Finalitatea procedurii de expropriere. Stabilirea unei drepte şi juste despăgubiri

• C. fisc.: art. 125
• C. fisc.: art. 126 alin. (1)
• C. fisc.: art. 127 alin. (2)
• C. fisc.: art. 128 - 130
• C. fisc.: art. 137 alin. (1) lit. b)
• Constituţia României: art. 44 alin. (3)
• Legea nr. 198/2004: art. 9 alin. (3)
• Legea nr. 33/1994: art. 21-27
• NCC: art. 1535
• NCPC: art. 274 alin. (3)
• NCPC: art. 291 alin. (1)
• NCPC: art. 304
• NCPC: art. 312 alin. (1)-(4)
• NCPC: art. 451 alin. (2)
• NCPC: art. 488 alin. (1)
• NCPC: art. 521 alin. (3)
• O.U.G. nr. 13/2011: art. 1 alin. (3)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, la data de 18 ianuarie 2011, sub nr. x/2011, reclamanta S.C. A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Municipiul București, prin primar general, a solicitat ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună anularea parțială a Hotărârii de stabilire a despăgubirilor nr. 14 din 07 decembrie 2010, în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor acordate, în valoare totală de 1.213.091 RON, pentru suprafața expropriată de 325 mp, situată în București, strada x nr. 201, având număr cadastral x, pentru proiectul „Supralărgire șoseaua x, Pasaj denivelat; obligarea pârâtei la acordarea unei despăgubiri pentru terenul expropriat, în suprafață de 325 mp, stabilită conform criteriilor impuse de dispozițiile art. 26 din Legea nr. 33/1994, respectiv la plata valorii reale a imobilului expropriat, calculată la momentul efectuării expertizei, precum și la acoperirea prejudiciului cauzat ca urmare a exproprierii terenului proprietate privată; obligarea pârâtei la acordarea contravalorii costurilor generate de lucrările de relocare a utilităților/sau la efectuarea acestor lucrări de relocare utilități pe restul de proprietate privată al A. („incinta A.”), lucrări impuse ca urmare a exproprierii celor 325 mp; obligarea pârâtei la acoperirea contravalorii costurilor generate de întocmirea Proiectului de relocare utilități în incinta A., contravaloarea documentației în vederea emiterii autorizației de construire necesară relocării utilităților, precum și cu dirigintele de șantier, pentru efectuarea acestor relocări de utilități în incinta A., ca urmare a exproprierii celor 325 mp; obligarea pârâtei la plata despăgubirilor enumerate la punctele 1, 2 și 3 în echivalent euro, stabilit la cursul BNR de la momentul efectuării expertizei judiciare, pentru ca A. să nu fie prejudiciată de efectele inflației; obligarea pârâtei la plata dobânzii legale pentru cuantumul despăgubirilor enumerate la petitul 4, de la data rămânerii definitive a hotărâri judecătorești și până la data plății efective a sumelor de bani astfel datorate; obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 1393 din 16 iunie 2021)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Examinând legalitatea deciziei civile recurate prin prisma criticilor din cele două recursuri cu care a fost legal învestită, Înalta Curte constată următoarele:

Cu titlu preliminar, trebuie subliniat că nu pot forma obiect al analizei acestei instanțe decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate. Aceasta întrucât art. 304 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie, astfel că instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt pe care aceasta o constată.

Așa fiind, criticile care vizează situația de fapt sau aprecierea probelor nu vor fi supuse analizei instanței de recurs.

În referire la recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L.

În ceea ce privește critica referitoare la aplicarea greșită a art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 13/2011, Înalta Curte reține următoarele:

Subsumat acestei critici, în susținerea cererii de recurs, reclamanta a criticat soluția curții de apel din perspectiva în care a susținut că aceasta este îndreptățită la acordarea dobânzii legale penalizatoare, iar nu la cea remuneratorie, așa cum s-ar fi impus, arătând că pârâtul a fost pus în întârziere în legătură cu sumele pe care reclamanta le-a avansat pentru efectuarea lucrărilor de relocare a utilităților/sau la efectuarea acestor lucrări de relocare utilități pe restul de proprietate privată al A. („incinta A.”), lucrări impuse ca urmare a exproprierii celor 325 mp, respectiv de întocmire a Proiectului de relocare utilități în incinta A., și a documentației în vederea emiterii autorizației de construire necesară relocării utilităților.

Art. 44 alin. (3) din Constituția României, cu referire la dreptul de proprietate privată garantat de stat, prevede că „nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire”.

Reținându-se caracterul excepțional al cedării proprietății prin expropriere și în scopul asigurării unei protecții depline și adecvate a dreptului de proprietate privată, dispoziția menționată din legea fundamentală a fost preluată ca atare în Legea nr. 33/1994, prin art. 1 din acest act normativ legiuitorul statuând că „exproprierea de imobile, în tot sau în parte, se poate face numai pentru cauză de utilitate publică, după o dreaptă și prealabilă despăgubire, prin hotărâre judecătorească”.

Finalitatea procedurii de expropriere este aceea de a stabili o dreaptă și justă despăgubire, în condițiile în care exproprierea reprezintă o ingerință permisă nu numai de art. 44 din Constituție, dar și de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, în măsura în care este fundamentată pe o cauză de utilitate publică.

În jurisprudența contenciosului european s-a statuat, în virtutea art. 1 din Protocolul nr. 1, că o măsură privativă de proprietate trebuie să păstreze un echilibru just între exigențele interesului general al comunității și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului. Cu alte cuvinte, ea trebuie să fie, în același timp, convenabilă pentru realizarea țelului ei legitim și nedisproporționată față de acesta (CEDO, Hotărârea din 21 februarie 1986, cazul James și alții vs. Regatul Unit).

Conform art. 26 din Legea nr. 33/1994, „despăgubirea se compune din valoarea reală a imobilului și din prejudiciul cauzat proprietarului sau altor persoane îndreptățite. (2) La calcularea cuantumului despăgubirilor, experții, precum și instanța vor ține seama de prețul cu care se vând, în mod obișnuit, imobilele de același fel în unitatea administrativ-teritorială, la data întocmirii raportului de expertiză …”.

Acest act normativ nu cuprinde dispoziții care să reglementeze regimul juridic al dobânzilor legale, acesta fiind reglementat de C. civ. și de O.G. nr. 13/2011 privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar.

Potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1), (2) și 3 din O.G. nr. 13/2011, privind dobânda legală remuneratorie și penalizatoare pentru obligații bănești, precum și pentru reglementarea unor măsuri financiar-fiscale în domeniul bancar:

„Art. 1. – (1) Părțile sunt libere să stabilească, în convenții, rata dobânzii atât pentru restituirea unui împrumut al unei sume de bani, cât și pentru întârzierea la plata unei obligații bănești. (2) Dobânda datorată de debitorul obligației de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenței obligației, este denumită dobândă remuneratorie. (3) Dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență este denumită dobândă penalizatoare”.

Așa cum rezultă și din titlu, O.G. nr. 13/2011 reglementează două categorii principale de dobândă, respectiv dobânda legală remuneratorie și dobânda penalizatoare pentru obligații bănești. Fiind reglementate de lege, cele două categorii de dobânzi sunt dobânzi legale.

În înțelesul ordonanței, dobânda remuneratorie este dobânda datorată de debitorul obligației de a da o sumă de bani la un anumit termen, calculată pentru perioada anterioară împlinirii termenului scadenței obligației. Prin urmare, dobânda remuneratorie reprezintă dobânda datorată de către debitor cu titlu de preț al folosinței capitalului creditorului.

În schimb, dobânda penalizatoare este dobânda datorată de debitorul obligației bănești pentru neîndeplinirea obligației respective la scadență. Așadar, dobânda penalizatoare are natura juridică de daună moratorie, fiind datorată de către debitor pentru neplata la scadență a sumei de bani pe care trebuie să o remită creditorului.

Înalta Curte reține, totodată, că prin Decizia nr. 31 din 02 martie 2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 539 din 23 iunie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în complet pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, a tranșat în legătură cu îndreptățirea persoanelor expropriate, respectiv în legătură cu posibilitatea obligării expropriatorului, la plata dobânzii moratorii (penalizatoare) pentru prejudiciile, respectiv despăgubirile, stabilite, respectiv acordate persoanelor expropriate, în temeiul Legii nr. 255/2010, coroborat cu art. 21-27 din Legea nr. 33/1994.

În acest sens, s-a decis că despăgubirea stabilită în procedura exproprierii, prevăzută de Legea nr. 255/2010 coroborat cu art. 21- 27 din Legea nr. 33/1994, prin hotărâre judecătorească definitivă, nu este compatibilă cu acordarea de daune moratorii întemeiate pe prevederile art. 1.535 din C. civ., pentru neplata respectivei sume în perioada cuprinsă între data transferului dreptului de proprietate și data la care s-a finalizat judecata asupra contestației privind cuantumul despăgubirilor.

Prin aceeași decizie s-a statuat că despăgubirea stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă, pronunțată în procedura prevăzută de Legea nr. 255/2010 coroborat cu art. 21- 27 din Legea nr. 33/1994, este compatibilă cu acordarea de daune moratorii întemeiate pe prevederile art. 1.535 din C. civ., în cazul în care acestea sunt solicitate pentru perioada ulterioară datei la care s-a finalizat procedura judiciară de soluționare a contestației prevăzute în art. 22 alin. (1) din Legea nr. 255/2010.

În pronunțarea acestei soluții, instanța supremă a reținut că, în contextul în care declanșarea și parcurgerea etapei judiciare a procedurii de expropriere sunt facultative, fiind lăsat la alegerea persoanei expropriate demersul de a ataca sau nu hotărârea comisiei de expropriere, iar legea stabilește explicit că „exercitarea căilor de atac nu suspendă efectele hotărârii de stabilire a cuantumului despăgubirii”, voința legiuitorului a fost aceea de a suspenda, însăși obligația de plată a despăgubirii, până la adoptarea unei hotărâri judecătorești definitive, și de a nu asocia acestui demers judiciar vreun efect în planul sporirii despăgubirilor care se cuvin inițiatorului lui.

Ca atare, persoana expropriată nu este îndreptățită să pretindă daune- interese moratorii pentru perioada în care se desfășoară procesul privind contestarea cuantumului despăgubirilor, pentru că obligația expropriatorului de a realiza plata nu devine scadentă înainte de a se finaliza respectivul proces, prevederile art. 1.535 din C. civ. reglementând situația în care „o sumă de bani nu este plătită la scadență”, situație care nu corespunde celei în care legea nu permite expropriatorului să procedeze la eliberarea despăgubirii pe durata soluționării litigiului având ca obiect contestația asupra cuantumului ei.

Reiese, așadar, contrar susținerilor recurentei-reclamante, că, în materie de expropriere, despăgubirea stabilită în procedura judiciară, conform art. 21- 27 din Legea nr. 33/1994, nu este compatibilă cu acordarea de daune moratorii întemeiate pe prevederile dreptului comun, pentru neplata respectivei sume, în perioada cuprinsă între data transferului dreptului de proprietate și data la care s-a finalizat, prin hotărâre definitivă, judecata asupra contestației privind cuantumul despăgubirilor.

În alți termeni, în aplicarea dispozițiilor art. 521 alin. (3) din C. proc. civ., potrivit cărora „Dezlegarea dată problemelor de drept este obligatorie de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I, iar pentru instanța care a solicitat dezlegarea, de la data pronunțării deciziei”, Înalta Curte constată că în interpretarea dată prin Decizia nr. 31/2020 prevederilor art. 22 și art. 34 din Legea nr. 255/2010, coroborate cu art. 21-27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică, reclamanta nu este îndreptățită la acordarea dobânzii moratorii (dobândă penalizatoare), anterior momentului rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s-a constatat cuantumul prejudiciului creat acesteia ca urmare a lucrărilor de relocare a construcțiilor existente pe imobilul supus exproprierii, contrar celor susținute de către reclamantă.

Considerentele acestei hotărâri sunt obligatorii și se impun a fi valorificate și, în speță, dat fiind că, și în procedura judiciară de față, stabilirea despăgubirii cuvenite celui expropriat, se determină, potrivit dispozițiilor art. 21 – 27 din Legea nr. 33/1994 privind exproprierea pentru cauză de utilitate publică (norme care au făcut obiectul interpretării prin decizia nr. 31/2020 sus menționată) așa cum stabilesc expres prevederile art. 9 alin. (3) din Legea nr. 198/2004.

Astfel, în cauza de față, se constată că în apel, instanța a stabilit că pârâtul Municipiul București, prin primar general datorează reclamantei suma de 732330 RON, reprezentând cheltuielile suportate de aceasta pentru relocarea utilităților și reamplasarea construcțiilor (despăgubiri pentru prejudiciul cauzat de expropriere).

Conform raportului de expertiză contabilă efectuată în apel, a rezultat că dobânda remuneratorie aferentă prejudiciului suferit ca urmare a exproprierii este în cuantum de 178216,04 RON, sumă datorată de către pârâtă reclamantei pentru lipsa folosinței sumelor avansate în realizarea operațiunii de amenajare a imobilului în vederea predării autorității publice implicate în expropriere.

Făcând aplicarea statuărilor obligatorii ale Deciziei nr. 31/2020, în speță, obligația de plată a prejudiciului datorat exproprierii a fost suspendată, până la pronunțarea deciziei curții de apel, ce face obiectul prezentei căi de atac. Ca atare, contrar celor invocate în recurs, reiese că reclamanta nu poate pretinde daune interese moratorii (dobândă penalizatoare) pentru perioada în care se desfășoară procesul privind stabilirea cuantumului despăgubirilor, respectiv între data avansării cheltuielilor aferente lucrărilor de relocare și până la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care a fost stabilit prejudiciul înregistrat de către reclamantă, aspect criticat prin motivele de recurs, întrucât obligația expropriatorului de a realiza plata nu a devenit scadentă mai înainte de pronunțarea deciziei recurate.

De altfel, dincolo de împrejurarea că reclamanta, prin cererea de chemare în judecată, nu a precizat natura dobânzii legale solicitate (context în care instanța de apel a apreciat că întrucât reclamanta urmărește să obțină contravaloarea folosinței sumelor investite în realizarea operatiunii de reamplasare, aceasta este îndreptățită la acordarea dobânzii legale remuneratorii) pentru a se putea imputa instanței de apel o eventuală nesocotire a obiectului cererilor pe care le-a formulat, recurenta nici nu a justificat, prin prezentarea unor argumente apte să releve incidența unui motiv de nelegalitate din cele reglementate de art. 304 din C. proc. civ., o eroare de raționament care să fi fost săvârșită de către instanța de prim control judiciar, în privința acestei soluții, respectiv să demonstreze că, pentru situația sa particulară, considerentele obligatorii ale Deciziei nr. 31/2020 nu sunt aplicabile.

Un alt argument al recurentei-reclamante în susținerea aceleiași critici, a fost acela potrivit căruia pârâtul Municipiul București, prin primar general, a fost informat, în scris, în legătură cu prejudiciul creat ca urmare a exproprierii, acesta fiind notificat în legătură cu necesitatea acoperirii costurilor de proiectare, autorizare și executare a lucrărilor de relocare a utilităților și a construcțiilor subterane și supraterane prin intermediul notificărilor și notelor de constatare transmise Primăriei Municipiului București, (notificarea nr. x din 04 noiembrie 2010, înregistrată la Primăria Municipiului București sub nr. x din aceeași dată, notificarea înregistrată la Primăria Municipiului București sub nr. x din 02 martie 2011 și nota de constatare din 15 decembrie 2010) și ca atare, în opinia acesteia, cunoscând întinderea prejudiciului, avea obligația de a-l acoperi încă de la data de 03 februarie 2011.

Nici acest argument nu poate fi primit.

Aceasta întrucât instituția punerii în întârziere presupune o manifestare de voință formală, prin care creditorul încunoștințează pe debitor că obligația sa a ajuns la scadență și îi pune în vedere că are obligația să și-o execute. Ca atare, punerea în întârziere a debitorului de către creditorul său presupune întrunirea unor condiții premisă, printre care aceea ca obligația debitorului să ajungă la scadență, condiție care în pricina pendinte nu este îndeplinită pentru argumentele anterior expuse.

Așadar, cu privire la pretinsa executare cu întârziere a obligației de plată a despăgubirii, calculată de la momentul avansării cheltuielilor, se reține că, pentru argumentele deja arătate, aceasta nu poate intra în categoria prejudiciilor din expropriere la care se referă teza a II-a alin. (1) și (2) din art. 26 al Legii nr. 33/1994.

Cum, în speță, obligația de plată a despăgubirilor aferente prejudiciului creat ca urmare a exproprierii, contrar susținerilor reclamantei, nu ajunsese la scadență la data informării pârâtului în legătură cu sumele avansate pentru efectuarea lucrărilor de relocare, demersurile de transmitere a respectivelor notificări către pârât nu au valența unor acte juridice care să producă efectele punerii în întârziere, apte să nască în patrimoniul reclamantei dreptul de a solicita dobânzi penalizatoare, pentru peioada anterioară soluționării acțiunii prevăzute de art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, prin hotărâre definitivă. Pentru aceste considerente vor fi înlăturate ca nefondate și argumentele recurentei vizând faptul că instanța de apel a reținut eronat că dobânda acordată reclamantei se calculează la întreaga despăgubire, în bloc și nu în raport de data avansării fiecărei sume.

În ceea ce privește, însă, critica referitoare la aprecierea greșită a instanței de apel asupra îndreptățirii reclamantei la dobânda legală penalizatoare pentru perioada ulterioară rămânerii definitive a hotărârii de stabilire a despăgubirilor, argumentele reclamantei sunt fondate.

Astfel, hotărârea judecătorească care consfințește, în mod definitiv, cuantumul prejudiciului datorat de către pârât reclamantei reprezintă un act jurisdicțional care conține un titlu de creanță și care conferă persoanei expropriate dreptul de a cere eliberarea de îndată a despăgubirii, în cuantumul stabilit de instanță.

În consecință, de la această dată, pot fi cerute daune-interese moratorii, pentru că dreptul de creanță al expropriatului are ca obiect o sumă certă și exigibilă, stabilită printr-un titlu executoriu, iar pasivitatea debitorului în a o plăti este de natură a genera un nou prejudiciu.

În cauză, instanța de apel, prin decizia civilă nr. 1509 din 10 noiembrie 2020, definitivă, a constatat că prejudiciul suferit de reclamantă ca urmare a exproprierii suprafeței de teren situată în București, strada x nr. 201, având număr cadastral x, este în cuantum de 732330 RON, acesta fiind cuantumul corect al cheltuielilor efectuate de reclamantă cu ocazia lucrărilor de relocare, cât și pentru executarea operațiunilor de reamplasare a tuturor construcțiilor.

Ca atare, reclamanta este îndreptățită la acordarea dobânzii legale penalizatoare (moratorii) pentru prejudiciul înregistrat prin expropriere, ulterior datei la care s-a finalizat definitiv procedura judiciară de soluționare a contestației, care în cazul de față este reprezentat de momentul rămânerii definitive a deciziei curții de apel, 10 noiembrie 2020.

Prin urmare, Înalta Curte constată întemeiată critica reclamantei referitoare la neacordarea dobânzii legale penalizatoare aferente prejudiciului încercat ca urmare a procedurii de expropriere, aceasta fiind îndreptățită la acordarea dobânzii penalizatoare aferente prejudiciului cauzat de efectuarea lucrărilor de relocarea a utilităților și a construcțiilor supraterane și subterane amplasate pe terenul supus exproprierii, în cuantum de 732.330 RON, astfel cum a fost stabilit prin raportul de expertiză contabilă efectuată în apel, începând cu data pronunțării hotărârii recurate și până la data plății efective a acestei sume.

Pentru cele anterior arătate, în temeiul art. 312 alin. (1)-(4) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva deciziei civile nr. 1509 A din 10 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, va modifica, în parte, decizia recurată, în sensul că va dispune obligarea pârâtului Municipiul București, prin primar general, la plata către reclamanta S.C. A. S.R.L. și a dobânzii legale aferente prejudiciului, în cuantum de 732.330 RON, astfel cum a fost stabilit prin decizia recurată, până la data plății efective a acestei sume, urmând a fi menținute celelalte dispoziții ale deciziei recurate.

În referire la critica recurentei reclamante, în sensul încălcării de către instanța de apel a dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994, din perspectiva în care valoarea despăgubirilor a fost stabilită fără a se ține cont de Decizia Curții Constituționale nr. 12/2015, și, deci, prin raportare la valoarea terenului expropriat la a altă dată decât cea a momentului transferului dreptului de proprietate, 03 februarie 2011, Înalta Curte procedând la examinarea conținutului cererii de apel formulate de reclamanta S.C. A. S.R.L., constată că aceasta a formulat critici exclusiv cu privire la aspectul necesității acordării taxei pe valoarea adaugată aferentă valorii terenului expropriat, respectiv cu privire necesitatea acordării dobânzii legale corespunzătoare cheltuielilor de relocare a lucrărilor și utilităților existente pe terenul supus exproprierii.

De asemenea, din considerentele deciziei recurate, Înalta Curte observă că instanța de apel răspunzând criticii din apel formulate de Ministerul Public și de pârâtul Municipiul București, prin primar general referitoare la modalitatea de evaluare a terenului, a apreciat că nu este posibilă valorificarea expertizei realizate în apel, întrucât, în ipoteza în care s-ar aprecia că valoarea despagubirii constituind valoarea terenului expropriat este cea stabilită prin raportul de expertiză în varianta initială (914800 RON), aceasta este inferioară celei stabilite prin hotarârea autorității administrative contestate, ceea ce ar duce la încălcarea principiilor instituite prin dispozitiile art. 26 alin. (2) din Legea 33/1994, iar în situatia în care valoarea despagubirii ar fi considerată cea evidențiată de experti prin răspunsul la obiecțiunile încuviințate reclamantei, de 1502400 de RON, nu este posibilă reformarea hotararii apelate deoarece cuantumul despăgubirii ar fi superior celui stabilit de prima instanță, ceea ce ar conduce la încălcarea principiului non reformation in pejus, consacrat de prevederile art. 291 alin. (1) teza 1 din C. proc. civ., reclamanta neformulând critici pe aspectul cuantumului acestei despăgubiri.

Înalta Curte reține că judecarea recursului are în vedere exclusiv aspectele de nelegalitate ale deciziei recurate, iar invocarea omisso medio a acestor motive, nepropuse în apel, nu este permisă. Cum prin motivele de apel, reclamanta nu a supus cenzurii instanței de apel cuantumul despăgubirilor acordate ca urmare a exproprierii, iar în recurs nu a criticat raționamentul care a justificat soluția instanței de apel sub acest aspect, limitându-se la a susține formal că apelul Ministerului Public sub acest aspect a fost respins în mod greșit, critica cu acest obiect nu poate fi primită.

În ceea ce privește critica recurentei reclamante referitoare la obligarea expropriatorului la plata valorii TVA-ului, calculată la valoarea în RON a terenului expropriat, Înalta Curte constată că și aceasta este nefondată, pentru următoarele motive:

În argumentarea acestei critici, recurenta reclamantă a susținut, pe de o parte, că se impunea ca taxa pe valoarea adăugată să se raporteze la valoarea în euro a terenului expropriat, iar nu la cea în RON, iar pe de altă parte, a justificat neformularea de critici în apel sub acest aspect din perspectiva inexistenței unui interes procesual, de vreme ce, în opinia acesteia, tribunalul a stabilit cuantumul despăburilor în euro, așa cum solicitase prin cererea de chemare în judecată.

Prioritar, cu privire la aceast aspect, Înalta Curte constată că, așa cum s-a relevat anterior, în cadrul criticii de mai sus, singurele nemulțumiri ale reclamantei în apel au vizat acordarea taxei pe valoarea adaugată aferentă valorii terenului expropriat și acordarea dobânzii legale, corespunzătoare cheltuielilor de relocare a lucrărilor și utilităților existente pe terenul supus exproprierii.

Examinând conținutul cererii de chemare în judecată, se reține că reclamanta a solicitat obligarea pârâtei la plata despăgubirilor enumerate la punctele 1, 2 și 3 din acțiune, respectiv despăgubiri pentru terenul expropriat, în suprafață de 325 mp, contravaloarea costurilor generate de lucrările de relocare a utilităților/sau la efectuarea acestor lucrări de relocare utilități pe restul de proprietate privată al A., și de întocmirea Proiectului de relocare utilități în incinta A., a documentației în vederea emiterii autorizației de construire, necesară relocării utilităților, precum și cele cu dirigintele de șantier, ca urmare a exproprierii celor 325 mp, în echivalent euro, stabilit la cursul BNR, de la momentul efectuării expertizei judiciare.

Tribunalul București, secția a V-a civilă, prin sentința civilă nr. 227 din 20 februarie 2015, a admis, în parte, cererea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., și a stabilit cuantumul despăgubirii datorate pentru exproprierea terenului situat în București, str. x, în suprafață de 325 mp, la suma de 340.600 euro, echivalent a 1.486.085 RON și cuantumul prejudiciului cauzat reclamantei prin expropriere, la suma de 168.480 euro, echivalent a 764.050 RON.

În acest context, curtea de apel a constatat că întrucât atât valoarea despăgubirilor, cât și contravaloarea prejudiciului au fost stabilite de prima instanță în echivalent euro în moneda națională, aspect necontestat de către reclamantă prin motivele de apel, incumbă în sarcina instanței de control judiciar să se raporteze la valorile exprimate în RON.

De altfel, o atare concluzie apare ca fiind în conformitate cu normele juridice care reglementează regimul juridic al plăților pe teritoriul României, între rezidenți, reprezentate de art. 3 alin. (1) din Regulamentul Băncii Naționale a României nr. 4/2005, coroborat cu Anexa 2 a acestui act normativ, după cum, argumentele recurentei apar ca fiind și lipsite de substanță, de vreme ce aceeași parte, pretinde, în cauză, stabilirea prejudiciului constând în TVA aferent acestei despăgubiri, cu luarea în considerare a unei valori în RON a terenului expropriat, fără să fi pretins în apel, eventual o devalorizare a monedei naționale, așa cum susține că ar fi urmărit prin modalitatea de formulare a petitelor din cererea de chemare în judecată.

În acest context, de vreme ce, în speță, din conținutul dispozitivului sentinței primei instanțe reiese că în mod corect a apreciat instanța de apel că tribunalul nu a stabilit cuantumul despăgubirilor în euro, așa cum solicitase reclamanta prin cererea introductivă de instanță, susținerile recurentei în sensul că aceasta nu ar fi justitifcat interes în formularea unei critici care să vizeze modalitatea în care tribunalul a procedat la stabilirea despăgubirii, nu poate fi primită.

Întrucât această critică, referitoare la stabilirea cuantumului despăgubirilor, în RON, nu a fost supusă dezbaterii instanței de apel, Înalta Curte nu poate proceda la controlul legalității deciziei recurate, cu nesocotirea regulii potrivit căreia în recurs nu pot fi primite decât acele motive de nelegalitate care au fost invocate în fața instanței de apel sau motive care deși invocate, instanța a omis să le analizeze, ceea ce nu este cazul în speță.

Înalta Curte constată că și ultima critică, formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L., care vizează reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariu de avocat, care în opinia acesteia, a fost dispusă pe baza unor criterii subiective și părtinitoare, suma acordată nefiind suficientă pentru a acoperi cheltuielile efectuate de apărător cu ocazia reprezentării părții, este nefondată, pentru următoarele considerente:

În esență, recurenta-reclamantă critică modalitatea în care instanța de apel a apreciat asupra proporționalității cheltuielilor ocazionate de desfășurarea procesului.

Se reține însă, că prin Decizia nr. 3/2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 137 din 24 februarie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, constituită în complet pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, a decis că în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.

Cu toate că interpretarea dată prin decizia pronunțată în recursul interesul legii vizează prevederile din C. proc. civ., aprobat prin Legea nr. 134/2010, aceasta își produce efectele raționne materiae, și în speță, având în vedere că prin aceasta s-a oferit o dezlegare, de principiu, a problemei de drept referitoare la posibilitatea părții de a formula, în recurs, critici de nelegalitate referitoare la proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul.

Câtă vreme stabilirea, în raport cu prevederile art. 274 alin. (3) din C. proc. civ., a cheltuielilor cu onorariul de avocat plătit de partea care a câștigat procesul presupune o analiză a unor aspecte de fapt referitoare la complexitatea cauzei și la munca efectivă a apărătorului părții, așadar, o evaluare care se sprijină pe analiza unor aspecte de fapt, iar nu pe o interpretare a normei juridice, având în vedere dezlegarea de principiu dată prin decizia nr. 3/2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în recursul în interesul legii, aceleiași probleme de drept, ce vizează inadmisibilitatea tranșării aspectelor litigioase vizând proporționalitatea cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, pe calea recursului, dezlegare aplicabilă în speță, pentru pentru identitate de rațiune, Înalta Curte reține că în prezenta cale de atac nu pot face obiect de analiză criticile de nelegalitate ale recurentei -reclamanta privitoare la reducerea cheltuielilor de judecată, reprezentate de onorariul de avocat.

În referire la recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general:

Critica vizând încălcarea de către instanța de apel a dispozițiilor art. 26 alin. (2) din Legea nr. 33/1994 este nefondată.

În acest sens, Înalta Curte reține că, formulând această critică, recurentul-pârât susține, în esență, că acordarea taxei pe valoarea adaugată aferente despăgubirilor stabilite pentru procesul de expropriere încalcă prevederile art. 26 din Legea nr. 33/1994, în sensul în care acesta nu reprezintă un prejudiciu, în sensul normelor legale anterior menționate, ci o taxă datorată de bugetului de stat, o impunere fiscală, care nu poate reprezenta un prejudiciu, chiar dacă asemenea sarcini fiscale produc o diminuare a patrimoniului.

Trebuie observat, deopotrivă, că, recurentul pârât nu a contestat în recurs statuarea instanței de apel în sensul că reclamanta datoarează TVA, ci s-a limitat la a susține că această pretenție a fost calificată în mod eronat ca fiind o componentă a prejudiciului încercat de către expropriat, în condițiile în care, prin decizia civilă recurată s-a statuat, sub acest aspect, că reclamanta, în calitate de proprietar expropriat, nu are posibilitatea legală de a-și recupera TVA-ul prin mecanismele de rambursare a acestei taxe, respectiv că, această taxă constituie o componentă a noțiunii de prejudiciu, în înțelesul art. 26 din Legea nr. 33/1994, decurgând în mod direct din măsura exproprierii.

Potrivit art. 125 din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, în vigoare la data exproprierii, taxa pe valoarea adăugată este un impozit indirect datorat bugetului de stat, care se colectează conform prevederilor Titlului VII din acest act normativ.

Conform art. 126 alin. (1) Codul fiscal, din punct de vedere al TVA, sunt operațiuni impozabile cele care îndeplinesc cumulativ următoarele condiții:

– operațiunile care, în sensul art. 128 – 130, constituie sau sunt asimilate cu o livrare de bunuri sau o prestare de servicii, în sfera taxei, efectuate cu plată;

– locul de livrare a bunurilor sau de păstrare a serviciilor este considerat a fi în România;

– livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor este realizată de o persoană impozabilă;

– livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor să rezulte din una dintre activitățile economice prevăzute la art. 127 alin. (2) Codul fiscal, respectiv activitățile producătorilor, comercianților sau prestatorilor de servicii, inclusiv activitățile extractive, agricole și activitățile profesiilor libere sau asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale în scopul obținerii de venituri, cu caracter de continuitate.

Potrivit art. 128 alin. (3) lit. c) din același cod, constituie livrare de bunuri, „trecerea în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul persoanelor impozabile, în condițiile prevăzute de legislația referitoare la proprietatea publică și regimul juridic al acesteia, în schimbul unei despăgubiri”.

Este considerată persoană impozabilă, în sensul art. 127 alin. (1) Codul fiscal, orice persoană care desfășoară, de o manieră independentă și indiferent de loc, activități economice (activitățile producătorilor, comercianților sau prestatorilor de servicii, inclusiv activitățile extractive, agricole și activitățile profesiilor libere sau asimilate acestora, exploatarea bunurilor corporale sau necorporale, în scopul obținerii de venituri cu caracter de continuitate), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activități.

Raportat la aceste norme legale, în speță, instanța de apel a reținut în mod corect că reclamanta A. S.R.L., în calitate de societate comercială, are, calitatea de plătitor de TVA.

Potrivit prevederilor Legii nr. 255/2010, pot fi expropriate bunurile imobile proprietate a persoanelor fizice sau persoanelor juridice, cu sau fără scop lucrativ și a oricăror alte entități, precum și cele aflate în proprietatea privată a comunelor, orașelor, municipiilor și județelor, pe care se realizează lucrările de utilitate publică de interes național, județean și local.

Baza de impozitare în cazul TVA pentru operațiunea de trecere în domeniul public a unor bunuri din patrimoniul persoanelor impozabile, astfel cum este menționată în art. 128 alin. (3) lit. c) din Codul fiscal, o reprezintă compensația aferentă.

În acest sens, potrivit art. 137 alin. (1) lit. b) Codul fiscal, baza de impozitare a TVA, pentru operațiunile de la art. 128 alin. (3) lit. c) Codul fiscal, este constituită din compensația aferentă, iar în cazul exproprierii, baza impozabilă o constituie cuantumul despăgubirii.

Cum pentru operațiunea reprezentată de transmiterea dreptului de proprietate prin expropriere recurenta reclamantă datorează taxa pe valoarea adăugată, argumentația recurentului în sensul că reclamanta nu ar fi îndreptățită la dezdăunarea sa cu această sumă, ca parte a dreptei despăgubiri ce i se cuvine în schimbul imobilului expropriat, în absența unor critici concrete asupra aprecierii instanței de apel, în sensul că taxa pe valoarea adăugată constituie o componentă a prejudiciului ce poate fi reparat pe temeiul art. 26 din Legea nr. 33/1994 nu poate fi validată.

În ce privește critica recurentului pârât referitoare la acordarea dobânzii legale penalizatoare, cu încălcarea deciziei nr. 31 din 02 martie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în dezlegarea unor chestiuni de drept, Înalta Curte constată caracterul nefondat al acesteia.

Astfel, contrar susținerilor recurentului-pârât, curtea de apel nu a acordat reclamantei daune moratorii aferente prejudiciului suferit ca urmare a procedurii de expropriere, ci a apreciat că aceasta este îndreptățită la acordarea dobânzii legale remuneratorii, ca preț pentru lipsa de folosință a sumelor avansate pentru efectuarea lucrărilor de relocare a utilităților și construcțiilor supraterane și subterane, amplasate pe terenul supus exporprierii, de la momentul avansării efectuării acestora.

Cum prin decizia nr. 31/2020 nu s-a statuat asupra dobânzii remuneratorii, ci s-a decis că despăgubirea stabilită în procedura prevăzută de Legea nr. 255/2010 și de art. 21-27 din Legea nr. 33/1994, prin hotărâre judecătorească definitivă, nu este compatibilă cu acordarea de daune moratorii pentru neplata respectivei sume în perioada cuprinsă între data transferului dreptului de proprietate și data la care s-a finalizat judecata asupra contestației privind cuantumul despăgubirilor, critica recurentului-pârât vizând pretinsa aplicare greșită a deciziei sus menționate din perspectiva obligării sale la plata dobânzii legale moratorii este nefondată.

În privința celorlalte susțineri ale recurentului-pârât, prin care se arată că pentru egalitate de rațiune, nu pot fi acordate dobânzi nici pentru prejudiciul cauzat reclamantei pentru mutarea utilităților, cu începere de la data efectuării plăților, ci doar de la data soluționării irevocabile a pricinii, Înalta Curte constată că acestea au fost formulate în argumentarea aceleiași critici de nelegalitate anterior analizate și nu relevă aspecte privind aplicarea sau interpretarea greșită de către instanța de apel a vreunei norme de drept, care să aibă valența unor critici de nelegalitate per se, apte a declanșa controlul de legalitate. Ca atare, în absența unor critici concrete referitoare la încălcarea sau aplicarea greșită a legii, aceste susțineri rămân simple alegații, care nu pot face obiect de analiză al instanței de recurs.

În consecință, în aplicarea art. 312 alin. (1) și (3) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul declarat de pârâtul Municipiul București, prin primar general, împotriva deciziei civile nr. 1509 A din 10 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, ca nefondat.

Sursa informației: www.scj.ro.