Răspunderea vânzătorului pentru evicţiune. Drepturile de creanţă care decurg din contractul de vânzare-cumpărare

30 aug. 2023
Vizualizari: 226
  • NCC: art. 2325
  • NCC: art. 2501 alin. (1)
  • NCC: art. 2523
  • NCC: art. 2525
  • NCC: art. 6 alin. (4)
  • NCPC: art. 24
  • NCPC: art. 634 alin. (1)
  • NCPC: art. 706 alin. (2)
  • VCPC: art. 372
  • VCPC: art. 376 alin. (1) teza I
  • VCPC: art. 377 alin. (1) pct. 3
  • VCPC: art. 496
  • VCPC: art. 497

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată în data de 14 septembrie 2015, pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca, cu nr. x/2015, reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat instanței pronunțarea unei hotărâri prin care să se dispună obligarea pârâtei la următoarele prestații:

– restituirea prețului achitat în baza contractului de cesiune de creanță din 9 septembrie 2015, suma care să fie actualizată, de la data plății și până la restituirea efectivă;

– plata dobânzii, până la restituirea efectivă;

– restituirea tuturor cheltuielile efectuate;

– plata daunelor-interese, reprezentând diferența între prețul actualizat al imobilului și valoarea de piață a acestuia, la data introducerii acțiunii;

– plata cheltuielilor de judecată.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 1337 și următoarele C. civ.

Prin precizările de acțiune din data de 5 octombrie 2015 și respectiv 26 octombrie 2015, reclamantul a indicat valoarea fiecărui capăt de cerere, astfel:

– prețul achitat în baza contractului de cesiune de creanță din 9 septembrie 2015 este de 28.000 USD, echivalentul în RON a sumei de 109.760, la cursul de schimb din ziua introducerii cererii de chemare în judecată;

– dobânda datorată de la data efectuării plății, respectiv 17 ianuarie 2001, până la data de 11 septembrie 2015, este de 136.802 RON;

– cheltuielile sunt în sumă de 26.362 RON;

– daunele materiale solicitate sunt în sumă de 220.500 RON.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 271 din 8 februarie 2022)


 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Examinând decizia atacată, în raport cu motivele recursului și cu textele normative incidente în prezenta cauză, Înalta Curte apreciază că recursul reclamantului este fondat și îl va admite, în considerarea celor ce succed:

Circumscris celui dintâi motiv de recurs, se afirmă o greșită aplicare a textelor normative care reglementează instituția prescripției extinctive, cu referire specială la momentul de început al curgerii prescripției extinctive care, în opinia recurentului, este legat în cauză de data pronunțării deciziei instanței de recurs, aceasta fiind data de la care hotărârea judecătorească în constatarea nulității nu mai poate fi supusă vreunei căi de atac.

Înalta Curte reține, sub aspectul împrejurărilor esențiale în prezentul proces, că, în data de 17 ianuarie 2001, pârâta B. a încheiat cu soții C. și D. un contract de vânzare-cumpărare, având ca obiect două imobile, și anume: teren în suprafață de 420 m.p., pădure în parcela x, tarla x și teren în suprafață de 3250 m.p., parcela x, tarla 129. Pârâta, în calitate de vânzător, a transmis cumpărătorilor întreg dreptul său de proprietate, cu prețul de 28.000 USD, care a fost achitat integral.

În data de 3 decembrie 2009, este promovată o acțiune în constatarea nulității absolute parțiale a contractului de vânzare-cumpărare mai sus evocat, în ceea ce privește imobilul teren în suprafață de 3250 m.p., tarla x, parcela x.

Acțiunea în constatarea nulității parțiale este admisă în primă instanță, prin sentința civilă nr. 1255 din 30 iunie 2011 a Judecătoriei Cluj-Napoca, pronunțată în dosarul nr. x/2009. Sentința rămâne definitivă, prin decizia civilă nr. 208/A din 4 aprilie 2012 a Tribunalului Cluj, care respinge ca nefondat apelul pârâtului C., și irevocabilă, prin decizia civilă nr. 3592/R din 12 septembrie 2012 a Curții de Apel Cluj.

În data de 9 septembrie 2015, cumpărătorii C. și D. încheie cu reclamantul A. un contract de cesiune de creanță, prin efectul căruia acesta din urmă dobândește, cu titlu oneros, drepturile de creanță care decurg din contractul de vânzare-cumpărare care a fost anulat în urma soluționării definitive și irevocabile a dosarului civil nr. x/2009

Ulterior, în data de 14 septembrie 2015, cesionarul A. înregistrează pe rolul Judecătoriei Cluj-Napoca prezenta acțiune civilă în justiție, prin care, în contradictoriu cu vânzătoarea B., solicită restituirea prețului achitat, plata dobânzii aferente, restituirea tuturor cheltuielilor efectuate și plata unor daune-interese, reprezentând diferența între prețul actualizat al imobilului vândut și valoarea de piață a acestuia, la data introducerii acțiuni. În drept, reclamantul invocă aplicarea art. 1337 și următoarele din C. civ. de la 1865, referitoare la răspunderea vânzătorului pentru evicțiune.

În fața primei instanțe, pârâta a invocat, în apărare, excepția prescripției dreptului material la acțiune, excepție respinsă de tribunal ca nefondată, prin încheierea din data de 5 octombrie 2016, cu motivarea că termenul general de prescripție, acela de 3 ani, a început să curgă la data pronunțării deciziei instanței de recurs, în acțiunea având ca obiect constatarea nulități absolute parțiale a contractului de vânzare-cumpărare, respectiv în data de 12 septembrie 2012. Or, în raport cu această dată, prezenta acțiune a fost formulată înainte ca termenul de prescripție să se fi împlinit. Acțiunea este respinsă în fond.

Instanța de apel, consecutiv admiterii apelului incident declarat de pârâta B., admite excepția prescripției dreptului material la acțiune și respinge acțiunea reclamantului A., ca fiind prescrisă. Consideră instanța de apel că dreptul reclamantului la acțiune s-a născut la data pronunțării deciziei civile nr. 208/A/4.04.2012 a Tribunalului Cluj, aceasta fiind definitivă și executorie din acel moment și susceptibilă de a fi pusă în executare silită, în raport cu art. 377 alin. (1) pct. 3, art. 372 și art. 376 alin. (1) teza I din C. proc. civ. de la 1865. Împrejurarea că această decizie a fost atacată cu recurs nu afectează caracterul definitiv și executoriu al deciziei pronunțate în apel, recursul nefiind suspensiv de executare. Dreptul la acțiune al reclamantului s-a născut, așadar, în data de 4 aprilie 2012 și tot atunci a început să curgă termenul de prescripție extinctivă, care s-a împlinit în data de 4 aprilie 2015, înainte să fi fost exercitată prezenta acțiune civilă în justiție.

Înalta Curte reține, așadar, că ipoteza conturată în prezentul proces este aceea în care se constată nulitatea absolută parțială a unui contract de vânzare-cumpărare, printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, pronunțată într-un proces început sub imperiul C. proc. civ. de la 1865, iar ulterior, este promovată o acțiune în pretenții, în scopul restituirii prestațiilor executate în temeiul actului juridic civil care a fost desființat.

În fața instanțelor de fond, s-a invocat problema prescripției dreptului material la acțiunea personală (acțiunea în pretenții) divergența în soluții fiind determinată de stabilirea momentului de început al cursului prescripției extinctive.

Sub aspectul prescriptibilității acțiunii în restituirea prestațiilor executate, ca urmare a constatării nulității absolute parțiale a contractului de vânzare-cumpărare, nu au existat divergențe de opinii, acceptându-se că aceasta este și rămâne prescriptibilă, în termenul general de trei ani, conform dreptului comun.

Înalta Curte reamintește că nulitatea parțială a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în data de 17 ianuarie 2001 a fost constatată de o instanță printr-o hotărâre judecătorească declarativă, iar nu constitutivă de drepturi și care nu conține dispoziții susceptibile de executare, câtă vreme nu s-a solicitat, simultan, și repunerea părților contractante în situația anterioară, prin restituirea a tot ceea ce s-a executat în baza actului nul.

O astfel de restituire a prestațiilor executate în temeiul unui contract nul absolut a fost promovată ulterior, pe cale separată, ea fiind în principiu o acțiune prescriptibilă, atât sub imperiul Decretului nr. 167/1958 (art. 1 alin. (1), cât și sub imperiul Noului C. civ. (art. 2501 alin. (1), art. 2525), în termenul general de prescripție (3 ani), în absența unor dispoziții legale ori clauze contractuale speciale.

Pachet: Codul administrativ comentat. Explicatii, jurisprudenta, doctrina. Volumul I si Volumul II

Cât privește începutul prescripției extinctive a dreptului material la acțiune, stricto sensu, acesta coincide cu data nașteri dreptului la acțiune, în sistemul Decretului nr. 167/1958 (art. 7 alin. (1), respectiv cu data când cel interesat a luat cunoștință ori trebuia, în circumstanțele concrete ale speței, să ia cunoștință de existența acestui drept în sistemul Noului C. civ. (art. 2523). Se distinge astfel între momentul nașterii dreptului la acțiune (prin încălcarea dreptului subiectiv) și începutul prescripției extinctive, care coincide cu data când cel interesat a cunoscut ori trebuia să cunoască nașterea dreptului la acțiune, efectuând acte de întrerupere a prescripției ori acționând în justiție.

Astfel fiind, se impun a fi stabilite atât data nașterii dreptului la acțiune, cât și data la care titularul dreptului a avut cunoștință ori trebuia să cunoască acest drept, pentru a putea fi determinat cu rigoare începutul prescripției extinctive. Aceasta întrucât o încălcare a dreptului subiectiv dă naștere dreptului la acțiune în justiție, însă începutul prescripției extinctive poate fi altul, fiind determinat de posibilitatea efectivă (materială și juridică) de a acționa în justiție.

În raport cu art. 2325 din noul C. civ., „Prescripția dreptului la acțiune în restituirea prestațiilor făcute în temeiul unui act anulabil ori desființat pentru rezoluțiune sau altă cauză de ineficacitate începe să curgă de la data rămânerii definitivă a hotărârii prin care s-a desființat actul ori, după caz, de la data la care declarația de rezoluțiune sau reziliere a devenit irevocabilă”.

Apare evident că, în aceste ipoteze, dreptul subiectiv la restituirea prestațiilor subzistă de la data efectuării lor, însă prescripția nu curge de la aceeași dată, legea substanțială stabilind un alt moment, acela al rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s-a constatat ineficacitatea actului juridic, dată la care dreptul la restituire devine cert.

Cu referire la caracterul definitiv al unei hotărâri judecătorești, Inalta Curte relevă că, în sistemul noului C. proc. civ., sunt considerate hotărâri judecătorești definitive, indiferent de caracterul lor executoriu sau neexecutoriu, cele menționate expres și limitativ prin art. 634 alin. (1), și anume:

1. hotărârile care nu sunt supuse apelului și nici recursului;

2. hotărârile date în primă instanță, fără drept de apel, neatacate cu recurs;

3. hotărârile date în primă instanță, care nu au fost atacate cu apel;

4. . hotărârile date în apel, fără drept de recurs, precum și cele neatacate cu recurs;

5. hotărârile date în recurs,chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii,

6. orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu apel.

Toate aceste hotărâri erau considerate irevocabile, în contextul aplicării C. proc. civ. de la 1865. Astfel, conform art. 377 alin. (2), „Sunt hotărâri irevocabile:

1. hotărârile date în prima instanța, fără drept de apel, nerecurate;

2. hotărârile date în prima instanța, care nu au fost atacate cu apel;

3. hotărârile date în apel, nerecurate;

4. hotărârile date în recurs chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii;

5. orice alte hotărâri care, potrivit legii, nu mai pot fi atacate cu recurs”.

De altfel, conform art. 8 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a C. proc. civ., de la data intrării în vigoare a acestui Cod, referirile din cuprinsul actelor normative la hotărârea judecătorească „definitivă și irevocabilă” sau, după caz, „irevocabilă”, se vor înțelege ca fiind făcute la hotărârea judecătorească „definitivă”.

Așadar, numai hotărârile date în recurs, chiar dacă prin acestea s-a soluționat fondul pricinii, erau irevocabile, în raport cu art. 377 alin. (2) pct. 4 din C. proc. civ. de la 1865 și sunt hotărârile definitive menționate în art. 634 alin. (1) pct. 5 din noul C. proc. civ.. Hotărârile date în apel, cu drept de recurs și recurate nu aveau caracter irevocabil și nu sunt nici hotărâri definitive.

Mai mult decât atât, hotărârile definitive nu trebuie confundate cu hotărârile executorii, știut fiind că nu orice hotărâre definitivă este și executorie. O hotărâre judecătorească declarativă de drepturi, nesusceptibile de executare silită, nu este executorie.

În concluzie, circumscris problemei de drept supuse analizei, prezintă relevanță distincția între nașterea dreptului la acțiune și începutul prescripției extinctive. Există situații în care cele două momente nu coincid, precum aceea în care se cere restituirea prestaților executate în temeiul actului juridic ulterior desființat, când prescripția începe să curgă de la momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătorești care constată cauza de ineficacitate a actului juridic, în accepțiunea pe care art. 634 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. o dă noțiunii de „hotărâre definitivă”, similară hotărârii considerate a fi irevocabilă, în raport cu art. 377 alin. (2) din C. proc. civ. de la 1865.

Totodată, în același context, absolut necesară apare a fi distincția între începutul prescripției dreptului la acțiunea condamnatorie, reglementat, cu valoare de principiu, prin art. 2523, precum și prin art. 2525 C. civ. din noul C. civ. și începutul prescripției dreptului de a obține executarea silită, reglementat prin art. 706 alin. (2) C. proc. civ. Din această perspectivă, caracterul executoriu sau, dimpotrivă, neexecutoriu al unei hotărâri judecătorești prezintă însemnătate și trebuie avut în vedere.

Prezentul proces, început în data de 14 septembrie 2015, este supus regulilor noului C. proc. civ., conform art. 24 din acest cod și art. 3 din Legea nr. 76/2012.

În privința prescripției dreptului material la acțiune, în raport cu art. 6 alin. (4) din C. civ., aceasta este supusă dispozițiilor Decretului nr. 167/1958, dacă ea a început anterior datei de 1 octombrie 2011, fiind împlinită ori neîmplinită la aceeași dată.

În speță, decizia instanței de apel în procesul având ca obiect constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare a fost pronunțată în data de 4 aprilie 2012, iar decizia instanței de recurs în data de 12 septembrie 2012. Prin urmare, indiferent că începutul cursului prescripției extinctive este legat de momentul rămânerii definitive a hotărârii, ori de acela al dobândirii caracterului irevocabil, prescripția a început să curgă după intrarea în vigoare a noului C. proc. civ., fiind supusă regimului juridic stabilit prin acest act normativ, iar nu prin Decretul nr. 167/1958(în vigoare până la 30 septembrie 2011, când a fost abrogat prin Legea nr. 71/2011).

Prin acțiunea promovată, reclamantul invocă textul de lege care reglementează garanția pentru evicțiune, întemeiată pe contractul de vânzare încheiat sub regimul C. civ. de la 1865, însă pretențiile concrete formulate sunt cele specifice obligației de restituire din cadrul efectelor nulității, care asigură repunerea părților în situația anterioară încheierii actului nul.

Litigiul a fost soluționat în fața instanței de apel prin admiterea excepției peremptorii a prescripției dreptului material la acțiune, astfel că nu poate fi exercitat în recurs un control de legalitate în privința calificării juridice date acțiunii și a condițiilor antrenării unei garanții contra evicțiunii, care presupune o transmitere a proprietății bunului vândut, printr-un contract valabil încheiat, iar nu unul nul, încă de la momentul încheierii lui.

Cert este că ceea ce se pretinde este o restituire a prestațiilor executate total în temeiul vânzării declarate a fi fost nulă absolut și aceasta apare a fi suficientă pentru determinarea momentului inițial al prescripției acțiunii condamnatorii, prin raportare la art. 2525 din noul C. civ.. Acest moment inițial este legat, textual, de data rămânerii definitive a hotărârii ce a constatat nulitatea parțială a vânzării, o hotărâre declarativă, nesusceptibilă de executare silită.

Înțelesul pe care actuala reglementare o dă caracterului definitiv al hotărârii este sinonim irevocabilității acesteia, în accepțiunea C. proc. civ. de la 1865, sub imperiul căruia a fost judecată acțiunea în constatarea nulității vânzării.

Prin urmare, prescripția dreptului la acțiunea în restituirea prestațiilor executate integral în baza unui act juridic nul a început să curgă de la data la care cel păgubit a cunoscut paguba și pe cel care răspunde de ea, respectiv data la care s-a constatat nulitatea actului juridic, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă. Aceasta întrucât numai de la această dată, prejudiciul a devenit cert și dreptul la restituire nu mai poate fi contestat. Până la data anulării irevocabile a contractului de vânzare-cumpărare, printr-o hotărâre declarativă, nesusceptibilă de executare silită, recurentul nu avea temei, de fapt și de drept, pentru a pretinde restituirea a ceea ce s-a executat și repararea integrală a prejudiciului creat, iar termenul legal de prescripție nu a început să curgă, cu privire la aceste pretenții.

Cum data rămânerii irevocabile a hotărârii pronunțate într-un proces început sub imperiul C. proc. civ. de la 1865 este data pronunțării deciziei instanței de recurs, potrivit art. 377 alin. (2), rămâne că prescripția a început să curgă, în cauză, la data de 12 septembrie 2012. Or, în raport cu această dată, prescripția nu era împlinită, la momentul sesizării primei instanțe cu prezenta acțiune în pretenții.

Întrucât instanța de apel în mod greșit a soluționat procesul prin admiterea excepției prescripției dreptului material la acțiune, fără a intra în judecata fondului, în raport cu art. 496 și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa decizia instanței de apel și va trimite cauza aceleiași instanțe, spre rejudecare în fond.

Față de soluția care se va da litigiului, toate acele motive de recurs care vizează fondul dreptului litigios, cu trimitere la temeinicia acțiunii în pretenții, astfel cum au fost ele dezvoltate în cuprinsul declarației de recurs, vor fi avute în vedere cu prilejul judecății în fond, realizată, sub toate aspectele, de către instanța de apel.

Sursa informației: www.scj.ro.

Răspunderea vânzătorului pentru evicțiune. Drepturile de creanță care decurg din contractul de vânzare-cumpărare was last modified: august 29th, 2023 by Redacția ProLege

Jurisprudență

Vezi tot

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.