Dreptul de proprietate în meandrele procedurii de insolvenţă… Este proprietatea un moft?!? (Partea I)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

(2) În cazul în care locatarul/utilizatorul restituie bunul în termenul prevăzut în contract, eventualele despăgubiri nu pot cuprinde decât diferența între totalul sumelor datorate conform contractului, diminuată cu valoarea obținută prin valorificare, exclusiv TVA, sau, după caz, cu valoarea stabilită printr‑un raport de evaluare a bunului emis de un evaluator autorizat conform legii. Sumele datorate conform contractului de leasing se constituie din facturile emise și neachitate, valoarea de intrare rămasă de achitat până la finele perioadei de leasing, inclusiv valoarea reziduală, cheltuieli cu asigurările bunului, reprezentate de polița de asigurare obligatorie și/sau polița de asigurare facultativă, amenzi de circulație și amenzi pentru neplata rovinietei, precum și taxe/impozite aferente bunului.

Textul, într‑un mod bizar, redevine „universal”. Legiuitorul fie uită, fie nu mai vrea să restrângă doar la calitatea de consumator prescripția legală și ne spune că „despăgubirile”^[43] (eventuale) se calculează în felul următor: total sume datorate conform contractului – valoarea obținută din valorificare (exclusiv TVA)^[44] (varianta întâi, scena întâi, bunul a fost restituit către proprietar și vândut de către acesta). Formula pare a fi inteligibilă și de bun simț^[45]. Este, măcar din perspectivă teoretică, subordonată principiului reparației integrale a prejudiciului. Variația doi a formulei este funcțională în ipoteza în care bunul nu a fost încă valorificat, dar a fost evaluat în vederea valorificării de un expert evaluator autorizat. Ca să nu mai rămânem în zona „abstractă” (așa cum îi stă bine unui act normativ), vine partea finală a alin. (2) și ne explică (dezlânat, băbește) în ce constă suma finală de plată: facturile emise și neachitate (și alea cu colțul rupt, și alea bune, și alea plătite parțial, și alea plătite cu întârziere etc.); valoarea de intrare rămasă de achitat până la finele perioadei de leasing, inclusiv valoarea reziduală^[46]; cheltuieli cu asigurările bunului, reprezentate de polița de asigurare obligatorie și/sau polița de asigurare facultativă (aici legiuitorul uită regretabil să specifice că RCA‑ul nu mai trebuie să fie tipărit pe hârtie, iar cartea verde poate să fie tipărită pe hârtie care nu este verde, elemente esențiale pentru reglementarea leasingului); amenzi de circulație (și din alea când mașina circulă și din alea când staționează); și amenzi pentru neplata rovinietei (aici doar când se află în mișcare – este greu să staționezi în bătaia camerei video „agent constatator” și să primești amendă pentru neplata rovinietei^[47]… Oare amenzile pentru neplata HUvinietei, SLOvinietei, MDvinietei etc. le contabilizăm?); precum și taxe/impozite aferente bunului (ar mai trebui lista cu UAT‑urile în cauză și atunci norma ar fi bună…)^[48].

(3) În situațiile în care bunul a fost restituit în termenul prevăzut în contract, locatarul/utilizatorul consumator (s.n.) sau un terț cumpărător propus de acesta în termen de 5 zile de la îndeplinirea obligației de predare beneficiază de dreptul prioritar la cumpărarea bunului, valabil timp de 30 de zile de la data predării, timp în care poate fi emisă acceptarea fermă și irevocabilă de cumpărare la un preț cel puțin egal cu contravaloarea tuturor sumelor datorate conform contractului, iar locatarul/utilizatorul consumator are obligația de a credita contul finanțatorului cu diferența necesară până la concurența sumelor datorate conform contractului de leasing, inclusiv valoarea reziduală la care se adaugă TVA, potrivit Legii nr. 227/2015 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare.

Un text interesant și util, în esența sa, este contorsionat de aceste reglementări excesiv de particulare (creditarea contului finanțatorului – și dacă suma este sub valoarea‑prag și părțile vor să plătească în numerar? Este ilegal, în temeiul acestui text care pretinde într‑un mod bizar doar plata prin virament? Mai trebuie reluată discuția despre plata TVA?). Textul se dorește a fi o potențială măsură anti‑abuz din partea Finanțatorului, instituind un drept de preempțiune în favoarea debitorului (transmisibil unui terț agreat de acesta).

(4) În cazul în care acceptarea de cumpărare emisă de terțul cumpărător propus este inferioară cuantumului sumelor datorate conform contractului, locatarul/utiliza­torul consumator (s.n.) are obligația de a credita contul finanțatorului, cu diferența necesară până la concurența sumelor datorate conform contractului, cel mai târziu la data încasării de către locator/finanțator a prețului de vânzare aferent transferului bunului, cu respectarea termenului de 30 de zile de mai sus. Transferul dreptului de proprietate asupra bunului va opera la data încasării integrale a sumelor datorate conform contractului, care nu va putea fi ulterioară datei de expirare a dreptului prioritar.

Este scos în evidență, dacă mai era cazul, mecanismul de rezervă a proprietății până la plata integrală a prețului – „Transferul dreptului de proprietate asupra bunului va opera la data încasării integrale a sumelor datorate conform contractului (…)”.

(5) În cazul în care locatarul/utilizatorul consumator (s.n.) sau terțul cumpărător propus nu respectă prevederile alin. (1) și (2), locatorul/finanțatorul poate dispune în mod liber de bun, iar locatarul/utilizatorul este obligat să plătească locatorului/finanțatorului sumele stabilite potrivit prevederilor alin. (2).

Neexercitarea conformă a dreptului de preempțiune îl elibe­rează pe proprietar (Finanțator) de orice obligații, iar debitorul trebuie să plătească conform formulelor de calcul de la alin. (2).

(6) În cazul în care locatarul/utilizatorul nu restituie bunul în termenul prevăzut de contract, acesta va achita locatorului/finanțatorului, pe lângă sumele datorate con­form contractului de leasing, și cheltuielile pentru recupe­rarea bunului.

Dacă Utilizatorul nu restituie bunul, Finanțatorul are opțiu­nile descrise mai sus, ca orice proprietar neposesor (acțiunea în revendicare, o acțiune contractuală rezultată din contractul de leasing etc.), și nu va împărtăși nicidecum soarta vânzătorului cu clauză de rezervă a proprietății [art. 123 alin. (6) LPPII].

Astfel, bullyingul legislativ în ceea ce privește răspunderea utilizatorului pentru neexecutarea contractului de leasing, cel puțin în aparență (declarativ), a încetat. Cel puțin pentru ipoteza Utilizatorului‑consumator pare a fi ținută sub control. Grație ultimei modificări, care lasă în „suspans” soluția în ceea ce privește Utilizatorul non‑consumator, analiza problemei poate fi continuată și după ultima modificare. Oricum, trebuie remarcat că Utilizatorul‑consumator nu este „consumator” de proceduri de insolvență^[49]; prin urmare, ultima modificare nu are vocație să se aplice în procedurile de insolvență.

3.2.3. Creanțele izvorâte din operațiunile de leasing în procedura de insolvență

În procedura de insolvență de la acea epocă nu exista un regim juridic special dedicat creanțelor rezultate din operațiunile de leasing – în Legea nr. 64/1995 nici nu există cuvântul „leasing”^[50], iar în Legea nr. 85/2006 cuvântul „leasing” se regăsește de două ori^[51]; abia prin O.U.G. nr. 91/2013 art. 105 și 123 capătă o formă identică cu cea actuală – aceleași art. 105 alin. (3) și (4) și art. 123 alin. (11) și (12) din Legea nr. 85/2014. Legiuitorului insolvenței i‑a luat circa 16 ani să reacționeze, timp în care chiar și legiuitorului de leasing i s‑a părut că regle­men­tarea răspunderii utilizatorului pentru neexecutarea contractului este prea dură, prea excesivă, „prea mult, prea ca la țară”, iar art. 10 din O.G. nr. 51/1997 (convertit între timp în art. 15) a cunoscut o serie de schimbări (cosmetice, inițial, mai temeinice ulterior).

Dacă legiuitorul specializat în insolvență a avut nevoie de o perioadă destul de lungă de inerție, legiuitorul de leasing, încă de la prima formă a O.G. nr. 51/1997, menționa expres cu privire la insolvența protagoniștilor operațiunii de leasing.

Art. 8

Drepturile reale ale locatorului asupra bunului utilizat în baza unui contract de leasing sunt opozabile judecătorului‑sindic, în situația în care utilizatorul se află în reorganizare sau lichidare judiciară, în conformitate cu dispozițiile Legii nr. 64/1995, cu modificările ulterioare.

Dispozițiile alineatului precedent se aplică și lichida­torului numit potrivit Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale, cu modificările ulterioare, dacă utilizatorul se află în dizolvare și lichidare.

 Illo tempore, textul devine echilibrat, prevăzând expres și simetric invers ipoteza insolvenței locatorului/finanțatorului, și devine art. 13^[52]. Tehnic vorbind, o prevedere superfluă, pentru că nu face decât să trimită la dispozițiile legale în materie (materia insolvenței), soluție identică și în lipsa textului.

Revenind la dispozițiile legale în materie, remarcăm o efervescență (ușor întârziată) a legiuitorului atunci când în sfârșit purcede la reglementarea situației juridice a acestor categorii de creanțe.

Art. 105 din Legea nr. 85/2014 – trebuie să arătăm de la bun început că nu era locul potrivit pentru a „strecura” cele două alineate. Acesta aborda universal problema verificării creanțelor, având două alineate firești – primul viza creanțele ce se verifică [„(1) Toate creanțele vor fi supuse procedurii de verificare prevăzute de prezentul capitol (…)]”, iar al doilea, cele ce nu se verifică [„(2) Nu sunt supuse acestei proceduri (de verificare, adăug. n.) (…)”].

Apariția celor două alineate suplimentare s‑a potrivit ca nuca de perete, conținutul lor neavând nicio legătură cu problematica procedurii de verificare a creanțelor^[53]. Dar elementele de topografie legală eronată par a fi cele mai mici păcate ale legiuitorului.

Alin. (3) vizează exclusiv problema creanțelor provenite din contractele de leasing care au fost reziliate de către locator/finan­țator înainte de data deschiderii procedurii de insolvență debitorului utilizator.

(3) Creanțele provenind din contracte de leasing, reziliate înainte de data deschiderii procedurii insolvenței, vor fi înregistrate (s.n.) astfel:

a) dacă proprietatea bunurilor ce fac obiectul contrac­tului de leasing se transferă debitorului, finanțatorul va dobândi o ipotecă legală asupra acelor bunuri, având rang egal cu cel al operațiunii de leasing inițiale, iar creanța sa va fi înregistrată potrivit prevederilor art. 159 alin. (1) pct. 3;

b) dacă bunurile ce fac obiectul contractului de leasing sunt recuperate, va fi înregistrată, beneficiind de ordinea de prioritate prevăzută la art. 161 pct. 8, dacă nu există alte bunuri care să confere titularului calitatea de creditor care beneficiază de o cauză de preferință, doar diferența dintre valoarea întregii creanțe și valoarea de piață a bunurilor ce fac obiectul contractului de leasing stabilită de un evaluator independent;

c) dacă unul sau mai multe din bunurile recuperate au fost valorificate de către societatea de leasing până la data întocmirii tabelului preliminar al creanțelor, pentru acestea se va deduce din totalul creanței de înregistrat prețul obținut din vânzare.

Trei ipoteze prefigurează legiuitorul.

Prima. Dacă proprietatea asupra bunurilor se transferă (anticipat față de prevederile inițiale ale contractului, care vedeau acest transfer realizat doar după plata integrală a prețului) debitorului, simultan cu acest transfer finanțatorul va dobândi o ipotecă legală asupra acelor bunuri, iar creanța va fi înregistrată „potrivit prevederilor art. 159 alin. (1) pct. 3”. Textul poate fi criticat din mai multe perspective, dar este net superior omologului său din ipoteza clauzei de rezervă a dreptului de proprietate [art. 123 alin. (6)].

În primul rând, nu menționează cine și cum decide că acest transfer post‑reziliere are loc. Este îndeobște cunoscut că rezilierea este un remediu pus la îndemâna creditorului pentru a pune capăt cu efecte ex nunc unei relații contractuale în care debitorul nu își execută obligațiile^[54]. În cazul în care contractul nu mai există, fiind desființat tocmai prin reziliere, este firesc ca lucrurile să (re)devină cum au fost. Finanțatorul a fost proprietar, ca urmare a rezilierii el nu poate să nu (mai) fie proprietar, pentru că rezilierea nu poate produce un asemenea transfer de proprietate. Prin urmare, cunoaștem că transferul de proprietate vizat nu poate fi un efect al rezilierii (aceasta având un efect distructiv, nu constructiv), dar nu cunoaștem coordonatele acestui transfer. Este produsul unui consensus (acordul beneficiarului este indispensabil)? Este un drept potestativ legal acordat de legiuitor (care în dreptul comun nu există, dar nici în prevederile din legea insolvenței)? Totuși, odată depășite aceste dileme, pornind de la ideea că transferul a avut loc, legiuitorul prevede expressis verbis că fostul proprietar (încă neplătit integral) dobândește o ipotecă legală asupra acelor bunuri. Iarăși, prin comparație cu soluția nefastă de la art. 123 alin. (6) LPPII, un real progres. În ipoteza paralelă, fostul proprietar ar trebui să beneficieze de o cauză de preferință (o chestiune abstractă; ipoteca legală este un termen mult mai precis și concret), potrivit art. 2.347 C. civ. (surpriză, art. 2.347 C. civ., așa cum am văzut, nu generează și nu poate genera niciun fel de cauze de preferință). Ipoteca legală va avea rangul egal cu cel al operațiunii de leasing inițiale, în acest context rang însemnând data sau marcajul temporal al operațiunii de leasing, care, fiind operațiune asimilată, trebuie înregistrată în registrele de publicitate (RNPM, Cartea funciară, după caz). Ipoteca legală va dobândi acest rang „anticipat”, teoretic, surcla­sând orice garanție cu rang inferior (ulterior). Doar că, în practică, asemenea ipoteze sunt greu de imaginat. Utilizatorul nu poate constitui niciun fel de garanții (cel puțin nu fără acordul finanțatorului), nici finanțatorul nu poate constitui liber garanții asupra bunurilor date în leasing. Prin urmare, prevederea, chiar dacă pare a fi binevenită și corectă, este sterilă. În schimb, prevederea următoare pare a fi chiar eronată: „iar creanța sa va fi înregistrată potrivit prevederilor art. 159 alin. (1) pct. 3”. Art. 159 nu se preocupă de înregistrări, prin urmare, nu prea are vocația să dirijeze înregistrarea creanței ipotecare dobândite de către finanțator ca urmare a transferului de proprietate.