Măsurile asigurătorii în procesul penal (II). Contestare. Durată. Efecte

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

În practica judiciară s-a decis, în perioada activității Codului de procedură penală de la 1968, că societatea comercială care a emis acțiuni, nu este proprietara acestora, astfel că nu are calitatea de a solicita ridicarea sechestrului asigurător instituit asupra acestor bunuri^[9].

Participarea procurorului la ședința de judecată este obligatorie, parchetul urmând a fi reprezentat fie de procurorul care a emis ordonanța de luare a măsurii asigurătorii (procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală), fie de un alt procuror, desemnat de conducătorul parchetului [art. 67 alin. (3) Legea nr. 304/2004]. În situația în care măsura asigurătorie a fost luată de un procuror din cadrul Secției pentru investigarea infracțiunilor din justiție, participarea la ședințele de judecată se asigură de procurori din cadrul Secției judiciare a Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție sau de către procurori din cadrul parchetului de pe lângă instanța învestită cu soluționarea contestației.

Pe fondul contestației, verificarea judecătorului de drepturi și libertăți vizează atât legalitatea, cât și temeinicia măsurii. În acest cadru, pe lângă verificarea conformității ordonanței cu dispozițiile art. 286 alin. (2) C. pr. pen., examinarea se referă, după caz, la existența și întinderea prejudiciului, natura, valoarea și apartenența bunurilor sechestrate etc. Judecătorul de drepturi și libertăți nu are competența funcțională de a analiza fondul cauzei, în sensul verificării probelor invocate de acuzare ori întrunirii elementelor constitutive ale infracțiunii^[10], însă nu poate face abstracție de corelația dintre infracțiunea imputată și măsura asigurătorie. De exemplu, dacă s-a luat o măsură asigurătorie în vederea reparării pagubei la o infracțiune care nu este susceptibilă de a produce prejudicii, ar fi absurd să fie menținută ordonanța respectivă. S-a mai reținut că, în calea contestației, judecătorul de drepturi și libertăți „nu poate cenzura sumele cu care persoanele vătămate s-au constituit părți civile”. Totuși, după cum am menționat în partea privitoare la condițiile luării măsurilor asigurătorii, una dintre cerințele impuse de standardele prevăzute de art. 1 din Protocolul 1 la Convenția europeană a drepturilor omului și de art. 53 din Constituția României este proporționalitatea limitării dreptului de proprietate. În opinia noastră, verificarea acestei condiții ține de competența judecătorului de drepturi și libertăți, cazul cel mai frecvent întâlnit în practică fiind acela al solicitării de despăgubiri pentru prejudiciul moral.

Instanțele de judecată s-au confruntat și cu problema soluției pe care o poate pronunța judecătorul de drepturi și libertăți în ipoteza în care acuzarea invocă fictivitatea sau caracterul simulat al actelor de înstrăinare efectuate de inculpat cu privire la bunurile ulterior sechestrate.

Într-o speță, s-a decis că, întrucât contractul de partaj voluntar a fost încheiat în perioada în care inculpatul se afla în arest la domiciliu, înstrăinând imobilele, cu titlu gratuit, către membrii familiei, în scopul eludării măsurilor asigurătorii, există indicii clare privind caracterul simulat al tranzacțiilor efectuate, astfel că aceste bunuri trebuie să fie indisponibilizate în vederea confiscării extinse. Drept urmare, contestația a fost respinsă^[11].

Pronunțându-se asupra unor situații când măsurile asigurătorii au fost instituite în vederea reparării pagubei, asupra bunurilor altor persoane, instanța supremă a exprimat viziune diferită, considerând că „nu poate lua în considerare solicitarea Parchetului de a constata simulația în ceea ce privește contractele de donație prin care contestatorul (…) a dobândit bunurile supuse sechestrului în prezenta cauză, pentru că o asemenea dezlegare nu poate fi dată în procedura contestației împotriva luării măsurilor asigurătorii, ci trebuie să facă obiectul unei cauze soluționate în condiții de contradictorialitate”, după cum „nu poate fi avută în vedere solicitarea Parchetului, ca aceste contracte să producă în continuare efecte între părți, dar să fie inopozabile față de terți (Ministerul Public și părțile civile)”, întrucât Parchetul este terț în raport de contractele invocate, iar „până la momentul constatării simulației de către o instanță de judecată, actul aparent produce efecte”. În aceeași hotărâre se reține „faptul că inculpatul (…) și-a înstrăinat bunurile, deși era cercetat penal, nu este o dovadă suficientă pentru a demonstra caracterul simulat al contractelor încheiate”, iar înstrăinarea cu titlu gratuit, de asemenea nu poate reprezenta un argument, deoarece gratuitatea este de esența contractului de donație. În fine, se subliniază că „Nu trebuie pierdut din vedere că donatorii sunt părinții donatarului și chiar în condițiile în care aceștia au păstrat pentru unul din imobile dreptul de abitație, contractul în sine nu ridică nicio suspiciune, care ar fi putut fi invocată spre exemplu în cazul în care donatarul ar fi o terță persoană în raport cu donatorii”^[12].

Într-o altă hotărâre s-a reținut: „Este adevărat că terțul presupus prejudiciat de contractul aparent și care are interesul să invoce existența actului secret, în cauză Ministerul Public sau părțile civile, poate intenta acțiune în simulație pentru a dovedi fictivitatea actelor juridice încheiate de suspect cu persoana interesată (…) fiica sa, însă o astfel de acțiune nu este de competența instanței penale, neputând fi considerată o chestiune prejudicială, în sensul art. 52 alin. (1) din Codul de procedură penală”^[13].

După soluționarea contestației, judecătorul de drepturi și libertăți este obligat să restituie procurorului dosarul cauzei, în termen de 48 de ore.

Codul de procedură penală nu se preocupă de consecințele admiterii căii de atac și desființării ordonanței contestate. În cazul sechestrului instituit asupra unui imobil, radierea măsurii se va putea efectua în condițiile art. 28 din Legea nr. 7/1996 a cadastrului și publicității imobiliare și a Ordinului nr. 700/2014 al directorului general al Agenției Naționale de Cadastru și Publicitate Imobiliară. Radierea nu se poate obține pe calea reexaminării încheierii prin care s-a dispus notarea în cartea funciară, ci presupune formularea unei cereri de radiere, la care se atașează hotărârea judecătorească, în copie legalizată, cu mențiunea că este definitivă și irevocabilă, precum și dovada plății tarifului aferent serviciului prestat. Dacă, în materie civilă, această procedură poate fi justificată, în domeniul penal socotim că este profund nedreaptă, întrucât, după ce s-a probat nelegalitatea și/sau netemeinicia măsurii, persoana care a triumfat în justiție este obligată să piardă timp și bani pentru a obține ceea ce de drept i se cuvine. Pentru aceste considerente, propunem ca, de lege ferenda să se prevadă în Codul de procedură penală că organul judiciar care a admis contestația este obligat să comunice, în termen de 24 de ore de la pronunțare, o copie a minutei Oficiului de Cadastru și Publicitate Imobiliară, care, din oficiu, va radia sechestrul asigurător.

Prin art. II pct. 62 din O.U.G. nr. 18/2016, a fost introdus alin. (5¹) la art. 250 C. pr. pen., cu următorul conținut: „Dacă, până la soluționarea contestației formulate conform alin. (1), a fost sesizată instanța cu rechizitoriu, contestația se înaintează, spre competentă soluționare, judecătorului de cameră preliminară. Dispozițiile alin. (4) se aplică în mod corespunzător”.

Redactarea textului de lege reprodus mai sus este defectuoasă, lăsând să se înțeleagă că doar dacă a fost înregistrată contestația la judecătorul de drepturi și libertăți și, ulterior, a fost sesizată instanța cu rechizitoriu, contestația va fi înaintată judecătorului de cameră preliminară. Nu există însă nicio rațiune care să împiedice aplicarea aceleeași soluții și în cazul în care instanța a fost sesizată cu rechizitoriu, iar contestația a fost formulată ulterior, în cadrul termenului legal de exercitare.

Procedura soluționării contestației de către judecătorul de drepturi și libertăți (expusă mai sus) este deopotrivă aplicabilă și judecătorului de cameră preliminară.

1.3. Contestarea măsurilor asigurătorii dispuse în procedura camerei preliminare sau în cursul judecății

Dacă, inițial, legiuitorul nu a prevăzut vreo cale de atac împotriva măsurii asigurătorii luate de judecător, ulterior, receptiv la criticile exprimate în literatura de specialitate^[14] a normat și această variantă, introducând în Codul de procedură penală art. 250¹ (prin art. II pct. 63 din O.U.G. nr. 18/2016).

În opinia noastră, într-o ordine firească, impusă de tehnica legislativă, locul acestei reglementări nu era într-un articol separat, ci prin introducerea de alienate noi, după alin. (5¹) al art. 250.

Pe de altă parte, denumirea articolului – „Contestarea măsurilor asigurătorii dispuse în cursul judecății” nu concordă în totalitate conținutului acestuia, întrucât procedura camerei preliminare este o diviziune distinctă a procesului penal.

Reglementarea anterior referită stabilește că, dacă măsura asigurătorie a fost luată de către judecătorul de cameră preliminară, de instanța de fond sau de instanța de apel, încheierea respectivă va putea fi atacată pe calea contestației, de inculpat, procuror sau orice altă persoană interesată, „în termen de 48 de ore de la pronunțare sau, după caz, de la comunicare”.

Cum inculpatul este primul enumerat, s-ar înțelege că, în cazul său, termenul curge de la pronunțare. Din păcate, și de această dată redactarea legii este criticabilă, astfel că, din coroborarea dispozițiilor art. 250¹ alin. (1) cu cele ale art. 425¹ alin. (2) rezultă că termenul curge de la pronunțare pentru procuror și de la comunicare pentru inculpat și celelalte persoane.

O altă observație se referă la faptul că legea face vorbire doar despre posibilitatea atacării „încheierii”, nu a sentinței sau deciziei. Așadar, poate fi atacată pe acestă cale numai măsura luată prin încheiere, anterior soluționării fondului cauzei prin sentință sau, după caz, prin decizie. Socotim că această opțiune legislativă este doar în parte justificată, în sensul că, de vreme ce măsurile asigurătorii se iau până la soluționarea definitivă a cauzei, care, în acest caz, coincide cu pronunțarea deciziei de către instanța de apel, este exclusă luarea măsurii asigurătorii prin decizie, nefiind necesară contestația. Confruntată cu această chestiune, Curtea Constituțională, prin Decizia^[15] nr. 698/2017, a statuat că „(…) luarea măsurii asigurătorii prin decizie nu are rațiune, motiv pentru care legea nu a prevăzut-o”. Împrejurarea că, potrivit art. 422 C. pr. pen., deliberând asupra apelului, instanța face, atunci când este cazul, aplicarea dispozițiilor privitoare la măsurile asigurătorii se referă, în opinia noastră, la menținerea sau ridicarea acestor măsuri, nu la luarea lor^[16]. În privința sentinței, observăm că într-un singur caz Codul de procedură penală prevede posibilitatea luării măsurii asigurătorii, respectiv atunci când instanța admite acțiunea civilă și apreciază că este necesară luarea măsurilor asigurătorii privind reparațiile civile, dacă asemenea măsuri nu au fost luate anterior [art. 397 alin. (2)]. De lege lata, dispoziția cuprinsă în sentință, prin care prima instanță a luat o măsură asigurătorie, va putea fi cenzurată doar prin exercitarea apelului^[17], care este devolutiv. Aparent, este respectat dreptul de acces la justiție, întrucât persoana ale cărei bunuri au fost indisponibilizate (dispoziția din sentință de luare a măsurii asigurătorii fiind executorie) are deschisă calea apelului. Numai că soluționarea apelului se realizează unitar, la finalul judecății (care, uneori, durează mai mulți ani), prin pronunțarea deciziei. Hotărârea instanței de apel rezolvă acțiunea penală și, după caz, acțiunea civilă exercitată în cadrul procesului penal. Soarta măsurilor asigurătorii (menținere sau ridicare, nu și luare) este decisă de instanța de apel în considerarea soluției date pe fondul cauzei, iar nu în mod independent, ceea ce golește de conținut examenul propriu al măsurii. Or, în toate celelalte cazuri legiuitorul permite verificarea separată a legalității și temeiniciei măsurii, după o procedură urgentă, menită să înlăture eventualele abuzuri. Pe deasupra, dacă măsura a fost luată de instanța de apel în cursul judecării apelului se poate formula contestație în termen de 48 de ore de la pronunțare sau, după caz, de la comunicare, cale de atac ce va fi soluționată de instanța ierarhic superioară în termen de 5 zile de la înregistrare. Toate aceste aspecte converg spre concluzia că nu este satisfăcută o cerință fundamentală a procesului echitabil, anume asigurarea dreptului persoanei ale cărei bunuri au fost sechestrate de a valorifica într-un mod eficient calea de atac împotriva soluției de luare a măsurii asigurătorii prin sentință. Este motivul pentru care considerăm că dispozițiile art. 250¹ alin. (1) C. pr. pen. sunt neconstituționale și, de lege ferenda, ar trebui prevăzută contestația și pentru situația expusă.