O nouă ordine în limbajul științei dreptului. Partea a doua

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Dezorientată după trezirea bruscă din somnul dogmatic al celor peste patruzeci de ani de regim politic totalitar – caracterizat de artificialitatea manifestărilor în fenomenologia dreptului (normativitate și jurisprudențialitate) – conștiința elitei dreptului românesc nici nu a readus-o pe aceasta în familia romano-germanică, de care fusese brutal despărțită, nici nu s-a afirmat cu o personalitate relevată convingător.

Ascensiunea pe Dealul Sorbonei a fost înlocuită cu adorația pentru formarea în universități engleze sau nord-americane, pentru că limba engleză este limba afacerilor de succes și, dacă obții consilierea sau ți se încredințează reprezentarea juridiciară într-o afacere cu miză, „visul american” este simțit.

Limba franceză a elitei antebelice a dreptului și-a pierdut statutul de limbă de salon și de reflecție în știința dreptului^[7].

Manifestările, entitățile, fenomenele realității devoratoare, se exprimă în limba engleză, care se revendică specializată în mărci lingvistice.

Referința la marca în limba engleză a unui fapt juridic, invocarea în această expresie a sintagmei – unitate de vorbire (terminologică), este dovada certă, intratabilă, indubitabilă, dar culturalmente dubioasă, că discursul respectiv, schița de eseu, are substanță și actualitate.

De o și mai mare autoritate eseistică se bucură motto-urile declarate sau nedeclarate reprezentate de un text cult în limba engleză (Shakespeare, recomandabil ori politolog jurist englez sau nord-american).

Acest sort de rafinament exegetic/argumentativ este perfecționat prin intertextualitate, chiar cu asocieri bizare.

Stilizarea contemporană a exegezei studiului în drept, este realizată și cu invocarea în discursul exploratoriu de formule, adagii și sintagme în limba latină, de regulă, elaborate ad-hoc sau cu o origine ori sursă nedeclarată (de ultimă oră și de mare popularitate, este „favor contractus”^[8]), cu antecedență germană și franceză, deși niciun mare lexic al familiei dreptului european-continental nu o inventariază.

În privința adagiilor (dictoane, formule principiale), doctrina de cea mai înaltă autoritate^[9] remarcă paternitatea multiplă a acestora, remarcându-se și apartenența lor la discursul cutumier și la o mitologie complexă.

Sistematizate în Digestele justiniene, atribuite în parte marilor jurisconsulți romani, redescoperite sau compuse ad-hoc de către glosatori, inventariate în lucrările de studii cutumiare (secolele XVII-XIX franceze), reflectate sau nu în reglementările moderne de drept pozitiv, adagiile au rămas deschise reevaluărilor, în măsura în care n-au primit statut de constante ale dreptului sau de dogme agreabile.

Dar, reformularea, adaptarea pentru vigoarea sau autoritatea unor teze lansate de pe poziții de rang universitar omologate sau formulările ad-hoc de adagii, pentru a desăvârși autoritatea discursului de drept, este un sort, în același timp, de prețiozitate și de modernitate facilă, stil vintage.

„Încercarea de basculare majoră, cu depășirea limitelor rezonabile ale unei hibridizări impuse de influențele economico-politice ale globalizării spre sistemul de common law, încercată mai ales prin recodificarea dreptului privat în ultimele decenii, nu a condus la rezultatele scontate… Experiența rezistenței tradițiilor de drept romano-germanic în fața tentativei de răsturnare brutală și artificială a unei construcții juridice solide și înlocuirea cu o alta, globalistă, e plină de învățăminte, valabile mai ales la acest moment”.

Este cugetarea Profesorului Mircea Duțu, Directorul Institutului de Cercetări Juridice al Academiei Române^[10].

1. În siajul sau în orizontul acestei cugetări, considerăm că este curativ, izbăvitor, proteic, pentru Dreptul Românesc să se reașeze în matca romano-germanității în care s-a configurat încă de la jumătatea secolului al XVIII-lea și s-a desăvârșit prin opera normativă din regimul Cuza.

Până la ultimele zile ale anului 1989, când regimul politic totalitar (ostil, ideologic, dreptului napoleonian) a comportat o disoluție instantanee, fondul romano-germanic al dreptului nostru nu a fost amputat prin abrogări, nici exprese, nici tacite, noile regimuri, cum au fost cele ale relațiilor de familie sau de muncă neputând fi caracterizate ca disidente.

În acele zile, „legislația socialistă”, a cărei valoare socială, autoritate morală sau intelectuală, erau artificiale, a căzut subit într-o desuetudine iremediabilă.

Praviliștii facerii noii lumi a dreptului, regăsit într-un regim democratic impetuos (cu toate disimulările care au fost depășite), au surclasat un legiuitor prea puțin vizibil, care n-a fost nici parlamentul, nici guvernul.

Astfel că, în Marile Coduri ale anilor 2009-2010 „voința poporului” ca voință de „legiuitor”, nu poate fi surprinsă în tezele și opțiunile din „soluțiile legislative” („Conținutul și fundamentarea soluțiilor legislative” – art. 6 din Legea nr. 24/2000) promovate („Alegerea soluțiilor legislative și definirea conceptelor”; Secțiunea a 2-a a Capitolului 3 „Elaborarea actelor normative” din aceeași lege).

Fără o excelență în autocitări, menționăm aici că am discutat în detaliu nerespectarea unor reguli esențiale în procesul de legiferare (procedura de elaborare și de redactare) din care se disting redactarea Codului civil fără „teze prealabile” și nerespectarea, în parte, a tezelor prealabile ale Codului de procedură penală.

2. Descendența Noului Cod civil din Codul Civil din 1991 al Provinciei Quebec a Canadei, nu este tocmai o apropiere (sincronizare este prea mult) de sistemul de common law, pe care această provincie trebuie să-l asimileze date fiind dualitatea lingvistică și legislativă a statului federal Canada.

Această observație este susținută, spre exemplu, de reglementarea în Codul 1991 (care s-ar îndepărta de cel napoleonian asumat de codul anterior, din 1865) a probelor privind un „act juridic” sau un „fapt” (art. 2811) – inclusiv prin prezumții, cu definirea autorității de lucru judecat – a prescripției temporale în trunchiul comun – extinctivă/achizitivă, ori a emfiteozei (desființată de Codul nostru de la 1864).

Explicată doar prin înverșunarea autorului (artist) – pravilist, aspirant la înscrierea în tabloul legiuitorilor istorici necenzurați, poziția Codului civil de lege a legilor în dreptul privat, a fost afirmată în manieră totalitară, sub gândirea legiuitorilor codurilor de culturație declarată (quebecoise, elvețian, italian) despre Codul civil ca jus commune^[11].

Sunt în Noul Cod civil român instituții inspirate de dreptul anglo-saxon, anume proprietatea periodică, fiducia, administrarea bunurilor altuia, a căror popularitate stă sub un mare semn de întrebare, pentru că ele sunt proprii unei mentalități de expresie juridică ce consistă în predispoziția pentru investiții ale căror beneficii surclasează plasamentele tradiționale și care surprind riscul.

Limitarea puterii de judecată a judecătorului (instanței) la interpretarea legii „numai în scopul aplicării ei în cazul dedus judecății” – art. 9 (3) Cod civ. – și interdicția prescrisă judecătorului de a stabili dispoziții general obligatorii prin hotărârile pe care le pronunță – art. 5 alin. (4) Cod proc. civ. – reconfirmă încadrarea irevocabilă în sistemul de drept romano-germanic (european-continental) a sistemului nostru de drept privat.

3. Instituții publice responsabile cu calitatea și sistematizarea legislației, cum sunt Ministerul Justiției, Consiliul Legislativ, Institutul de Cercetări Juridice al Academiei Române nu au exhibat, în perioada post-decembristă, o concepție, ca atitudine de politică publică, cu privire la prefacerile și evoluția dreptului românesc și a instituțiilor implicate în realizarea culturii dreptului românesc adecvat unei societăți și justiții democratice.

O bună parte a elitei reflecției despre funcționarea subsistemului dreptului românesc, ca instituții (organizații) și drept pozitiv, și a culturii dreptului, în general, lucrează în aceste instituții publice.

Această elită este responsabilă cu revelația imaginarului normativ colectat de reflecția în drept (juridică), corespunzător mentalului de cultură specifică, revelație care să convingă în privința proiectelor de normare juridică, în cadrul unui program asumat de politici publice.

În concepția Legii privind normele de tehnică legislativă pentru redactarea actelor normative, după cum este rațional, o „activitate de documentare și analiză științifică (subl. ns.) pentru cunoașterea temeinică a realitățiilor economico-sociale care urmează a fi reglementate, a istoricului legislației din acel domeniu…” trebuie să preceadă elaborarea proiectelor de acte normative (în funcție de importanța și complexitatea acestora) – art. 20 alin. (1).

Printre altele, această activitate de documentare trebuie examinată și „doctrina juridică în materie” – art. 21.

După epuizarea tuturor mijloacelor de informare disponibile, putem afirma că „documentarea” concepută de legea citată n-a fost în bună măsură urmată pentru proiectele marilor Codului aprobate în anii 2009-2010, referințele la doctrina juridică lipsind.

În privința proiectului de Cod civil aprobat în ședința de Guvern din 11 martie 2009, care avea să devină, în procedură de asumare a răspunderii, Noul Cod civil, au lipsit nu numai studiile și documentările științifice, punctele de vedere ale ministerelor și celorlalte autorități publice interesate – art. 27 alin. (4) din aceeași lege, dar și tezele prealabile, fără de care comisia de elaborare nu ar fi trebuit să procedeze la redactarea textului proiectului acestui cod – art. 28.

Astfel că, nici Expunerea de motive a acestui proiect nu a motivat opțiunea pentru „sistemul monist” de reglementare a raporturilor de drept privat, mențiunea privind asistența unor instituții și specialiști ai Provinciei canadiene Quebec, care adoptase cel mai recent cod civil (1991) post-napoleonian, nu a fost suficientă pentru a surmonta surprinderea doctrinei pentru această opțiune^[12].

Opțiunea Noului Cod civil pentru renunțarea la dualitatea normativă – cod civil/cod comercial – nu este semnalul pentru hibridizarea sistemului nostru de drept privat și de drept judiciar prin inserții substanțiale de drept anglo-saxon și nord-american (SUA), dar limba franceză a dreptului în jurisprudența și doctrina noastră suferă de o dislocare evidentă din partea celei engleze.

Ceea ce, înseamnă o subminare cultural-juridică.

În ce privește dreptul privat, sistemul de common law nu arată nicio înclinație de infiltrație în cel continental-european, ceea ce se explică prin inoperabilitatea culturației juridice corespunzătoare.

Într-adevăr, cum dreptul cel mai viguros și durabil (constant) în sistemul de common law este cel rezultat din precedentul judiciar (practica judecătorilor de un anumit rang), acesta nu ar avea cum să fie transpus în drept național al unei țări din sistemul continental-european decât prin codificare (primară), ceea ce ar echivala cu o cultură a juridică improprie, de factura unui experiment fără o autoritate (legitimitate) declarată.

Evoluția scenică a două limbi de culturație, cum sunt cele franceză și engleză, în „mediul dreptului (juridic)” românesc – înțelegând prin acesta socialitatea fenomenului juridic, de la creație, până la jurisprudență și doctrină, au două parveniri incompatibile neconsecutive și neconvertibile.

Limba franceză era deja o limbă de culturalizare și de salon, de diplomație, de cancelarii și de conceptualizare exegetică, pentru țările de latinitate, francofone, dominantă, datorită accesibilității ei internaționale, în raport cu o altă limbă de statut cultural, care era cea germană.

În mediul juridic românesc, limba franceză a căpătat statutul referențial, mai întâi prin profesionalizarea unei elite titrate în marile universități franceze – Sorbona, cu precădere – și mai apoi, în cuplu cu această calificare, prin culturația de drept francez (napoleonian) într-o campanie de absorbție deschisă de Condica de comerciu din 1840, și definitivată de programul de legiferare al regimului lui Cuza.

La mijloc de secol XX, când în România începuse hibernarea de regim totalitar comunist, lumina dreptului nostru venea din Apusul francez și german-austriac (acesta, pentru Transilvania și Bucovina).

Basarabia, după o localizare de peste un secol în spațiul politic al Imperiului Țarist, nu a adus nimic din cultura juridică rusească.

Asemenea Dobrogei, care după peste patru secole de administrație turco-tătară nu s-a găsit cu un drept de factură musulmană, durabil și operațional, astfel că activitatea cadiatelor (tribunalele musulmane) a fost continuată, fără incidente procedurale obstaculare, după legile lui Cuza, de către instanțele laice românești, o judecată arbitrară – după „hatâr” – fiind înlocuită cu o judecată profesională, de regulă, „în drept strict”.

În anii ’70, încă, în instanțe se mai pleda cu citate din Frații Mazeaud din Planiol sau din Josserand, bunăoară.

4. Pe fondul erodării influenței dreptului romano-germanic în a doua jumătate a secolului XX^[13], explicată de noile realități politico-economice, limba engleză, ca limbă a afacerilor comerciale de succes, a început să conteze în mediul juridic și judiciar al comerțului exterior românesc (comerț internațional) – limbă de negocieri și limbă procesuală, deși dreptul substanțial preferat ca lege aplicabilă contractului, era pentru întreprinderile române specializate în comerțul exterior, legea federală elvețiană a obligațiilor.

Asemenea modismului bonjourist pre-pașoptist, declamațiile, ca discurs jurisprudențial ale universitarilor, avocaților și funcționarilor publici – agenți ai aplicării dreptului – în formare după decembrie ’89 – au optat pentru comunicarea în limba engleză și pentru studii în drept la universități din Marea Britanie și SUA, de unde acumulările utile pot consista cel mult în filozofia dreptului și doctrinei juridice.

Atașamentul, crezul, pentru common law, este atât de energic, încât discursul respectiv nu se simte reușit și convingător fără pigmentarea lui cu sintagme și termeni din acest drept – „far de iradiere juridică”^[14].

„Statele Unite ale Americii reprezintă pentru ansamblul societății românești actuale un reper cu o influență neo-culturală covârșitoare, în special asupra generațiilor care au ajuns la potențialul social maxim după anul 1990… Cu toate acestea, multe domenii reglementate din societatea românească au rămas blocate în continuare în arhaismul european și în rigiditatea romano-germană…(Sic !)”^[15].

Un psalm, o Carte a Cântărilor, imature, mai degrabă.

Nu reproducem aprecierea nimicitoare a aceluiași autor despre desueta procedură civilă română, tocmai pentru a evita calificări și mai neconvenabile pentru aserțiunile respective (cât niște ziceri puerile)^[16].

Chiar dacă nu au consacrat concepte reper, precum bullying, bournout, mobbing, doctrina și codificările/recodificările, au evoluat progresist și novator, în perioada postbelică, în sistemele naționale de drept apartenente la familia romano-germanică, și nu numai în statele nativității napoleoniene sau germanice.

Și nu numai prin codificările materiilor și ale instituțiilor devoratoare de normativitate, precum drepturile și libertățile fundamentale, recursul contra autorității, dreptul consumatorului.

Dar, și prin reevaluările libertății de expresie juridică în dreptul privat, care au rafinat principiul consensualismului, al răspunderii civile, prin conceperea de noi mijloace și instrumente procesual-jurisdicționale, mai ales.

Într-o economie și administrare de patrimonii obsedate de riscul și randamentul investițiilor/plasamentelor, cum sunt acelea ale SUA, legislația necesară standardelor operaționale a atins un volum și o diversitate incomensurabile și incontrolabile, uzul de inteligență artificială pentru decizie, ca manifestare de voință juridică, fiind socotit indispensabil (un colac de salvare).

Transplantul de codificare în materia pieței de capital, cu deosebire, privitor la operațiunile cu instrumente financiare, nu a prins, solul românesc nefiind încă fertil pentru acestea.

În tematica limbajului de exegeză a dreptului și de jurisprudențialitate, după ce marile coduri au fost adoptate ca „lucrări de autor” ale elaboratorilor, care s-au lipsit de documentarea cerută de Legea privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dar au făcut opțiuni de maximă gravitate pentru afinitățile mentalului culturii juridice autohtone – cum ar fi renunțarea la reglementarea autonomă a raporturilor de natură comercială și instituirea unui cod civil totalitar pentru toate raporturile de drept privat – nu este de întrevăzut vreun demers public ori privat în sensul manifestării țării noastre ca subiect de soft power (influență silențioasă).

Ceea ce s-a întâmplat în Franța, unde Ministerul pentru Europa și Afaceri străine a prezentat în martie 2023 o strategie a acestei țări – „important far de iradiere juridică internațională începând din secolul al XIX-lea”^[17] – de influență prin drept.

Totuși, Ministerul Justiției și Ministerul Educației (Învățământului) trebuie considerate responsabile cu preocupări privind specificitatea națională, calitatea și prezervarea dreptului național.

Aceasta înseamnă, cel puțin că:

a) O lucrare guvernamentală trebuie să suplinească dificultățile de acces, unele insurmontabile la acquis-ul comunitar și la un „glosar de termeni ai Uniunii Europene”, astfel încât o persoană cu o pregătire medie sau o organizație care nu-și permite remunerarea unor specialiști (avocați, ONG-uri) pentru a o informare rapidă și certă asupra unei probleme tratate în registrul comunitar-european.

În prezent, volumul și diversitatea acquis-ului comunitar fac deseori anevoioasă determinarea și etalarea reglementării de domeniu/statut/ condiție/jurisdicție necesare unui diagnostic/rezolvări/dezlegări în privința unei conduite de urmat într-un „Spațiu de Libertate, Securitate și Justiție al UE” conceput de către Tratatele Europene, începând cu cel fondator, de la Maastricht (1992).

„Dreptul European”, complicat în ce privește izvoarele sale, ca acte normative, are astăzi un statut constituțional de primă și imediată aplicare în raport cu dreptul național, depășind ope legis eventualele coliziuni cu acesta.

România a realizat armonizarea legislației sale cu dreptul european din Regulamentele și Directivele Europene, codificând ex nuovo în unele materii.

Cu toate acestea, doctrinarul sau jurisprudentiabilul care face o exegeză sau care diagnostichează, poate avea dificultăți de surprindere a legii europene ca lex causae.

Este, de regulă, oneros ca efort și ca rezultat, pentru un profesionist și chiar pentru un profesionist neinițiat într-o anumită materie.

Este adevărat că sursa de informare EUR-Lex pare să ofere un acces complet la legislația europeană dar repertoriul acesteia și textele respective sunt elaborate respectiv editate (tipărite) în limba engleză.

Evident că un repertoriu recapitulativ și curent, și textele legislative în limba română, pentru care o editură publică, precum Monitorul Oficial, are suficientă experiență, ar fi o lucrare de certă influență și utilitate în orientarea resortistanților statelor membre.

Altfel, obsesia lui Napoleon de realizare a unui cod civil care să spulbere robia avocaților în care se aflau resortistanții francezi sub regimul vechiului drept, precursor al codului cu o reglementare unitară și unică, revine într-o actualitate nedorită.

b) Calea cea mai practică pentru prezervarea statutului și a evoluției sistemului nostru de drept în solfegiul mentalului de cultură juridică pe o platformă romano-germanică este controlul conținutului programelor de studiu, al planurilor de învățământ și al programelor analitice ale disciplinelor universităților publice, interesate de o amprentă de personalitate.

Autonomia universitară nu poate fi primită să joace în instituțiile publice de învățământ superior funcția de germinație sau de generare și legitimare a unor discipline de drept artificiale, „legitimate” doar de volumul de legiferări de domeniu sau statutare, cu consecința lipsirii de conținut până la stingere, a unor discipline perene, funciarmente constitutive și fondatoare ale sistemului nostru de drept, la punctul critic al sfârșitului de mileniu doi.

Nimic nu poate vădi mai convingător mentalul culturii noastre juridice format într-un mileniu și exhibat în trei secole (XVII-XIX) decât relevarea reflecției/exegezei despre/asupra unei instituții elementare (constitutive) pentru sistemul nostru de drept, cum ar fi subiectivitatea juridică, actul juridic, răspunderea juridică, patrimoniul, incriminarea faptelor și a actelor antisociale, familia, acțiunea judiciară (procesuală-civilă, penală, disciplinară) și atâtea altele.

c) O regularizare a limbajului dreptului (convențional), formalizat, doctrinar, normativ este mijlocul cel mai sigur pentru neutralizarea infiltrațiilor din sisteme de drept care alienează/alterează sistemul nostru de drept prezervat în mentalul culturii juridice.

Într-adevăr, în așteptarea unei asumări publice (politice), din partea unei instituții specializate, a unui document de regularizare a terminologiei limbajului jurisprudențial, nu avem decât să reactivăm semnalul de alarmă tras de Consiliul Legislativ în cele două avize^[18] ale celui de-al doilea Proiect de Cod civil postdecembrist, cu referire la nedefinirea sau definirea incompletă în proiectul respectiv a „numeroase concepte juridice consacrate, esențiale pentru structurarea raporturilor de drept privat”, în sensul că:

„Abandonarea terminologiei consacrate, ce reprezintă un dat al unei culturi juridice (subl. ns.), ne-ar putea conduce la o autoelimare din curentul actual european și poziționarea pe o direcție ce nu va întâlni preocupările juriștilor europeni” (II. 2; II. 1).

d) Amintindu-ne observația lui Portalis^[19] privind prudența excepțională față de noutățile în materie de legislație adaptată „caracterului, obiceiurilor, situației poporului pentru care ele (legile – n. ns.) sunt făcute”, apreciem că această prudență privește și noutățile terminologice relative la unitățile de limbaj, mai ales ale aceluia normativ și judiciar (jurisdicțional).

De la prima reglementare a tehnicii legislative (Decretul nr. 16/1976), normele acesteia au fost calificate ca fiind imperative.

Reglementarea în vigoare dă caracter „consultativ” avizului Consiliului Legislativ și obligă inițiatorul proiectului de lege să motiveze, „în cuprinsul actului de prezentare a proiectului sau într-o notă însoțitoare”, neacceptarea observațiilor și propunerilor Consiliului, de către inițiator, și care, „privind respectarea normelor de tehnică legislativă”, trebuiau să fie „avute în vedere la definitivarea proiectului de act normativ” – art. 10 alin. (4) din Legea nr. 24/2000.

Legea dată nu prevede niciun fel de corecție pentru nerespectarea normelor sale în activitatea publică/serviciul public de „elaborare a actelor normative” nominalizate forma ca legi sau ordonanțe de guvern.

Constituția nu enunță nici o normă relativ la conformitatea lucrărilor de elaborare a proiectelor de legi sau a ordonanțelor de urgență ale guvernului cu normele de tehnică legislativă prescrise de legea de domeniu citată.

Regulamentele Camerelor Parlamentului prescriu, doar, că proiectele de legi înaintate de Guvern „trebuie să fie…redactate în forma cerută pentru proiectele de legi” – art. 92 alin. (1) fraza a doua din Regulamentul Camerei Deputaților; „trebuie…să fie redactate în forma proprie unui act normativ, pe articole și, după caz, pe capitole și secțiuni” – art. 92 alin. (2) din Regulamentul Senatului.

Curtea Constituțională a decis deja că „nu poate exercita un control de constituționalitate al expunerilor de motive ale diverselor legi adoptate, întrucât expunerea de motive și cu atât mai puțin modul său de redactare nu au consacrare constituțională” – foarte recent, Decizia nr. 120/2023.

Astfel că, exprimarea pur și simplu a opțiunii pentru concepția monistă de reglementare în dreptul privat, prin extincția de specificitate de comercialitate în raporturile juridice civile, nu are cum să fie sancționată.

Revine a spune că, de lege lata, nerespectarea normelor de tehnică legislativă nu realizează coliziunea cu vreun text constituțional, corecția ce ar putea surveni fiind doar raportul nefavorabil al comisiei uneia dintre Camerele Parlamentului care a avut în examinare proiectul de lege ori ordonanța de urgență.

Sigur că o prescripție neclară, vădit confuză, lipsită de previzibilitate sau de predictibilitate, rezultată din nerespectarea sau greșita aplicație a normelor de tehnică legislativă, va fi declarată neconstituțională, dar nu ca o corecție a coliziunii cu un text constituțional pozitiv, ci ca o abatere de la dogma constituționalității, a primatului constituțional și a ordonării oricărei conduite după lege, afirmată de prevederea art. 1 alin. (5) din Legea fundamentală. Dogmă care constituie celula fondatoare a statului de drept – rule of law – conform doctrinei politice nord-americane și care exprimă o ordine de drept preferabilă oricărei alteia, întrucât este concepută de electori ca mediul social politic cel mai compatibil cu demnitatea umană.

Dar parcursul de la nerespectarea prescripțiilor de tehnică legislativă și validitatea constituțională, până la sancționarea cu lipsirea de vigoare a legii sau a prevederilor legale declarate neconstituționale, este lung și nesigur.

După mai bine de un deceniu de exercițiu, Curtea Constituțională a convenit că neconstituționalitatea unui text de lege poate să consiste și în inaccesibilitatea, imprevizibilitatea, impredictibilitatea conduitei pe care o prescrie, echivalentă cu o redactare grav defectuoasă, ceea ce înseamnă non-calitatea textului.

Textul constituțional în coliziune a fost, mai întâi cel care consacra accesul liber la justiție – componentă a dreptului la un proces echitabil și, mai apoi, cel care afirma dogma constituționalității în două trepte (a Constituției, ca lege fundamentală, și a suprepremației acesteia – divinitatea specifică) și legalitatea în orice conduită (laicitate, civilitate) regulată, neocultă/deschisă – publicitatea organizării și a funcționării.

Însă, alienarea legiferării prin nerespectarea brutală a unor norme de tehnică legislativă la elaborarea marilor coduri în anii 2009-2010 (neefectuarea documentării și a analizei științifice și neaprobarea tezelor prealabile mai înainte de începerea redactării, nerespectarea tezelor prealabile în redactarea proiectelor legislative – la care ne-am referit mai sus – prin nemotivarea, în actul de prezentare, a neacceptării observațiilor și propunerilor din Avizul Consiliului Legislativ) nu poate fi prevenită decât prin instituirea condiției de admisibilitate, de raport favorabil din partea comisiilor parlamentare de examinare, de certificare a respectării normelor de tehnică legislativă.

Ceea ce, desigur, în mod deosebit, înseamnă „unitatea terminologică”.