/2016, sub al cărei imperiu s-a produs riscul asigurat (29.10.2016), prin care s-a abrogat Legea nr. 136/1995 (aplicabilă poliței de asigurare din 19.01.2016), și care prevede, prin norma tranzitorie cuprinsă în art. 36 alin. (1), că actele și faptele juridice încheiate ori, după caz, săvârșite sau produse înainte de intrarea în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență nu pot genera alte efecte juridice decât cele prevăzute de legea în vigoare la data încheierii sau, după caz, a săvârșirii ori producerii lor.

În ceea ce privește contractul de asigurare, dispozițiile art. 3 din Legea nr. 136/1995 (în vigoare la momentul încheierii) stabilesc, cu valoare de principiu, că în asigurarea obligatorie de răspundere civilă pentru pagubele produse prin accidente de vehicule (RCA), raporturile dintre asigurat și asigurător, drepturile și obligațiile fiecărei părți sunt stabilite prin lege.

Asigurații, potrivit legii, sunt obligați să încheie un astfel de contract, de asigurare de răspundere civilă pentru pagube produse prin accidente de vehicule și, în schimbul primelor de asigurare plătite, asigurătorul are obligația de a plăti despăgubiri pentru acoperirea prejudiciilor de care asigurații răspund față de terțe persoane păgubite prin accidente de vehicule și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil (art. 49 Legea nr. 136/1995).

Dispozițiile art. 50 din Legea nr. 136/1995 prevăd că în caz de vătămare corporală sau deces, despăgubirile se acordă atât pentru persoanele aflate în afara vehiculului care a produs accidentul, cât și pentru persoanele aflate în acel vehicul, cu excepția conducătorului vehiculului respectiv.

Totodată, dispozițiile art. 51 din lege prevăd că despăgubirile, astfel cum sunt prevăzute la art. 49 și 50, se acordă și în cazul în care cel care conducea vehiculul răspunzător de producerea accidentului este o altă persoană decât asiguratul. În același sens sunt și dispozițiile art. 15 alin. (7) din O.U.G. nr. 54/2016.

Despăgubirile plătite de asigurător nu se recuperează de la asigurat ci, potrivit dispozițiilor art. 24 din O.U.G. nr. 54/2016 (în care s-a preluat norma prevăzută de art. 58 din Legea nr. 136/1995), de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei, care nu se identifică în toate cazurile cu asiguratul.

Rezultă că asigurarea obligatorie RCA este o asigurare care are rolul de a acoperi riscul asigurat pentru ceilalți participanți la trafic, indiferent de persoana responsabilă, în limitele stabilite prin lege și, după caz, prin contractul de asigurare și, deopotrivă, o asigurare care are rolul de a proteja asiguratul împotriva riscului de a plăti despăgubiri către terții prejudiciați prin producerea riscului asigurat, în aceleași limite prevăzute prin lege și prin contractul de asigurare.

Rezultă, de asemenea, că răspunderea de care este ținut asigurătorul RCA este una limitată de contractul de asigurare și de lege, anume la sumele pe care asiguratul este obligat să le plătească cu titlu de dezdăunare și cheltuieli de judecată persoanelor păgubite prin producerea riscului asigurat, fiind indiferent că acțiunea în despăgubire se exercită de persoana prejudiciată direct împotriva asigurătorului sau atât împotriva asigurătorului, cât și împotriva persoanei răspunzătoare de producerea pagubei (care poate fi asiguratul sau o terță persoană, identificată sau nu).

În măsura în care despăgubirile pe care asigurătorul are obligația de a le plăti terților vătămați în considerarea răspunderii asiguratului său nu acoperă integral prejudiciul, este în sarcina persoanei răspunzătoare de producerea pagubei (care nu se confundă, în toate cazurile, cu asiguratul) să suporte diferența, în considerarea obligației de a repara integral prejudiciul cauzat, ce îi incumbă potrivit dispozițiilor art. 1385 alin. (1) C. civ.

Prezintă interes în cauză și norma prevăzută de art. 22 alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 54/2016 (regăsită, anterior, în art. 55 alin. (1) și (3) din Legea nr. 136/1995) prin care se statuează că despăgubirile se plătesc de către asigurător fie persoanelor fizice sau juridice păgubite, fie asiguraților, dacă aceștia dovedesc că au despăgubit persoanele păgubite și că despăgubirile nu urmează să fie recuperate de către asigurător de la persoana responsabilă de producerea pagubei potrivit prevederilor art. 24.

Dispozițiile art. 24 lit. d) din O.U.G. nr. 54/2016 impun asigurătorului să recupereze sumele plătite cu titlu de despăgubire de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei (terț față de contractul de asigurare), dacă aceasta a condus vehiculul fără consimțământul asiguratului.

În concluzie, împrejurarea că, în cazul producerii unui accident de circulație (risc acoperit printr-o poliță RCA), coexistă răspunderea civilă delictuală a persoanei răspunzătoare de producerea pagubei, întemeiată pe dispozițiile art. 1357 C. civ., cu răspunderea contractuală a asigurătorului pentru acoperirea prejudiciilor de care asiguratul său răspunde față de terțe persoane păgubite și pentru cheltuielile făcute de asigurați în procesul civil, întemeiată pe dispozițiile Legii nr. 136/1995 ori ale O.U.G. nr. 54/2016 și pe contractul de asigurare, impune instanței de judecată analizarea distinctă a elementelor celor două răspunderi civile apreciate a fi relevante din punct de vedere al pretenției de despăgubire deduse în concret judecății, cu luarea în considerarea a obiectului cererii de chemare în judecată și a limitelor învestirii instanței.

În speță, prin cererea dedusă judecății, partea reclamantă a susținut că a suferit un prejudiciu moral prin decesul pasagerului I. în accidentul provocat de vehiculul înmatriculat sub nr. x, condus de șoferul H., și că se impune a fi despăgubită, în considerarea relației de rudenie cu victima (părinți și respectiv, frați și surori), prin obligarea părții pârâte, asigurător RCA, la plata de despăgubiri morale.

Instanțele de fond au statuat că vehiculul care a produs accidentul rutier era legal înmatriculat în România și că pentru acesta era emisă de partea pârâtă, S.C. G. S.A., polița de asigurare de răspundere civilă obligatorie, seria x/19/A19/PD din 19.01.2016, pe numele asiguratului J., tatăl conducătorului vehiculului, H..

Prin recurs, subsumat motivului prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., partea pârâtă a pretins că instanța de apel a încălcat dispozițiile art. 15 din O.U.G. nr. 54/2016, coroborate cu cele ale art. 2270 și 2267 alin. (1) C. civ. (relative la tranzacție și la efectele acesteia), cu consecința obligării sale, în mod nelegal, la plata de despăgubiri pentru acoperirea unui prejudiciu care fusese reparat.

În dezvoltarea criticii, partea pârâtă susține că instanța de apel a înlăturat, în mod greșit, efectele Acordului de mediere și ale Actelor de împăcare încheiate între rudele victimei I. și H., ignorând faptul că asigurătorul, potrivit legii, acordă despăgubiri pentru sumele pe care asiguratul le plătește cu titlu de dezdăunare persoanelor prejudiciate prin vătămare corporală sau deces.

În atare condiții, partea pârâtă pretinde că instanța civilă, soluționând acțiunea în despăgubire îndreptată de persoanele prejudiciate împotriva asigurătorului, nu putea ignora eventualele înțelegeri intervenite între persoanele prejudiciate, asigurat și persoana responsabilă de producerea pagubei, ci dimpotrivă, avea a le analiza, cu luarea în considerare a normelor de drept din materia asigurărilor relative la plata despăgubirilor și la dreptul de regres.

Partea pârâtă pretinde că, în speță, actele juridice încheiate în speță de intervenientul forțat și de intimați reprezintă veritabile contracte de tranzacție prin care aceștia au înțeles să stingă pretențiile de despăgubire derivate din accidentul rutier din data de 29.10.2016.

Ca atare, cum în patrimoniul persoanei asigurate nu mai există obligația de a repara vreun prejudiciul pretins de partea reclamantă, partea pârâtă susține că nu se poate reține că o atare obligație ar mai exista în patrimoniul său, fiind irelevant că a fost sau nu parte la actele juridice intervenite între persoanele prejudiciate, asigurat și persoana responsabilă de producerea prejudiciului, întrucât nu se pune o problemă de inopozabilitate a acestor acte, cum eronat a reținut instanța de apel.

O altă interpretare, susține partea pârâtă, ar conduce la concluzia că asigurătorul ar putea fi chemat să răspundă, încă o dată, pentru același prejudiciu, deși a fost reparat integral de către asigurat ori de persoana responsabilă de producerea acestuia, ceea ce nu este permis.

Critica este fondată.

Dispozițiile art. 15 alin. (3) din O.U.G. nr. 54/2016 (având un conținut similar celor prevăzute de art. 50 alin. (1) din Legea nr. 136/1995) prevăd că despăgubirile se acordă de asigurător pentru sumele pe care asiguratul le plătește cu titlu de dezdăunare și pentru cheltuielile de judecată (. . . . . . . . . .) persoanelor prejudiciate prin vătămare corporală sau deces și prin avarierea ori distrugerea de bunuri, în urma producerii riscului asigurat.

Or, prin apărările formulate, partea pârâtă a pretins că partea reclamantă nu mai este îndreptățită să solicite plata de despăgubiri de la asigurător pentru prejudiciul suferit prin producerea riscului asigurat, în considerarea faptului că acesta a fost reparat de asiguratul său și de persoana responsabilă de producerea pagubei, prin plata de despăgubiri, și, respectiv, în considerarea declarațiilor părții reclamante potrivit cărora că nu mai are alte pretenții nici de la asigurat și nici de la persoana responsabilă de producerea pagubei, consemnate în înțelegerile încheiate după producerea riscului asigurat.

Lucrările dosarului evidențiază faptul că între persoana responsabilă de producerea pagubei, H., asistată de reprezentanții săi legali, asiguratul J. și numita K., pe de o parte, și persoanele păgubite, A. și B. (părinții victimei, I.) a intervenit, la data de 31.10.2016, un acord de mediere referitor la dosarul penal nr. x/2016 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Marghita, în care erau prezentați termenii în care părțile s-au împăcat în ceea ce privește pretențiile în legătură cu accidentul rutier.

Ulterior, părțile au încheiat alte două înscrisuri intitulate Act de împăcare, autentificate sub nr. x/8.11.2016 și sub nr. x/12.12.2016 de BNP L., în considerarea pretențiilor aflate în legătură cu același accident rutier, în care a decedat I..

Potrivit mențiunilor primului înscris, partea reclamantă A. și B., în nume propriu și în calitate de părinți ai minorilor D. și F., respectiv, E., în calitate moștenitori legali ai defunctului I., decedat în urma evenimentului rutier, au declarat că s-au împăcat cu H., condiționat de plata sumelor de 2.500 euro și 5.000 RON cu titlul de cheltuieli legate de înmormântare, care le-au fost achitate până la data autentificării actului,.

Înscrisul consemnează, totodată, declarația părții reclamante potrivit căreia, în urma acestei împăcări, nu mai are niciun fel de pretenții – bănești, materiale sau de altă natură – nici de la părinții susnumitului, J. și K. și nici de la fiul lor H., după ce acesta devine major, în legătură cu acest accident.

Potrivit celui de-al doilea înscris, partea reclamantă C., în nume propriu, a declarat că s-a împăcat cu H. condiționat de plata sumele de 2.500 euro și 5.000 RON, cu titlul de cheltuieli legate de înmormântare, care i-au fot achitate până la data autentificării actului.

Și acest înscris consemnează declarația părții reclamante potrivit căreia, în urma acestei împăcări, nu mai are niciun fel de pretenții – bănești, materiale sau de altă natură – nici de la părinții susnumitului, J. și K., nici de la fiul lor H. după ce acesta devine major, în legătură cu acest accident.

Invocând mențiunile din înscrisuri relative la plata de despăgubiri, partea pârâtă a pretins, în principal, netemeinicia pretenției de despăgubire deduse judecății în procesul pendinte, în considerarea faptului că prejudiciul suferit de partea reclamantă ar fi fost reparat de către asiguratul său, J., în nume propriu și în calitate de reprezentant legal al persoanei responsabile de producerea pagubei, H..

În considerarea mențiunilor din aceleași înscrisuri relative la declarația părții reclamante potrivit căreia nu mai are alte pretenții bănești, materiale sau de altă natură de la persoana responsabilă de producerea pagubei și de la reprezentanții săi legali, asiguratul J. și K., partea pârâtă a pretins netemeinicia pretenției de despăgubire deduse judecății, în considerarea obligației sale legale de recupera astfel de despăgubiri de la persoana responsabilă de producerea pagubei, în speță, de la H., ceea ce ar fi contrar înțelegerilor încheiate de părți.

Or, verificând cuprinsul hotărârii recurate, se constată că instanța de apel nu a analizat efectele înțelegerilor intervenite între părți în ceea ce privește condiția reparării prejudiciului produs părții reclamante prin accidentul rutier, din perspectiva apărărilor formulate de partea pârâtă, ci le-a înlăturat pentru motive de ordin formal.

Anume, instanța de apel a reținut, pe de o parte, că pentru a se putea vorbi de o înțelegere pe latura civilă a cauzei în procesul penal se impunea ca tranzacția asupra pretențiilor civile să fie realizată de către inculpat, partea civilă și partea responsabilă civilmente, motiv pentru care, părții pârâte nu îi este opozabilă această tranzacție, întrucât nu a fost parte în aceasta, și, pe de altă parte, că în lipsa unei înțelegeri intervenite între părți în procesul penal în condițiile art. 23 alin. (1) și (2) C. proc. pen. ori a unei renunțări la însuși dreptul pretins, formulate în condițiile art. 408 alin. (1) C. proc. civ., se impune concluzia analizării în procesul civil pendinte a răspunderii asigurătorului în limitele contractului de asigurare și în conformitate cu dispozițiile legale incidente.

Cât privește procesul penal, astfel cum corect a statuat instanța de apel, părțile prejudiciate nu s-au constituit părți civile, acestea rezervându-și dreptul de a se adresa instanței civile pentru soluționarea cererii de despăgubire, motiv pentru care acordul de mediere încheiat inițial a fost valorificat de instanța penală doar în ceea ce privește soluția dată asupra acțiunii penale.

În atare condiții, în procesul pendinte, nu se justifică analizarea efectelor înțelegerilor intervenite între părți din perspectiva normelor procesual penale, anume, din perspectiva dispozițiilor art. 22 alin. (2) C. proc. pen., relative la renunțarea la pretențiile civile formulate, a dispozițiile art. 23 alin. (1) și (2) C. proc. pen. relative la posibilitatea încheierii unei tranzacții sau a unui acord de mediere cu privire la pretențiile civile, în cursul procesului penal, de către inculpat, partea civilă și partea responsabilă civilmente ori a dispozițiilor art. 16 lit. g) din C. proc. pen. relative la înlăturarea răspunderii penale a inculpatului în cazul în care a intervenit împăcarea ori a fost încheiat un acord de mediere în condițiile legii.

Aceasta, întrucât normele de drept procesual penal menționate au ca premisă a aplicării lor existența constituirii de parte civilă a părții vătămate în procesul penal, prin formularea pretențiilor civile în fața instanței penale, ceea ce nu s-a realizat de partea reclamantă în cadrul procesului ce a făcut obiectul dosarului penal nr. x/2017, finalizat prin pronunțarea sentinței penale nr. 15/20.02.2019 a Judecătoriei Marghita.

Totodată, este de observat că partea pârâtă nu a invocat inopozabilitatea înțelegerilor intervenite între părți, astfel cum au fost consemnate în înscrisurile încheiate de asiguratul său, J., și de persoana responsabilă de producerea pagubei, H., și partea reclamantă, păgubită prin producerea riscului asigurat, sub motivul reținut de instanța de apel, anume pentru că nu ar fi fost parte contractantă în aceste convenții.

Dimpotrivă, partea pârâtă a invocat în apărare aceste înțelegeri, susținând că impun constatarea netemeiniciei pretenției de despăgubire deduse judecății de partea reclamantă împotriva sa, în calitate de asigurător RCA.

De altminteri, posibilitatea ca asiguratul să plătească despăgubiri fără acordul asigurătorului poate fi dedusă din interpretarea dispozițiilor art. 22 alin. (1) și (3) din O.U.G. nr. 54/2016 care prevăd că asigurătorul are obligația de a plăti despăgubirile fie persoanelor fizice sau juridice păgubite, fie asiguraților, dacă aceștia dovedesc că au despăgubit persoanele păgubite și că despăgubirile nu urmează să fie recuperate de către asigurător de la persoana responsabilă de producerea pagubei potrivit prevederilor art. 24.

Or, în speță, potrivit constatărilor de fapt ale instanței de apel, sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 24 lit. d) din O.U.G. nr. 54/2016 (prevăzute, anterior, de art. 58 lit. d) din Legea nr. 136/1995), caz în care asigurătorul este în drept să recupereze sumele plătite drept despăgubiri de la persoana răspunzătoare de producerea pagubei, H., întrucât acesta a condus vehiculul fără consimțământul asiguratului.

Totodată, lucrările dosarului evidențiază că pe parcursul procesului civil pendinte, care a debutat la data de 19.10.2018, partea reclamantă nu a formulat vreo declarație de renunțare la însuși dreptul de despăgubire pretins nici împotriva părții pârâte, chemată în proces în calitate de asigurător și nici împotriva persoanei responsabile de producerea pagubei, motiv pentru care nu se justificau verificări din perspectiva dispozițiilor art. 408 alin. (1) C. proc. civ.

Astfel de verificări nu se impuneau nici în ceea ce privește declarațiile părții reclamante consemnate în înscrisurile autentificate sub denumirea de act de împăcare, întrucât declarațiile respective nu s-au formulat pe parcursul judecății în primă instanță, ci anterior declanșării procesului civil, la momentul autentificării înscrisurilor, 8.11.2016 și 12.12.2016.

Așa fiind, pentru considerentele arătate, în baza dispozițiilor art. 496 alin. (2) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de partea pârâtă, va casa decizia recurată și va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Instanța de trimitere urmează a avea în vedere că partea pârâtă, în ceea ce privește răspunderea sa, în calitate de asigurător din contractul de asigurare încheiat cu asiguratul J., raportat la înscrisurile încheiate de părțile interesate, a susținut netemeinicia cererii de despăgubire deduse judecății justificat de împrejurarea că asiguratul său ar fi acoperit prin plată prejudiciul suferit de partea reclamantă, caz în care, în baza dispozițiilor art. 15 alin. (3) din O.U.G. nr. 54/2016 (art. 50 din Legea nr. 136/1995) nu ar mai subzista în sarcina acestuia și, pe cale de consecință, nici în sarcina sa vreo obligație de despăgubire a părții reclamante.

Totodată, instanța de trimitere va avea în vedere că partea pârâtă, în ceea ce privește responsabilitatea persoanei vinovate de producerea pagubei, H., a pretins netemeinicia cererii deduse judecății, pe de o partea, în considerarea faptului că răspunderea sa față de partea reclamantă este limitată, potrivit legii, doar la despăgubirile pe care le-ar fi datorat asiguratul său (care a plătit despăgubiri și nu ar mai datora altele) și, pe de altă parte, în considerarea faptului că eventualele despăgubiri suplimentare ce ar fi stabilite în sarcina sa în considerarea contractului de asigurare, are obligația să le recupereze, potrivit art. 24 lit. d) din O.U.G. nr. 54/2016, de la H., răspunzător de producerea pagubei potrivit dreptului comun, persoană față de care partea reclamantă ar fi înțeles, potrivit înscrisurilor încheiate, să nu mai pretindă despăgubiri, altele decât cele deja plătite.

În concluzie, instanța de trimitere urmează a analiza dacă acordurile încheiate de asigurat și partea responsabilă de producerea pagubei, pe de o parte, și persoanele prejudiciate, pe de altă parte, raportat la conținutul lor, reprezintă acte pur abdicative, de renunțare la însuși dreptul de despăgubire ce putea fi exercitat împotriva asigurătorului, în temeiul dispozițiilor O.U.G. nr. 54/2016, ori împotriva persoanei responsabile de producerea prejudiciului, în temeiul dispozițiilor art. 1357 C. civ., sau, dimpotrivă, reprezintă doar acorduri încheiate în vederea asigurării unor circumstanțe personale atenuante, necesar a fi fost întrebuințate în procesul penal care a făcut obiectul dosarului penal nr. x/2017 al Judecătoriei Marghita, care însă nu au stins definitiv dreptul la despăgubire însoțit de o acțiune civilă corespunzătoare.

Subsumat motivelor de recurs prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., partea pârâtă pretinde că hotărârea recurată a fost pronunțată cu nesocotirea teoriei riscului asumat dedusă din paragraful 23 din Directiva nr. 103/CE/2009 iar considerentele reținute sub acest aspect sunt contradictorii.

În dezvoltarea criticii, partea pârâtă susține, în considerarea aspectelor de fapt ale cauzei care evidențiază conduita culpabilă a numitului I., care, aflându-se sub influența alcoolului (0,90‰), a acceptat să se urce într-un autoturism furat, condus de un minor fără permis și care se afla, la rândul său, sub influența băuturilor alcoolice (l,15‰), că se impunea constatarea potrivit căreia aceasta, major fiind, și-a asumat riscul producerii accidentului rutier și, în consecință, concluzia că este singurul responsabil de prejudiciile cauzate părții reclamante.

Invocând și aspecte din practica judiciară, partea pârâtă pretinde ca fiind contradictorii considerentele hotărârii recurate în ceea ce privește această apărare, întrucât, pe de o parte, rețin ca fiind lipsită de fundamentare legală această teorie (pornind de la premisa greșită conform căreia valorificarea teoriei riscului asumat ar echivala cu ignorarea răspunderii penale a intervenientului forțat) și, pe de altă parte, rețin că vinovăția în materie civilă (spre deosebire de vinovăția penală) se impune a fi analizată în raport de dispozițiile Legii nr. 136/1995 și ale Normei ASF 23/2014, respectiv, de dispozițiile art. 1357-1358 și art. 1371 C. civ.

Partea pârâtă arată că instanța de apel, deși a statuat corect împrejurarea că victima I. a acționat cu intenție directă/indirectă și că ar fi putut evita cu ușurință prejudiciul, concluzionează însă, greșit și contradictoriu, ignorând consimțământul dat de victimă pentru desfășurarea unei acțiuni periculoase și asumarea riscului producerii unei pagube prin fapta sa ilicită, că nu acesteia îi incumbă, în totalitate, răspunderea pentru prejudiciile suferite de partea reclamantă.

Critica nu este fondată.

Paragraful (23) din Directiva nr. 103/CE/2009 subliniază importanța extinderii asigurării la toți pasagerii din vehicul și statuează că acest obiectiv ar fi compromis dacă legislația internă sau o clauză contractuală dintr-o poliță de asigurare ar exclude din asigurare pasagerii care sunt victime ale accidentului sau ar permite reducerea sumei asigurate oferite pasagerilor în considerarea faptului că știau sau ar fi trebuit să știe că șoferul vehiculului era sub influența alcoolului în momentul accidentului.

Directiva subliniază, totodată, că necesitatea extinderii asigurării și asupra acestor pasageri se impune în considerarea faptului că pasagerul nu este în măsură, în mod obișnuit, să evalueze corect gradul de intoxicare a șoferului.

Cu titlu prealabil, se impune observația că nici legislația internă (Legea nr. 136/1995 ori O.U.G. nr. 54/2016) și nici vreo clauză contractuală din polițele de asigurare RCA nu exclud din asigurare pasagerii sub motiv că știau sau ar fi trebuit să știe că șoferul vehiculului era sub influența alcoolului.

Invocând nesocotirea paragrafului 23 din directivă, în dezvoltarea criticii, partea pârâtă solicită instanței de recurs să constate, prin reevaluarea probatoriilor și o nouă statuare asupra circumstanțelor de fapt în care s-a produs accidentul rutier, că pasagerul I., major fiind, era în măsură să evalueze corect gradul de intoxicare cu alcool a șoferului vehiculului.

Apreciază partea pârâtă că se poate constata, astfel, că în cauză a fost răsturnată prezumția potrivit căreia pasagerul nu este în mod obișnuit în măsură să evalueze corect gradul de intoxicare a șoferului, statuată prin directivă, și, în consecință, că pasagerul I. nu poate beneficia de asigurarea RCA.

Procedând astfel, partea pârâtă ignoră însă faptul că instanța de recurs, în raport de dispozițiile art. 483 alin. (3) C. proc. civ., verifică doar aplicarea corectă a normelor de drept, fără reaprecierea probatoriului și statuarea asupra unor chestiuni de fapt ale litigiului, altele decât cele reținute de instanțele de fond, întrucât acest lucru ar echivala, în mod nepermis procedural, devoluării fondului.

Așa fiind, critica nu poate fi primită și analizată ca o critică de nelegalitate, în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În acest context al analizei, se impune mențiunea că regula prevăzută de directivă, că pasagerii care au știut sau trebuiau să știe că șoferul vehiculului era sub influența alcoolului beneficiază de asigurarea auto obligatorie, potrivit tezei finale a paragrafului 23, nu aduce atingere răspunderii care le-ar putea fi imputată în temeiul legislației interne aplicabile ori nivelului despăgubirii pentru daunele suferite într-un anumit accident.

Rezultă deci că răspunderea unui astfel de pasager, care a acceptat să călătorească într-un vehicul cunoscând că șoferul se află sub influența alcoolului, se analizează de instanța de judecată în raport de dispozițiile din dreptul intern, care sunt dispozițiile C. civ., astfel cum corect a procedat instanța de apel și cum, de altminteri, rezultă și din cuprinsul hotărârilor judecătorești invocate ca practică judiciară de partea pârâtă.

Or, considerentele hotărârii recurate evidențiază analizarea conduitei victimei din perspectiva dispozițiilor art. 1371 alin. (1) C. civ., astfel cum au fost lămurite prin dezlegările date prin decizia nr. 12 din 16 mai 2016 a Completului pentru pronunțarea unei hotărâri prealabile al ICCJ.

Acestea evidențiază că instanța de apel a reținut culpa comună a pasagerului, I., și a conducătorului vehiculului, H., în producerea prejudiciului suferit de partea reclamantă și în considerarea acestei circumstanțe particulare a speței, relative la conduita acestuia.

Verificând considerentele deciziei recurate pretins a fi contradictorii de partea pârâtă, se constată că nu poate fi primită nici critica de nelegalitate subsumată motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Considerentele invocate de partea pârâtă dezleagă probleme litigioase distincte, caz în care ele nu sunt contradictorii în sensul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., care impun ca instanța să fi reținut motive contradictorii și care se exclud reciproc în soluționarea aceleiași probleme de drept, făcând imposibilă stabilirea acelora care fundamentează soluția.

Anume, reținând, că nu poate statua, în baza teoriei riscului asumat, întemeiate pe prevederile paragrafului (23) din Directiva nr. 103/CE/2009, în sensul că victima I. ar fi singura responsabilă de producerea prejudiciului a cărei reparație o solicită partea reclamantă (argumentele de ordin moral reținute nefiind relevante din punct de vedere al analizei), instanța de apel a arătat, deopotrivă, și argumentele pentru care a statuat că nu poate ignora responsabilitatea conducătorul vehiculul în producerea prejudiciului.

Evaluarea distinctă a faptelor săvârșite de victimă s-a impus, ulterior, în cadrul analizei impuse de dispozițiile art. 1371 alin. (1) C. civ., în aplicarea cărora, în acord cu prima instanță, instanța de apel a statuat că există o culpă comună a victimei și a autorului faptei ilicite în producerea prejudiciului.

Pentru a se reține culpa comună, dispozițiile legale nu instituie însă condiția ca victima să fi săvârșit ea însăși o faptă ilicită, astfel cum eronat pretinde partea pârâtă în justificarea caracterului contradictoriu al considerentelor, ci impun doar examinarea atitudinii victimei, din perspectiva vinovăției acesteia, care poate fi sub forma intenției sau a culpei, astfel cum, de altminteri, a argumentat și instanța de apel.

Ca atare, împrejurarea că instanța de apel a reținut că victima a săvârșit cu intenție indirectă faptele culpabile care se înscriu în lanțul cauzal care a generat prejudiciul nu fundamentează, prin ea însăși, raționamentul părții pârâte potrivit căruia acestea ar fi fapte ilicite și, săvârșite fiind de victimă, impuneau constatarea potrivit căreia doar acesteia, victimei, i-ar incumba răspunderea pentru prejudiciul suferit de partea reclamantă.

Pentru considerentele de drept arătate, se constată, totodată, ca nefiind relevate hotărârile judecătorești invocate cu titlu de practică judiciară de partea pârâtă, întrucât acestea relevă alte circumstanțe de fapt, care au impus constatarea că victima se făcea vinovată de săvârșirea unei fapte ilicite, în considerarea căreia s-a impus exonerarea de răspundere făptuitorului, ceea ce însă nu s-a reținut, în evaluarea probatoriilor, la judecata în apel din procesul pendinte, în ceea ce privește fapta pasagerului I..

Subsumat motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., partea pârâtă pretinde nesocotirea de către instanța de apel și a dispozițiilor art. 1357 C. civ., relative la condițiile răspunderii pentru fapta proprie.

În dezvoltarea criticii, partea reclamantă pretinde însă nesocotirea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 1352 C. civ. relative la cauza exoneratoare de răspundere reprezentată de fapta victimei și a terțului.

Anume, partea pârâtă pretinde că, spre deosebire de ipoteza riscului asumat (când victima doar se expune unei situații periculoase, fără însă a o provoca), în ipoteza faptei ilicite a victimei înseși, aceasta se expune unei situații periculoase, după ce în prealabil a contribuit la apariția acesteia.

Reiterând că fapta pasagerului I. are un conținut complex fiind compusă din mai multe elemente materiale (pe care le descrie ca fiind acțiunea de a-l determina pe prietenul său minor să săvârșească infracțiunile de furt de folosință al vehiculului părinților săi, de conducerea a acestuia sub influența alcoolului pe un drum public și fără permis, respectiv, omisiunea de a purta centura de siguranță), partea pârâtă solicită instanței de recurs să statueze că acesta a contribuit la apariția situației periculoase.

Și în dezvoltarea acestei critici, partea pârâtă invocă aspecte din practica judiciară prin care s-a reținut că fapta ilicită a victimei înseși reprezintă o cauză exoneratoare de răspundere, în condițiile art. 1357 alin. (1) C. civ.

Critica nu poate fi primită.

Dispozițiile art. 483 C. proc. civ., statuează, prin alin. (1), că obiect al recursului îl constituie hotărârea dată în apel și prin alin. (3) că recursul urmărește să supună instanței competente examinarea, în condițiile legii, a conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Rezultă că recursul nu este o nouă judecată a pricinii care să dea posibilitatea părților să discute din nou fondul, motiv pentru care criticile de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 488 C. proc. civ. trebuie să se fundamenteze doar pe susținerile părților la judecata în fond și pe considerentele hotărârii date de instanța de apel.

În consecință, pe calea recursului nu i se poate imputa judecătorului fondului faptul că nu a avut în vedere apărări pe care părțile nu le-au formulat la judecata în fond a cauzei.

În speță, pretinzând nesocotirea dispozițiilor art. 1352 C. civ., partea omite că o astfel de apărare nu a fost invocată la judecata în fond a pricinii și că, prin hotărârea recurată, instanța de apel nu s-a pronunțat asupra acestei norme de drept.

Așa fiind, partea pârâtă nu poate poate imputa instanței de apel refuzul de a da eficiență juridică circumstanțelor de fapt mai sus arătate din perspectiva normei de drept prevăzute de art. 1352 C. civ. și, cu atât mai puțin nu poate pretinde încălcarea acestei norme de drept, omisiunea fiind-i imputabilă.

În ceea ce privește norma de drept prevăzută de dispozițiile art. 1357 alin. (1) C. civ., se constată că partea nu dezvoltă o critică punctuală.

Subsumat motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., partea pârâtă a mai pretins statuarea greșită de către instanța de apel asupra incidenței dispozițiilor art. 26 alin. (1) pct. 2 lit. a) din Norma ASF 23/2014, în considerarea faptului (eronat stabilit) că vehiculul implicat în accident a fost condus de H. fără acordul asiguratului.

În dezvoltarea criticii, partea pârâtă reiterează împrejurările de fapt în care minorul H. a intrat în posesia vehiculului și pretinde că atâta timp cât din punct de vedere legal asiguratul J. nu putea exprima în mod valabil consimțământul ca acesta să conducă vehiculul, se impunea constatarea că vehiculul a fost furat de minor și, totodată, concluzia că asigurătorului nu îi incumbă sarcina de a despăgubi persoanele prejudiciate, în considerarea dispozițiilor art. 27 pct. 10 din Norma ASF 23/2014.

Critica nu este fondată.

Potrivit considerentelor hotărârii recurate, instanța de apel a reținut că apărarea părții pârâte privind exonerarea sa de obligația de a plăti despăgubiri în considerarea prevederilor art. 27 pct. 10 din normă nu poate fi primită, justificat de faptul că în prezenta cauză nu s-a administrat nici o probă nici pentru dovada furtului și nici pentru a se dovedi că persoanele păgubite știau că vehiculul este furat, probele fiind respinse în primă instanță iar în apel nefiind solicitate probe noi sub acest aspect de asigurătorul intimat, în combaterea motivelor de apel.

Instanța de apel a reținut, totodată, că răspunsurile la întrebările 22 și 23 din interogatoriul luat intervenientului forțat, H., conducătorul vehiculului care a produs accidentul, impun concluzia că acesta a condus vehiculul fără a cere acordul părinților săi, care nu erau acasă, luând cheile de la locul lor, anume că a condus vehiculul fără consimțământul asiguratului J..

Prin recurs, partea pârâtă critică soluția, fără însă a combate argumentele reținute în fundamentarea acesteia, rezumându-se să prezinte, spre verificare, aspectele de fapt în care minorul a intrat în posesia vehiculului, chestiune care scapă controlului instanței de recurs.

Cât privește critica potrivit căreia instanța de apel a subsumat prevederilor art. 26 alin. (1) pct. 2 lit. a) din Norma ASF 23/2014, în mod greșit, ipoteza în care exprimarea consimțământul asiguratului nu este posibilă din punct de vedere legal, cum este cazul în speță, în care consimțământul asiguratului nu ar fi putut fi dat, potrivit legii, minorului H., se constată că aceasta nu este sprijinită de conținutul normei de drept invocate.

Dispozițiile art. 26 alin. (1) pct. 2 lit. a) din Norma ASF 23/2014 prevăd că asigurătorul RCA acordă despăgubiri pentru prejudiciul produs din culpa conducătorului vehiculului asigurat, inclusiv în cazurile în care, la data accidentului, conducătorul vehiculului a condus vehiculul fără a avea consimțământul explicit sau implicit al asiguratului

Statuând cu privire la lipsa consimțământului asiguratului, norma de drept nu face nicio distincție în ceea ce privește posibilitatea exprimării legale ori valabilitatea celui exprimat, explicit sau implicit, nici din perspectiva emitentului (asiguratul), nici din perspectiva destinatarului acestuia.

Cum norma de drept menționată nu impune distincții sub aceste aspecte, în aplicarea regulii de interpretare ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, astfel de distincții nu pot fi făcute nici de interpret.

De altminteri, în speță, potrivit constatărilor de fapt ale instanțelor de fond, asiguratul J. nu a exprimat un consimțământ, acesta neavând cunoștință de fapta fiului său, caz în care este irelevant dacă acesta putea sau nu să exprime un consimțământ valabil.

Ca atare, în mod corect, instanța de apel a analizat probatoriile apreciate a fi relevante pentru a statua cu privire la intenția cu care a acționat minorul la momentul la care a înțeles să își însușească și să conducă vehiculul tatălui său, analiza impunându-se în considerarea apărării formulate de partea pârâtă prin care a invocat furtul vehiculului, fără însă a dovedi acest fapt, astfel cum s-a reținut în considerentele hotărârii recurate.

Printr-o ultimă critică, subsumată motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., partea pârâtă pretinde că decizia recurată a fost pronunțată cu încălcarea dispozițiilor art. 28 din Norma ASF 23/2014.

În dezvoltarea criticii, partea pârâtă susține că instanța de apel a valorificat, în mod greșit, ipoteza subsidiară a prezumției de culpă comună în cote egale în sarcina victimei și a autorului faptei ilicite, deși avea obligația de a administra probe pentru a stabili întinderea răspunderii fiecărui participant la producerea prejudiciului.

Critica este fondată.

Dispozițiile art. 28 alin. (1) din Norma ASF23/2014 prevăd că în situația în care persoana păgubită a contribuit din culpă la producerea accidentului sau la mărirea prejudiciului, cel chemat să răspundă va fi ținut răspunzător numai pentru partea din prejudiciu care îi este imputabilă – culpa comună și că în astfel de situații întinderea răspunderii fiecărei persoane va fi cea constatată prin orice mijloc de probă.

Prezumția de culpă comună în cote egale este statuată prin dispozițiile alin. (2) al articolului menționat, potrivit cărora numai în situația în care nu se poate stabili întinderea răspunderii fiecărei persoane, aceasta se va stabili în cote egale, în raport cu numărul părților implicate în accident, fiecare parte având dreptul la despăgubire în proporția în care nu s-a făcut răspunzătoare de producerea accidentului.

Verificând considerentele hotărârii recurate se constată că instanța de apel a reținut culpa comună în cote egale a pasagerului I. și a conducătorului vehiculului, H., în producerea prejudiciului suferit de partea reclamantă, fără însă a expune argumentele în raport de care nu a putut stabili care este partea de prejudiciu imputabilă fiecăruia dintre aceștia.

Aceasta în condițiile în care probatoriile administrate la judecata în fond a cauzei furnizau elemente factuale care permiteau evaluarea întinderii răspunderii atât a victimei, cât și a conducătorului vehiculului în producerea prejudiciului.

În acest sens sunt constatările de fapt potrivit cărora conducătorul vehiculului, minor care nu poseda un permis de conducere, s-a întâlnit cu victima, persoană majoră și cu care era prieten, în casa tatălui victimei pe care l-au ajutat să repare un alt vehicul, timp în care cei doi prieteni au consumat alcool (țuică), serviți fiind de tatăl victimei (persoană prejudiciată), pentru ca, ulterior, cei doi să se deplaseze la casa minorului, unde au continuat să consume alcool (bere) cumpărat de victimă, și, mai apoi, aflați fiind sub influență alcoolului, să convină, la inițiativa victimei, să facă o plimbare cu vehiculul proprietatea părinților minorului, fără știrea acestora, pe un drum public, în condițiile unui carosabil umed, fără ca vreunul dintre cei doi să poarte centură de siguranță.

Așa fiind, în rejudecare, în raport de dezlegările pe care urmează să le dea asupra primei chestiuni litigioase care a impus casarea hotărârii (privind efectele înțelegerilor intervenite între părți în ceea ce privește pretențiile civile) și în măsura în care apreciază că se va impune, instanța de trimitere va statua, motivat, asupra părții din prejudiciu care este imputabilă pasagerului și conducătorului vehiculului, în acord cu dispozițiile art. 28 alin. (1) din Norma ASF/2014 ori, după caz, va argumenta care sunt împrejurările pentru care ar aprecia că ar fi incidentă prezumția de culpă comună în cote egale.

Așa fiind, pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (2) C. proc. civ., va admite recursul declarat de partea pârâtă, va casa decizia recurată și, în limitele statuate prin considerentele prezentei decizii, va trimite cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Sursa informației: www.scj.ro.