Măsurile asigurătorii în procesul penal (II). Contestare. Durată. Efecte

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

2. Durata măsurii asigurătorii

Codul de procedură penală nu stabilește o anume durată a măsurii asigurătorii, astfel că, în principiu, aceasta se ia până la soluționarea definitivă a cauzei penale.

Însă, întrucât măsura asigurătorie se dispune în considerarea îndeplinirii condițiilor prevăzute de lege, încetarea sau schimbarea acestora trebuie să conducă la reevaluarea măsurii respective, care nu este „perpetuă și imuabilă”^[21]. Această susținere are reazem chiar în dispozițiile Codului de procedură penală. Astfel, potrivit art. 315, prin ordonanța de clasare procurorul dispune și în legătură cu ridicarea sau menținerea măsurilor asigurătorii. De asemenea, art. 330 arată că în rechizitoriu poate fi inserată și propunerea de luare, menținere, revocare sau înlocuire a unei măsuri asigurătorii. Tot astfel, art. 397 alin. (2) abilitează instanța de judecată să ia, în condițiile legii, măsuri asigurătorii, prin sentință, dacă admite acțiunea civilă, iar art. 404 alin. (4) lit. c) îi impune să arate în dispozitiv cele hotărâte cu privire la măsurile asigurătorii.

În cazul în care, pronunțându-se asupra acțiunii penale, instanța lasă nesoluționată acțiunea civilă, măsurile asigurătorii se mențin, sub condiția ca persoana vătămată (care a pierdut calitatea de parte civilă, prin nesoluționarea acțiunii civile) să introducă acțiune la instanța civilă în termen de 30 de zile de la rămânerea definitivă a hotărârii. Dacă nu se conformează acestei prevederi – cuprinsă în art. 397 alin. (5) C. pr. pen. – măsurile asigurătorii încetează de drept. În mod concret, sunt vizate următoarele situații:

a) s-a dispus achitarea inculpatului sau încetarea procesului penal, în baza art. 16 alin. (1) lit. b) teza I, lit. e), f) – cu excepția prescripției, i) și j);

b) s-a dispus încetarea procesului penal ca urmare a retragerii plângerii prealabile;

c) dacă instanța admite acordul de recunoaștere a vinovăției și între părți nu s-a încheiat o tranzacție sau un acord de mediere cu privire la acțiunea civilă.

Subliniem că art.397 alin. (5) C. pr. pen. face trimitere doar la alin. (5) C. pr. pen., deși există și alte situații în care instanța nu soluționează acțiunea civilă, respectiv atunci când moștenitorii sau, după caz, succesorii în drepturi ori lichidatorii părții civile nu își exprimă opțiunea de a continua exercitarea acțiunii civile sau, după caz, partea civilă nu indică moștenitorii, succesorii în drepturi ori lichidatorii părții responsabile civilmente în termenul defipt de lege. Opinăm că, în aceste din urmă cazuri, dată fiind nota lor particulară, nu poate fi extinsă aplicarea normei juridice privitoare la menținerea măsurilor asigurătorii.

Referitor la urmărirea penală, dacă procurorul a emis ordonanță de clasare și a menținut măsurile asigurătorii, acestea încetează de drept dacă persoana vătămată nu a introdus acțiune în fața instanței civile, în termen de 30 de zile de la comunicarea soluției [art. 315 alin. (2) lit. a) C. pr. pen.].

Textul de lege menționat mai sus comportă cel puțin trei observații.

În primul rând, nu indică în cazul căror temeiuri de clasare măsurile asigurătorii pot fi menținute. Spre exemplu, dacă s-a disus clasarea pentru că fapta nu există, este justificată menținerea măsurii asigurătorii instituite pentru repararea pagubei? Evident, răspunsul nu poate fi decât negativ. Din această perspectivă s-ar putea considera că lipsa de claritate a textului de lege atrage neconstituționalitatea sa, în raport de art. 1 alin. (5) din legea noastră fundamentală. Firesc ar fi ca menținerea măsurii asigurătorie să fie posibilă doar dacă se dispune clasarea în temeiul art. 16 alin. (1) lit. b) teza I, lit. e), f) – cu excepția prescripției, lit. g) teza I, lit. i) și j) C. pr. pen.

A doua observație aduce din nou în discuție eventuala coliziune a legii cu normele constituționale. Avem în vedere împrejurarea că persoana vătămată, pentru a beneficia de măsura asigurătorie, este obligată să introducă acțiune la instanța civilă mai înainte ca soluția de clasare să rămână definitivă.

În fine, încetarea măsurii la expirarea celor 30 de zile se produce de drept, astfel că nu este necesară o ordonanță a procurorului în acest sens^[22].

Spre deosebire de măsurile preventive, în cazul măsurilor asigurătorii legea nu prevede obligația verificării periodice, din oficiu, a legalității și temeiniciei lor, această lipsă a unei „obligații compensatoare” instituite de lege în sarcina organelor judiciare fiind criticată, pe drept cuvânt, în literatura de specialitate^[23].

Împrejurarea că măsura asigurătorie nu se ia pe o anumită durată, ca la măsurile preventive, nu poate justifica lacuna legislativă, existând situații similare, când legea obligă la controlul regulat al măsurii. Spre exemplu, în cazul protecției martorilor amenințați, art. 125 alin. (5) C. pr. pen. prevede că: „Procurorul verifică, la intervale de timp rezonabile, dacă se mențin condițiile care au determinat luarea măsurilor de protecție, iar în caz contrar dispune, prin ordonanță motivată, încetarea acestora”. Dacă în această ipoteză în discuție este dreptul la apărare al inculpatului conform deciziei nr. 248/2019 a Curții Constituționale^[24], în cazul măsurii asigurătorii este vorba tot despre un drept fundamental, respectiv dreptul de proprietate, care trebuie să aibă o proteguire adecvată.

Chiar în lipsa unei dispoziții care să oblige la verificarea ciclică a măsurilor asigurătorii este permisă reevaluarea problematicii acestora nu doar la finalizarea unei faze/etape procesuale, ci și pe parcursul acestora, dacă au intervenit elemente noi^[25], adică „împrejurări intrinseci sau extrinseci acesteia, care pot determina modificări (…), ducând la necesitatea sau oportunitatea extinderii sau restrângerii măsurii procesuale (e.g. când se constată prejudicii suplimentare sau dimpotrivă se stabilește un prejudiciu inferior celui inițial), înlocuirii obiectului sechestrului (e.g. înlocuirea sechestrului asupra unui imobil cu cel asupra unor sume de bani) ori chiar ridicării totale sau părțiale a măsurii asigurătorii (e.g. în ipoteza executării silite asupra bunului sechestrat, distrugerii acestuia etc.)”^[26].

În alți termeni, dispariția sau modificarea temeiurilor reclamă intervenția organului judiciar pentru restabilirea legalității, susținere care se întemeiază, în primul rând, pe interpretarea per a contrario a dispozițiilor art. 249 C. pr. pen., care stabilesc condițiile generale de luare a măsurilor asigurătorii. În al doilea rând, după cum a statuat Curtea Constituțională prin Decizia^[27] nr. 20/2016 „(…) normele procesual penale în materia măsurilor asigurătorii înființate de organele penale – cu privire la cazul particular al desființării (ridicării/încetării) măsurilor asigurătorii – se completează cu dispozițiile procesual civile, în temeiul art. 2 alin. (2) din Codul de procedură civilă, dispozițiile procesual civile constituind izvor de drept processual penal în măsura în care Codul de procedură penală nu cuprinde dispoziții contrare”. Aplicând, în mod corespunzător, normele procesual civile care reglementează desființarea măsurilor asigurătorii, în ipotezele în care debitorul dă o garanție – reală sau personală îndestulătoare, face depunerea cu afectațiune specială ori plătește creanța, inclusiv accesoriile, rezultă că „(…) suspectul/inculpatul, față de care s-a dispus instituirea unei măsuri asigurătorii, poate solicita, pe parcursul procesului penal, desființarea (ridicarea/încetarea) respectivei măsuri, dreptul de acces la justiție și dreptul la apărare fiind astfel garantate”.

Spre pildă, în cazul acoperirii integrale a prejudiciului ori a renunțării părții civile la despăgubiri pe parcursul procesului, nu se mai justifică măsura asigurătorie luată în vederea reparării pagubei produse prin infracțiune, fiind necesară ridicarea acesteia.

Referitor la primul exemplu, în practică s-a pus problema dacă în cazul infracțiunii de evaziune fiscală trebuie achitat atât debitul principal, cât și accesoriile pentru a se putea dispune ridicarea măsurii asigurătorii? Ne raliem opiniei care împărtășește răspunsul afirmativ, cu specificația că repararea pagubei produse prin infracțiune presupune atât damnum emergens, cât și lucrum cessans^[28]. Or, potrivit Deciziei nr. 17/2015, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție – completul competent să judece recursul în interesul legii: „În cauzele penale având ca obiect infracțiunile de evaziune fiscală prevăzute în Legea nr. 241/2005, instanța, soluționând acțiunea civilă, dispune obligarea inculpatului condamnat pentru săvârșirea acestor infracțiuni la plata sumelor reprezentând obligația fiscală principală datorată și la plata sumelor reprezentând obligațiile fiscale accesorii datorate, în condițiile Codului de procedură fiscală”.

Practica judiciară este oscilantă în privința posibilității atacării actelor organelor judiciare prin care se soluționează cererile de ridicare/revocare/modificare a măsurii asigurătorii.

Astfel, într-o speță, instanța supremă a apreciat că dispozițiile art. 250¹ C. pr. pen. consacră posibilitatea atacării pe calea contestației doar a încheierilor prin care judecătorul dispune luarea măsurii, nu și ridicarea sau respingerea cererii de ridicare. Drept urmare, dat fiind caracterul de strictă interpretare și aplicare a normei de procedură analizate este exclusă aplicarea ei la situațiile neprevăzute de legiuitor, astfel că o atare contestație este inadmisibilă^[29].

Aceeași instanță, într-un alt dosar a considerat admisibilă ridicarea măsurii asigurătorii, arătând că „posibilitatea de a te pronunța cu privire la ridicarea sau menținerea unei măsuri asigurătorii, constând într-o sumă de bani, implică automat transferul sumei respective dintr-un cont în altul, dacă acest lucru este în interesul cauzei”^[30].

În doctrină s-a susținut că, fără a beneficia de o reglementare expresă, distinctă, cererile de ridicare (totală sau parțială) a măsurii asigurătorii ar trebui soluționate, ele fiind diferite de contestațiile măsurilor asigurătorii^[31].

Partea finală a punctului de vedere expus mai sus aduce în discuție regimul juridic al actului (ordonanță sau, după caz, încheiere) de ridicare a măsurii asigurătorii. Mai exact, poate fi atacat acest act și, în ipoteza răspunsului afirmativ, în ce condiții? Pe de altă parte, poate fi atacat doar actul prin care se ridică măsura asigurătorie sau și cel de respingere a cererii de ridicare? Cum, regula este în sensul că actele și măsurile organelor judiciare pot fi supuse controlului judiciar, afară de cazul în care legea conține prevederi exprese în sens contrar, susținem că este admisibilă calea de atac, iar exigențele procesului echitabil reclama drepturi egale părților cu interese contrare, astfel că ar trebui să existe posibilitatea atacării ambelor soluții. În privința naturii căii de atac și a termenului de exercitare, trei sunt variantele posibile:

1) calea de atac specifică fazei procesuale în cadrul căreia se dispune ridicarea măsurii asigurătorii, respectiv: a) plângerea întemeiată pe dispozițiile art. 349 C. pr. pen., la procurorul ierarhic superior; b) contestația formulată în baza art. 347 C. pr. pen., dacă soluția aparține judecătorului de cameră preliminară; c) apelul exercitat în condițiile art. 408 și urm. C. pr. pen., dacă măsura a fost luată prin încheiere, în cursul judecății în primă instanță;

2) apelul întemeiat pe dispozițiile art. 957 alin. (1) C. pr. civ.;

3) contestația întemeiată pe dispozițiile art. 250 sau, după caz, art. 250¹ C. pr. pen.