Măsurile asigurătorii în procesul penal (II). Contestare. Durată. Efecte

18 oct. 2019
Articol UJ Premium
Vizualizari: 8423
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

În opinia noastră, prima dintre variante nu poate fi primită, întrucât, dacă măsura ridicării sechestrului a fost dispusă de către procuror, controlul acesteia s-ar realiza nu de către judecătorul de drepturi și libertăți, ci tot de către procuror (procurorul ierarhic superior), ceea ce contravine concepției ce a stat la baza reglementării măsurilor asigurătorii. Dacă soluția aparține judecătorului de cameră preliminară sau instanței de judecată, fiind adoptată printr-o încheiere ce precede hotărârii finale a respectivei faze procesuale, prin exercitarea căii de atac odată cu această din urmă hotărâre, de asemenea s-ar ignora convicțiunea legiuitorului în privința contestării luării măsurii. Cât privește varianta mediană, considerăm că normele procesual civile sunt excluse de la aplicare, de vreme Codul de procedură penală conține reglementări proprii în materia căilor de atac. S-a susținut că, potrivit principiului simetriei, procedura trebuie să fie aceea de la luarea măsurii, inclusiv în ceea ce privește calea de atac[32]. Așadar, s-ar putea exercita contestația prevăzută de art. 250 sau, după caz, de art. 2501 C. pr. pen. Este însă aplicabil acest principiu în dreptul procesual penal, în condițiile în care Curtea Constituțională a statuat că „Principiul simetriei este un principiu al dreptului privat, fiind exclusă posibilitatea aplicării acestuia în dreptul public[33]? Iată de ce, împărtășind soluția, avem rezerve față de motivarea expusă, fiind de părere că varianta finală se fundamentează pe ideea aplicării analogiei legii în materie procesual penală. Admisibilitatea aplicării în acest domeniu a dispozițiilor legale privitoare la situații asemănătoare a fost exprimată de Înalta Curte de Casație și Justiție – completul competent să judece recursul în interesul legii, în Decizia[34] nr. 18/2013, în următorii termeni: „(…) spre deosebire de normele de drept penal, pentru care analogia nu este admisă, având în vedere principiile nullum crimen sine lege și nulla poena sine lege, în domeniul procedurii penale este acceptată folosirea suplimentului analogic, constând în umplerea lacunelor legislative prin recurgerea la norme care reglementează cazuri similare, tăcerea legii neputând constitui un obstacol în realizarea scopului procesului penal”. De asemenea, Curtea Constituțională pare să admită aplicarea prin analogie a unor dispoziții din Codul de procedură penală, în anumite condiții[35]. Acceptarea aplicării prin analogie a legii nu se limitează doar la calea de atac, ci la întreaga procedură a ridicării sechestrului (caracterul executoriu al actului prin care s-a dispus ridicarea sechestrului[36], citarea persoanelor, caracterul ședinței de judecată, participarea procurorului etc.).

Referitor la competența de ridicare a măsurii asigurătorii s-a susținut că, în aplicarea principiului simetriei juridice, aceasta ar aparține organului care a instituit măsura asigurătorie[37]. Menținând obiecția privitoare la aplicarea simetriei juridice în dreptul procesual penal, ne raliem însă opiniei de mai sus, cu precizarea că, în situația în care temeiurile care au determinat luarea măsurii au încetat într-o fază procesuală ulterioară, competența aparține organului judiciar care acționează în respectiva fază procesuală (judecător de cameră preliminară, instanța de fond sau, după caz, instanța de apel).

Tot în legătură cu problema competenței de ridicare a măsurii asigurătorii se ridică întrebarea dacă entitatea învestită cu soluționarea contestației împotriva luării măsurii asigurătorii este abilitată să dispună ridicarea sechestrului, în situația în care încetarea temeiurilor a intervenit în procedura de soluționare a contestației? Fiind vorba despre două instituții diferite – luarea și, respectiv, ridicarea măsurii -, care au căi de atac separate, înclinăm spre răspunsul negativ[38].

3. Efectele măsurilor asigurătorii

Instituirea măsurii asigurătorii nu duce la pierderea dreptului de proprietate asupra bunului respectiv, însă afectează conținutul acestui drept, în sensul că titularul, deși păstrează, în principiu, posesia și folosința, nu poate dispune de acel bun (adică nu-l poate înstrăina – indiferent de natura actului de dispoziție – vânzare cumpărare, schimb, donație, dare în plată etc., și nu-l poate greva cu sarcini – ipoteca imobiliară, ipoteca mobiliară, gajul).

În afara lezării atributului dispoziției juridice, este afectată și dispoziția materială, în sensul că proprietarul bunului nu-l va putea modifica ori schimba destinația acestuia fără acordul prealabil al organului judiciar care a instituit măsura.

În ipoteza sechestrării bunurilor perisabile, acestea vor fi ridicate în mod obligatoriu și valorificate prin autoritățile competente, astfel că sunt afectate toate componentele dreptului de proprietate. Sumele de bani obținute din valorificare vor fi depuse într-un cont special, pe numele titularului și la dispoziția organului judiciar, caz în care suntem în prezența subrogației reale.

O situație similară există și în privința altor bunuri supuse măsurii ridicării obligatorii (metalele sau pietrele prețioase, mijloacele de plată străine, titlurile de valoare interne, obiectele de artă și de muzeu, colecțiile de valoare), instituțiile care le primesc spre păstrare având calitatea de detentor precar.

Sumele de bani sechestrate se depun în contul menționat mai sus.

Dreptul de folosință este anihilat și în cazul în care bunurile mobile sechestrate sunt puse sub sigiliu.

În privința persoanelor juridice, luarea măsurilor asigurătorii are anumite efecte particulare. În primul rând, prin luarea măsurilor asigurătorii asupra tuturor bunurilor persoanei juridice se ajunge, inevitabil, la blocarea activității acesteia și i se induce o stare de insolvență. În al doilea rând, art. 493 C. pr. pen. – care stabilește măsurile preventive aplicabile persoanei juridice – prevede și suspendarea procedurii de dizolvare sau lichidare. Cu privire la acest aspect, a fost semnalată în doctrină situația în care împotriva unei persoane juridice s-au luat măsuri asigurătorii care au condus spre lichidare, dar s-a dispus de către organul judiciar măsura preventivă a suspendării lichidării, apreciindu-se, cu deplin temei, că „după ce o măsura procesuală practic omoară persoana juridică, altă măsură vine să conserve cadavrul[39].

O altă chestiune ce a suscitat discuții este aceea corelației dintre măsurile asigurătorii și insolvența persoanei juridice. În acest caz Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență distinge între două situații diferite: dispunerea măsurilor înainte de intrarea persoanei juridice în insolvență și dispunerea măsurii după acest moment[40]. Cu privire la măsurile asiguratorii luate față de persoana anterior deschiderii procedurii insolvenței sunt incidente dispozitiile art. 91 din Legea 85/2014, care prevăd, la alin. 1), că „bunurile înstrăinate de administratorul judiciar sau lichidatorul judiciar, în exercițiul atribuțiilor sale prevăzute de prezenta lege, sunt dobândite libere de orice sarcini, precum privilegii, ipoteci, gajuri sau drepturi de retenție, sechestre, de orice fel. Fac excepție de la acest regim măsurile asigurătorii dispuse în procesul penal în vederea confiscării speciale și/sau confiscării extinse”. De aici rezultă că bunurile având asupra lor măsuri asigurătorii penale pot fi înstrăinate în procedura insolvenței, însă bunurile asupra cărora s-au instituit măsuri asiguratorii în vederea confiscării speciale sau extinse se vor dobândi împreună cu măsura asiguratorie. În privința acestora este discutabilă oportunitatea vânzării, nefiind atractive spre cumpărare bunuri care au asupra lor instituite măsuri asiguratorii[41].

Potrivit legii insolvenței contul unic de insolvență nu poate fi poprit. Acest lucru pare a fi firesc, fiindcă o eventuală poprire a acestuia ar face imposibilă desfășurarea procedurii și ar bloca întreaga procedură.

Au existat multe dezbateri cu privire la aplicabilitatea art. 91 din Legea insolvenței care este aparent contradictoriu cu normele procesual penale în materie. Se face adesea o paralelă cu situația bunurilor executate silit, în privința cărora, în urma Deciziei nr. 2/2018 a Înaltei Curți de Casație și Justiție[42] situația a fost clarificată. Potrivit Înaltei Curți existența unui sechestru penal asupra imobilelor persoanei fizice sau persoanei juridice nu suspendă executarea silită începută de un creditor ipotecar al cărui drept era aplicabil anterior dispunerii măsurii. Din considerentele acestei decizii putem trage două concluzii. Prima ar fi că bunurile asupra cărora există un sechestru penal pot fi înstrăinate libere de orice sarcini în procedura insolvenței, deoarece măsurile asigurătorii penale interzic doar înstrăinarea voluntară a bunului. A doua ar fi că excepția prevăzută la art. 91 din Legea insolvenței, prin care se arată că „bunurile cu privire la care s-au instituit măsuri asigurătorii în vederea confiscării speciale și/sau extinse nu sunt libere de orice sarcini, ci se dobândesc împreună cu măsurile asigurătorii” este neconstituțională, întrucât instituie un regim diferit pentru creditorii care trebuie să-și valorifice creanțele în procedura insolvenței față de cei care urmează procedura comună prevăzută de Codul de procedură civilă, în situația cărora bunurile se dobândesc libere de orice sarcini.

Referitor la situația măsurilor asigurătorii dispuse după intrarea persoanei juridice în insolvență, este de observat că, potrivit art. 88 din Legea nr. 85/2014: „Dacă la data deschiderii procedurii un drept, act sau fapt juridic nu devenise opozabil terților, înscrierile, transcrierile, intabulările și orice alte formalități specifice necesare acestui scop, inclusiv cele dispuse în cursul unui proces penal în vederea confiscării speciale și/sau extinse, efectuate după data deschiderii procedurii, sunt fără efect față de creditori, cu excepția cazului în care cererea sau sesizarea, legal formulată, a fost primită de instanță, autoritatea ori instituția competentă cel mai târziu în ziua premergătoare hotărârii de deschidere a procedurii. Înscrierile efectuate cu încălcarea acestui articol se radiază de drept”.

Pachet: Codul administrativ comentat. Explicatii, jurisprudenta, doctrina. Volumul I si Volumul II

Așadar măsurile asigurătorii, chiar dispuse în procesul penal, sunt fără de efect față de creditori dacă sunt înscrise în registrele publice după data deschiderii procedurii insolvenței. Conform art 88 din Legea nr. 85/2014, chiar dacă măsura asigurătorie a fost luată anterior deschiderii procedurii, dar nu fusese încă înscrisă în registre, aceasta nu va fi opozabilă creditorilor. Trebuie remarcat faptul că acestea sunt inopozabile, nu sunt nule, adică soluția propusă presupune radierea lor de drept.

4. Concluzii

După cum am semnalat și în prima parte a acestui studiu, pe fondul lacunarismului normativ al Codului de procedură penală, instituția măsurilor asigurătorii, suspectă de neconstituționalitate extinsă, a iscat multiple controverse doctrinare și a generat soluții contradictorii în practica judiciară.

Chemate să aplice legea, și în acest domeniu organele judiciare trebuie să stabilească, în prealabil, conținutul și înțelesul construcției normative analizate, care, în temeiul art. 2 alin. (2) C. pr. civ., „împrumută” elemente din normele procesual civile, în măsura în care Codul de procedură penală nu conține dispoziții contrare.

Așadar, fără a reprezenta un succedaneu în procesul penal, Codul de procedură civilă doar completează, sub rezerva compatibilității, dispozițiile procesual penale în materie, ceea ce face ca arhitectura acestei instituții juridice să fie osmotic amprentată de norme juridice aparținând unor izvoare de drept diferite.

Pe de altă parte, „edificiul nedesăvârșit” al acestei instituții juridice chemat să rezolve felurite situații practice presupune, într-o oarecare măsură, aplicarea prin analogie a legii procesual penale.

Nu în ultimul rând, amintim că, pentru deslușirea accepțiunii reglemetării este imperioasă cunoașterea dezlegărilor relevante date de Curtea Constituțională și, după caz, de Înalta Curte de Casație și Justiție.


[32] A se vedea Minuta întâlnirii președinților secțiilor penale ale Înaltei Curți de Casație și Justiție și curților de apel cu procurorii șefi secție de urmărire penală de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, structurilor specializate DNA și DIICOT și al parchetelor de pe lângă curțile de apel, București, 18 mai 2018, publicată pe site-ul Institutului Național al Magistraturii www.inm-lex.ro, p. 82).

[33] CCR, Decizia nr. 147/2007, publicată în M. Of. nr. 162 din 7 martie 2007; Decizia 731/2012, publicată în M. Of. nr. 478 din 12 iulie 2012.

[34] ÎCCJ, completul competent să judece recursul în interesul legii, Decizia nr. 18/2013 publicată în M. Of. nr. 7 din 7 ianuarie 2014.

[35] CCR, Decizia nr. 248/2019 referitoare la excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 126 alin. (4)-(6) C. pr. pen, publicată în M. Of. nr. 494 din 19 iunie 2019.

[36] În sensul că sunt executării dispozițiile privind măsurile asigurătorii cuprinse în actele procurorului, a se vedea D.I. Samoilă, Executorialitatea dispozițiilor privind măsurile asigurătorii cuprinse în actele procurorului, www.juridice.ro, publicat la 21.11.2018.

[37] A se vedea C. Ap. Oradea, s. pen., încheierea penală nr. 13/DL/10.11.2016, nepublicată.

[38] În doctrină s-a susținut că „judecătorul de drepturi și libertăți nu are competența functională (ratione oficii) de a dispune asupra măsurii asigurătorii în desfășurarea primei faze a procesului penal, atunci când sunt incidente motive care pot conduce la modificări ale măsurii asigurătorii inițiale – G.D. Pop, op. cit.; În sensul că, în lipsa unei reglementări exprese a competenței judecătorului de drepturi și libertăți, competența de ridicare a măsurii asigurătorii aparține procurorului, a se vedea Trib. Bihor, s. pen., încheierea nr. 21/22.05.2017, citată de I. Neagu, M. Damaschin, A.V. Iugan, op. cit., p. 444.

[39] T.C. Godincă-Herlea, Măsurile asigurătorii luate în cursul urmăririi penale asupra bunurilor persoanelor juridice, în Caiete de Drept Penal nr. 3/2013, Ed. Universul Juridic, p. 61.

[40] A. Șinc, A.-R. Trandafir, Insuportabila ușurătate a legăturii dintre insolvență și dreptul penal, publicat la data de 09.02.2016 pe www.juridice.ro.

[41] Ibidem.

[42] ÎCCJ, Decizia nr. 2/2018 privind examinarea recursurilor în interesul legii formulate de Colegiul de conducere al Curții de Apel Bacău, Colegiul de conducere al Curții de Apel Brașov și Colegiul de conducere al Curții de Apel București cu privire la o problemă de drept, publicată în M. Of. nr. 463 din 5 iunie 2018.

Măsurile asigurătorii în procesul penal (II). Contestare. Durată. Efecte was last modified: octombrie 18th, 2019 by Dan Lupașcu

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autori:

Dan Lupașcu

Dan Lupașcu

Activitate îndelungată în domeniul juridic, atât în calitate de practician (judecător – 1990 - 2016, avocat – 2016 - la zi), cât și de cadru didactic universitar (din 1993 - la zi). A exercitat funcții de conducere la Judecătoria sectorului 5, București (vicepreședinte), Tribunalul București (președinte) și Curtea de Apel București (președinte). A fost membru al Consiliului Superior al Magistraturii (2003 – 2011), instituție pe care a condus-o în calitate de secretar general (2003-2005) și, respectiv, de președinte (2005-2006). A desfășurat activitate didactică la Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir” din București – Facultatea de Științe Juridice și Administrative (1993-1995), Universitatea din București – Facultatea de Drept (1994-1995), Institutul Național al Magistraturii (1993-2018) și Universitatea „Nicolae Titulescu” din București – Facultatea de Drept (2002 - la zi). În prezent, este avocat în cadrul Baroului București - titular al Cabinetului individual de avocat „Lupașcu Dan” - și profesor la Universitatea „Nicolae Titulescu” din București – Facultatea de Drept.
A mai scris:
Adrian Șandru

Adrian Șandru

Este doctorand la disciplina Drept procesual penal în cadrul Institutului de Cercetări Juridice „Acad. Andrei Rădulescu” al Academiei Române.
A mai scris: