Exercitarea controlului judecătoresc în privinţa modului în care instanţa de recurs a examinat motivele de casare deduse judecăţii. Respingerea contestației în anulare

• NCC: art. 1683
• NCPC: art. 13
• NCPC: art. 478
• NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 8
• NCPC: art. 501 alin. (1)
• NCPC: art. 508
• NCPC: art. 509 alin. (2) pct. 3

Prin contestația în anulare înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția I civilă la data de 15.09.2022 sub nr. x/2022, contestatorii A., B. au solicitat anularea deciziei nr. 819/12.04.2019 pronunțată de această instanță în dosar nr. x/2015, cu consecința admiterii recursului formulat de către contestatori împotriva deciziei nr. 107/Ap/12.11.2020 a Curții de Apel Brașov, secția civilă, casarea hotărârii recurate, admiterea apelului declarat împotriva sentinței de fond și respingerea, ca nefondată, a cererii de chemare în garanție.

În motivare, contestatorii au arătat că instanța de recurs a omis să cerceteze motive de casare relevante, cu influență hotărâtoare asupra soluției pronunțate.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 2417 din 7 decembrie 2022)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Cu titlu prealabil, se impune mențiunea că legiuitorul, statuând prin dispozițiile art. 509 alin. (2) pct. 3 C. proc. civ. că hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când instanța de recurs, respingând recursul sau admițându-l în parte, a omis să cerceteze vreunul dintre motivele de casare invocate de recurent în termen, nu a pus la îndemâna părților o cale extraordinară de atac prin intermediul căreia acestea să ceară exercitarea controlului judecătoresc în privința modului în care instanța de recurs a examinat motivele de casare deduse judecății.

Ca atare, ori de câte ori instanța de recurs a cercetat motivele de casare din perspectiva criticilor și argumentelor de nelegalitate subsumate acestora și pe care aceasta, instanța de recurs, le-a apreciat a fi sau nu relevante din perspectiva soluției asupra recursului, partea litigantă nu are deschisă calea contestației în anulare sub motivul unei insuficiente sau incomplete cercetări a tuturor argumentelor ori sub motivul reținerii unor considerente care nu ar fi suficient de lămuritoare, întrucât astfel de aspecte nu se subsumează cerinței relative la omisiunea de cercetare, prevăzute de norma de drept.

În speță, examinând considerentele deciziei nr. 819/12.04.2022 atacate în procesul pendinte pe calea contestației în anulare, se constată că instanța de recurs nu a lăsat necercetate criticile de nelegalitate dezvoltate prin memoriul de recurs de către contestatoare, parte chemată în garanție în respectivul litigiu, critici subsumate motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., ci, dimpotrivă, că le-a cercetat, cu luarea în considerare, însă, și a utilității examinării unora dintre argumentele invocate în susținerea acestora din perspectiva soluției ce urma a se pronunța asupra recursului.

Astfel, examinând critica de nelegalitate prin care partea a pretins încălcarea art. 501 alin. (1) C. proc. civ., instanța de recurs a reținut, pe de o parte, că instanța de apel, în rejudecarea cauzei a identificat corect chestiunile litigioase dezlegate cu autoritate de lucru judecat prin decizia de casare și care au fundamentat soluția de admitere a cereri părții reclamante și de constatare a nulității absolute parțiale a contractului autentificat sub nr. x/29.10.2010 de BNP C., prin care partea chemată în garanție a dat în plată părții pârâte imobilul x, imobil cu privire la care s-a statuat că nu era proprietatea sa.

Pe de altă parte, a reținut că instanța de apel a statuat corect cu privire limitele învestirii sale prin decizia de casare, în sensul că are a rejudeca doar cererea de chemare în garanție formulată de partea pârâtă, pe temeiul normelor de drept din materia nulității actelor civile, argumentat de faptul că potrivit celor statuate de instanța de casare normele de drept din materia garanției vânzătorului pentru evicțiune, în raport de care fusese examinată pretenția părții pârâte în primul ciclu procesual al cauzei sunt străine raportului de despăgubire, dată fiind sancțiunea aplicată convenției de dare în plată intervenite între partea pârâtă și partea chemată în garanție, anume nulitatea absolută, chestiune litigioasă dezlegată cu puterea lucrului judecat.

În atare condiții, susținerile contestatoarei potrivit cărora instanța de recurs ar fi omis să cerceteze critica prin care a pretins încălcarea normei de drept prevăzute art. 501 alin. (1) C. proc. civ. de către instanța de apel se dovedește străină lucrărilor dosarului.

De altminteri, invocând această omisiune, se constată că partea pretinde acestei instanțe, nepermis, să „observe” că, în realitate, instanța de recurs ar fi ignorat faptul că prin decizia de casare s-ar fi statuat în sarcina instanței de apel să administreze și probatorii în baza cărora să se stabilească dacă a avut sau nu vreo culpă în încheierea convenției sancționate cu nulitatea absolută.

O astfel de constatare, pe lângă faptul că excedează competenței instanței învestite cu judecata unei contestații în anulare, deoarece pune în discuție reevaluarea statuărilor instanței de recurs relative la deslușirea chestiunilor litigioase ale cauzei ce au fost dezlegate prin decizia de casare, se constată că este infirmată prin considerentele deciziei date în recurs, prin care instanța a statuat că în respectiva cauză nu prezintă relevanță juridică culpa părților care au încheiat convenția de dare în plată, dat fiind că această chestiune nu are nicio înrâurire în privința rezolvării recursului.

Referitor la acest aspect, instanța de recurs a reținut că acest fapt a fost, de altminteri, statuat prin decizia de casare, prin care s-a reținut că buna sau reaua credință a părților contractante nu este relevantă, în considerarea motivului de nulitate reținut în privința convenției de dare în plată, anume nevalabilitatea obiectului acesteia și, deopotrivă, că raportului juridic dedus judecății nu îi este incident principiul error comunis facit jus (apt să înlăture sancțiunea nulității), în considerarea faptului că imobilul ce a făcut obiectul convenției aparține domeniului public al statului, nu părții chemate în garanție, care nu-l avea dobândit în proprietate și, pe cale de consecință, nu-l putea înstrăina, prin darea în plată, în favoarea părții pârâte.

Rezultă, totodată, că instanța de recurs a cercetat și critica prin care partea chemată în garanție a pretins încălcarea de către instanța de apel a regulii tantum devolutum quantum iudicatum prevăzute de art. 478 C. proc. civ., și încălcarea, astfel, a dreptului său la apărare recunoscut de art. 13 C. proc. civ.

Examinând critica, instanța de recurs a statuat, explicit, că rejudecarea cererii de chemare în garanție pe temeiul normelor de drept din materia nulității actelor civile nu pune în discuție o calificare nouă ce ar fi fost dată cererii de chemare în garanție de către instanța de apel și nici schimbarea în apel a cadrului procesual stabilit la judecata în fața primei instanțe.

Concluzia s-a impus, potrivit considerentelor hotărârii instanței de recurs, pe de o parte, argumentat de faptul că soluționarea astfel a cererii de chemare în garanție, în rejudecare, a fost statuată prin decizia de casare, obligatorie pentru instanța de apel, și, pe de altă parte, argumentat de faptul că principiul restitutio in integrum, în baza căruia instanța de apel a reținut în sarcina părții chemate în garanție obligația de despăgubire, fusese invocat de partea pârâtă încă de la judecata în primă instanță în fundamentarea pretenției de despăgubire.

În fine, reținând că principiul restitutio in integrum guvernează efectele nulității actelor juridice și că soluționarea cererii de despăgubire pe temeiul acestui principiu se subsumează dezlegărilor date instanței de apel prin decizia de casare, instanța de recurs a statuat, totodată, că nu poate primi și cerceta argumentul prin care partea chemată în garanție a pretins incidența asupra raportului juridic dedus judecății a normei de drept prevăzute de art. 1683 din noul C. civ., sub motiv că operațiunea juridică pe care a încheiat-o cu partea pârâtă, cunoscută în doctrina juridică dezvoltată sub imperiul vechiul C. civ. de la 1865 sub denumirea de vânzarea bunului altuia, beneficiază, în prezent, de reglementare prin norma de drept arătată, prevăzută de noul C. civ.

Rezultă din cele ce preced, că instanța de recurs, prin decizia nr. 819/12.04.2022, nu doar că nu a omis, ci, dimpotrivă, că a examinat criticile de nelegalitate dezvoltate prin memoriul de recurs de partea chemată în garanție, expunând considerentele de drept pentru care, fie le-a găsit nefondate, pe acelea apte să influențeze soluționarea cauzei, fie le-a înlăturat din analiză, pe acelea a căror examinare a apreciat că nu este utilă cauzei, deoarece nu aveau vreo înrâurire asupra soluției din recurs.

Așa fiind, având în vedere și că prin intermediul acestei căi extraordinare de atac, astfel cum s-a arătat anterior, nu este permisă formularea unor critici de nelegalitate la adresa considerentelor de drept ale hotărârii instanței de recurs și, ca atare, nici examinarea acestora, Înalta Curte, în temeiul art. 508 C. proc. civ., urmează a respinge contestația în anulare dedusă judecății în procesul pendinte.

Sursa informației: www.scj.ro.