Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
122.696 views
1. Dreptul la pensie şi dreptul la muncă – drepturi fundamentale
a) În rândul drepturilor fundamentale consacrate în Constituţia României se află dreptul la pensie [Articolul 47 alin. (2), intitulat Nivelul de trai].
Curtea Constituțională a statornicit că, „dreptul la pensie este un drept preconstituit încă din perioada activă a vieţii individului, acesta fiind obligat prin lege să contribuie la bugetul asigurărilor sociale de stat procentual raportat la nivelul venitului realizat. Corelativ, se naşte obligaţia statului ca în perioada pasivă a vieţii individului să îi plătească o pensie al cărei cuantum să fie guvernat de principiul contributivităţii, cele două obligaţii fiind intrinsec şi indisolubil legate…”. De asemenea, a reţinut: „Prin sumele plătite sub forma contribuţiilor la bugetul asigurărilor sociale, persoana în cauză practic şi-a câştigat dreptul de a primi o pensie în cuantumul rezultat prin aplicarea principiului contributivităţii…”[1].
Conform aceleiaşi decizii, „reducerea cuantumului pensiei contributive, indiferent de procent şi indiferent de perioadă, nu poate fi realizată. Rezultă că art. 53 din Constituţie nu poate fi invocat ca temei pentru restrângerea exerciţiului dreptului la pensie”.
Invocând art. 1 din Prorocolul nr. 1 la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Curtea Constituţională a considerat, pe bună dreptate, că pensia este un bun care intră sub protecţia acestui text[2].
Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, în Hotărârea din 10 septembrie 2015 (Cauza C-408/14), a statuat că art. 4 alin. (3) din Tratatul privind Uniunea Europeană, coroborat cu Statutul funcţionarilor acestei Uniuni, trebuie interpretat în sensul că se opune unei reglementări a unui stat membru care poate să determine reducerea sau refuzul acordării pensiei pentru limită de vârstă care ar fi datorată unui lucrător salariat, cetăţean al statului membru respectiv, în temeiul prestaţiilor pe care le-a efectuat potrivit legislaţiei aceluiaşi stat membru[3].
Rezultă din cele ce preced că dreptul la pensie, fiind un drept findamental al o,ului trebuie întocmai respectat de autorităţile statale, iar pensia cuvenită în temeiul contribuţiilor plătite nu poate fi redusă sau neacordată.
b) Dreptul la muncă nu este consacrat direct de art. 41 alin. (1) din Constituția României, acesta având redactarea: „Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit. Alegerea profesiei, a meseriei sau a ocupaţiei, precum şi a locului de muncă este liberă”.
În virtutea acestui text, art. 3 alin. 1 din Codul muncii prevede: „Libertatea muncii este garantată prin Constituţie. Dreptul la muncă nu poate fi îngrădit”.
Observăm că atât legea fundamentală, cât şi Codul muncii nu proclamă direct dreptul la muncă[4]. Dar, potrivit normelor internaţionale, unul din drepturile esenţiale ale omului este chiar dreptul la muncă. Acesta este un drept „viu” și fundamental al omului[5].
Declaraţia universală a drepturilor omului[6] proclamă că orice persoană are dreptul la muncă, la libera alegere a profesiei şi a felului muncii, la condiţii echitabile şi satisfăcătoare de prestare a acestei munci (art. 23 pct. 1). În acelaşi sens, art. 6 pct. 1 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale[7]prevede că dreptul la muncă cuprinde dreptul pe care îl are orice persoană de a‑şi câştiga existenţa printr‑o muncă liber aleasă sau acceptată[8]. La rândul său, Carta Drepturilor Fundamentale a Uniunii Europene[9] proclamă că „orice persoană are dreptul la muncă şi dreptul de a exercita o ocupaţie aleasă sau acceptată în mod liber” [art. 15 alin. (1)].
Aşa cum se arată în literatura juridică, temeiuri pertinente şi convingătoare ne îngăduie să denumim dreptul consacrat de art. 41 alin. (1) din Constituţie dreptul la muncă, acest text exprimând „într‑o corelaţie juridică necesară exigenţele libertăţii cetăţeanului cu economia de piaţă şi cu caracterul social al statului”[10].
România, stat membru al Uniunii Europene, ar trebui să coreleze dispoziţiile Codului muncii [art. 3 alin. (1)] cu art. 15 alin. (1) din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. Este necesară o consacrare directă a dreptului la muncă, nu una indirectă. Acest drept nu trebuie dedus, ci reglementat expres, mai ales că sunt precizate constituţional dreptul la protecţia socială a muncii şi dreptul la un nivel de trai decent, drepturi în care este încorporat şi dreptul la salariu[11].
Fiind o componentă a dreptului la muncă, salariul reprezintă contraprestaţia care i se cuvine angajatului pentru activitatea profesională îndeplinită în beneficiul angajatorului, căruia îi revine obligaţia de a‑l acorda[12].
Aşa fiind, pentru munca prestată fiecare angajat are dreptul la un salariu exprimat in bani [art. 159 alin. (2) din Codul muncii].
În considerarea acestui text, Curtea Constituţională a reţinut că „salariul constituie contraprestaţia angajatorului în raport cu munca prestată de către angajat în baza unor raporturi de muncă”, iar „dreptul la salariu este corolarul unui drept constituţional”[13]. De asemenea, a reţinut că „dreptul la salariu se bucură, în egală măsură de protecţia acordată dreptului la muncă, fiind o componentă a acestuia, dar şi de protecţia acordată dreptului de proprietate, întrucât reprezintă un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale”[14].
2. Reglementarea cumulului pensiei cu salariul
Legea nr. 263/2010 privind sistemul public de pensii[15], în vigoare în cea mai mare parte a sa până la 1 septembrie 2023, prevede că pot cumula pensia cu venituri provenite din salariu pentru care asigurarea este obligatorie, următoarele categorii de pesnionari:
a) pensionarii pentru limită de vârstă;
b) nevăzătorii;
c) pensionarii de invaliditate gradul III, precum şi copiii, pensionari de urmaş, încadraţi în gradul III de invaliditate;
d) copiii, pensionari de urmaş.
Soţul supravieţuitor, beneficiar al unei pensii de urmaş, poate cumula pensia cu venituri din activităţi profesionale pentru care asigurarea este obligatorie, dacă acestea nu depăşesc 35% din câştigul salarial mediu (art. 118).
La rândul său, art. 105 din Legea nr. 360/2023 privind sistemul public de pensii[16], text care va intra în vigoare la 1 septembrie 2023, dispune:
„În sistemul public de pensii, pensionarii pot cumula pensia cu venituri dintr-o activitate pentru care se datorează contribuţii de asigurări sociale, potrivit Codului fiscal, precum şi persoanele care desfăşoară activitate în calitate de prestator casnic, potrivit Legii nr. 111/2022, şi care datorează contribuţia de asigurări sociale, indiferent de nivelul acestora, cu excepţia:
a) soţului supravieţuitor beneficiar al unei pensii de urmaş care realizează venituri lunare aflându-se în una dintre situaţiile prevăzute la art. 6 alin. (1) a), b) sau d), mai mari decât salariul minim brut pe ţară garantat în plată;
b) pensionarului, beneficiar al unei pensii anticipate, care realizează venituri lunare aflându-se în una dintre situaţiile prevăzute la art. 6 alin. (1) a), b) sau d)”.
Art. 6 alin. (1) lit. a), b) şi d) priveşte:
a) persoanele care desfăşoară activităţi pe bază de contract individual de muncă;
b) funcţionarii publici;
d) persoanele care îşi desfăşoară activitatea în funcţii elective sau care sunt numite în cadrul autorităţii executive, legislative ori judecătoreşti, pe durata mandatului, precum şi membrii cooperatori dintr-o organizaţie a cooperaţiei meşteşugăreşti, ale căror drepturi şi obligaţii sunt asimilate, în condiţiile prezentei legi, cu cele ale persoanelor prevăzute la lit. a)-c).
3. Continuarea activităţii după îndeplinirea condiţiilor privind vârsta standard de pesnionare şi stagiul minim de cotizare
Este reglementată diferit de Codul muncii şi de Legea nr. 360/2023.
Conform art. 56 alin. (4) din Codul muncii, „pe baza unei cereri formulate cu 30 de zile înainte de data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare şi cu aprobarea angajatorului, salariatul poate fi menţinut în aceeaşi funcţie maximum 3 ani peste vârsta standard de pensionare, cu posibilitatea prelungirii anuale a contractului individual de muncă”.
Potrivit art. 46 din Legea nr. 360/2023, persoanele asigurate în sistemul public de pensii care îndeplinesc condiţiile de înscriere la pensie privind vârsta standard de pensionare şi stagiul minim de cotizare pot opta între acordarea pensiei pentru limită de vârstă şi continuarea activităţii, cu acordul anual al angajatorului, până la împlinirea vârstei de 70 de ani.
„Vârsta standard de pensionare este de 65 de ani atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei. Atingerea acestei vârste se realizează prin creşterea vârstelor standard de pensionare, conform eşalonării prevăzute în anexa nr. 5”.
Stagiul minim de cotizare contributiv este de 15 ani, atât pentru femei, cât şi pentru bărbaţi, iar stagiul complet de cotizare contributiv este de 35 de ani [art. 47 alin. (1)-(3)].
Egalizarea vârstei de pensionare a femeilor cu cea a bărbaţilor reprezintă o consecinţă a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 387/2018[17], care a determinat modificarea art. 56 alin. (1) lit. c) din Codul muncii.
Prin decizia amintită, Curtea a statuat, în esenţă, că, privită din perspectiva unei femei care doreşte să îşi exercite dreptul la muncă în aceleaşi condiţii ca bărbaţii, reglementarea (din Codul muncii) nu apare ca o măsură favorabilă, menită să vină în sprijinul său, ci îmbracă valenţele unei discriminări negative, având ca temei criteriul sexului.
Într‑adevăr, vârsta mai redusă de pensionare a femeii este un beneficiu al acesteia. Dar „transformarea acestui beneficiu legal în consecinţă asupra încetării contractului individual de muncă, ce decurge ope legis, dobândeşte valenţe constituţionale, în măsura în care ignoră voinţa femeii de a fi supusă unui tratament egal cu cel aplicabil bărbaţilor”.
Prin urmare, de vreme ce a solicitat continuarea activităţii după împlinirea vârstei standard de pensionare, înscrisă în Anexa 5 a legii, contractul său de muncă (al femeii salariat) nu va înceta de drept la acest moment, ci la împlinirea vârstei de 65 de ani. Desigur că poate înceta şi anterior acestei vârste la solicitarea salariatei.
Este probabil motivul pentru care într‑o speţă s‑a reţinut: „Continuarea raporturilor de muncă este doar o vocaţie, o facultate a salariatei, putând opta pentru aceasta progresiv, anual. Prin urmare, nu este necesar ab initio să solicite continuarea raporturilor până la 65 de ani, ci o poate solicita pe perioade succesive, fără ca aceasta să afecteze substanţa dreptului. Or, în situaţia permisă în care salariata a solicitat prelungirea raporturilor de muncă pentru un an, după împlinirea vârstei standard de pensionare. însă i s‑a negat acest drept, dar cu condiţia prelungirii iniţiale pentru încă un an i se deschide dreptul de a pretinde ulterior continuarea raporturilor de muncă până la împlinirea vârstei de 65 ani”[18].
În temeiul art. 56 alin. (3) din Codul muncii, angajatorul nu poate îngrădi sau limita dreptul salariatei de a continua astfel activitatea. Cu alte cuvinte, el este obligat să ia act de opţiunea acesteia şi să‑i permită să‑şi menţină calitatea de angajată până la împlinirea vârstei respective, la fel ca bărbaţii[19].
Dar în ipoteza continuării activităţii femeii până la vârsta de 65 de ani, la fel ca bărbaţii, dreptul la pensie nu se va deschide anterior, ci doar la această vârstă când contractul său de muncă va înceta de drept.
Observăm diferența de reglementare între cele două acte normative (Codul muncii şi Legea nr. 360/2023) cu privire la durata prelungirii activității, cu acordul angajatorului, după împlinirea vârstei standard de pensionare: 3 ani, respectiv 5 ani.
Având în vedere că Legea nr. 360/2023 are un caracter special față de Codul muncii – reglementare generală, şi că primul act normativ reprezintă o nouă opțiune a legiuitorului, prelungirea este posibilă legal, cu până la 5 ani, adică până la vârsta de 70 de ani.
4. Restricţii
Sunt statornicite de art. 46 alin. (2) din Legea nr. 360/2023, care prezintă redactarea: „Persoanele asigurate în sistemul public de pensii care îndeplinesc condiţiile de înscriere la pensie prevăzute la alin (1) pot opta între acordarea pensiei pentru limită de vârstă şi continuarea activităţii, cu acordul anual al angajatorului, până la împlinirea vârstei de 70 de ani”.
Conform anexei nr. 5 la lege, vârsta standard pentru femei, în perioada ianuarie-mai 2024 este de 62/2 ani începând cu luna ianuarie 2015.
Trebuia adăugat însă că potrivit art 56 alin. (1) lit. c) din Codul muncii şi a Deciziei Curţii Constituţionale nr. 387/2018[20], salariata are dreptul să opteze:
– fie pentru deschiderea dreptului la pensie şi încetarea de drept a contractului individual de muncă existent;
– fie pentru continuarea acestui contract, până la împlinirea vârstei de pensionare prevăzute pentru bărbaţi, adfică 65 de ani, fără posibilitatea deschiderii dreptului la pensie decât după această vârstă.
Prin Decizia precitată, Curtea a admis excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 56 alin. (1) lit. c) teza întâi din Codul muncii şi a constatat că acestea sunt constituționale în măsura în care sintagma „condiţii de muncă standard” nu exclude posibilitatea fe,eii de a solicita continuarea executării contractului individual de muncă , în condiţii identice cu bărbatul, respectiv până la împlinirea vârstei de 65 ani.
Aceeaşi soluţie a fost pronunţată şi prin Decizia nr. 112/2021 în ceea ce priveşte situaţia femeilor încadrate în funcţii publice, cu referire la art. 517 alin. (1) lit. d) din Codul administrativ, cănform căruia raportul de serviciu existent încetează de drept la data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare, dacă persoana care are competenţa de numire în funcţie publică nu dispune aplicarea prevederilor alin. (2), potrivit căruia „în mod excepţional, pe baza unei cereri formulate cu 2 luni înainte de data îndeplinirii cumulative a condiţiilor de vârstă standard şi a stagiului minim de cotizare pentru pensionare şi cu aprobarea conducătorului autorităţii sau instituţiei publice, funcţionarul public poate fi menţinut în funcţia publică deţinută maximum 3 ani peste vârsta standard de pensionare, cu posibilitatea prelungirii anuale a raportului de serviciu. Pe perioada în care este dispusă menţinerea în activitate pot fi aplicate dispoziţiile art. 378”[21].
În considerentul de la pct. 29 al Deciziei nr. 112/2021, Curtea a reţinut: „În prima ipoteză, când optează pentru deschiderea dreptului la pensie, raportul de serviciu în curs încetează de drept. Din contră, în măsura în care funcţionarul public femeie optează pentru continuarea raportului de serviciu până la împlinirea vârstei de pensionare prevăzute de lege pentru bărbaţi, exerciţiul dreptului la muncă nu este condiţionat de voinţa angajatorului, dar dreptul la pensie nu va putea fi solicitat simultan”.
În scopul aplicării dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 360/2023, Casa Naţională de Pensii Publice a emis un comunicat adresat caselor teritoriale, în care s-a precizat:
„Prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 360/2023 se aplică astfel:
1. în situația persoanelor asigurate în sistemul public de pensii care îndeplinesc condțiile de înscriere la pensie pentru limită de vârstă respectiv vârsta standard de pensionare și stagiul minim de cotizare contributiv prevăzute în anexa nr. 5 la Legea nr. 360/2023, începând cu data intrării în vigoare a legii, respectiv cu data de 01.09.2024, pot opta pentru acordarea pensiei pentru limită de vârstă sau continuarea activității, până la împlinirea vârstei de 70 ani, în condițiile prevăzute de art. 46 alin. (2) din legea menționată.
2. în perioada 1 ianuarie 2024 – 31 august 2024, în cazul persoanelor asigurate în sistemul public de pensii care fac obiectul alin. (2), condțiile de înscriere la pensie pentru limită de vârstă sunt vârsta standard de pensionare și stagiul minim de cotizare prevăzute în anexa nr. 5 la Legea nr. 263/2010.
Prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 360/2023 nu se aplică în cazul persoanelor care au îndeplinit condțiile de vârstă standard de pensionare și stagiu minim de cotizare/stagiu minim de cotizare contributiv, anterior datei de 1 ianuarie 2024, persoanelor care au deja calitatea de pensionar precum și celor care se vor pensiona ulterior datei de 1 ianuarie 2024 cu reducerea vârstețstandard de pensionare.
Având în vedere cele de mai sus, în contextul Deciziilor nr. 387/2018 și nr. 112/2021 ale Curții Constituționale, femeilor care fac obiectul acestor decizii le sunt aplicabile prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 360/2023 la împlinirea vârstei de 65 ani, respectiv dacă împlinirea acestei vârste se realizează după data de 01.01.2024, data intrării în vigoare a respectivului articol.
Menționăm totodată că este necesar ca, persoanele prevăzute la art. 46 alin. (2) din Legea nr. 360/2023 care solicită acordarea pensiei pentru limită de vârstă începând cu data de 1 ianuarie 2024, trebuie să facă dovada prin adeverință eliberată de angajator în care să se menționeze că nu fac obiectul art. 46 alin. (2) din lege, precum și prin declarație pe propria răspundere că nu continuă activitatea până la împlinirea vârstei de 70 de ani”.
5. Critica dispoziţiilor art. 46 alin. (2) din Legea nr. 360/2023
În opinia noastră, aceste dispoziţii au un caracter neconstituţional.
Aşa cum a explicat supra la pct. 1, dreptul la pensie și dreptul la muncă sunt drepturi fundamentale, consacrate de Constituția României [art. 47 alin. (2), respectiv art. 41 alin. (1)], de normele europene și internaționale.
Cele două categorii de drepturi nu pot fi condiționate. De vreme ce sunt îndeplinite condițiile pentru exercitarea lor, ele trebuie acordate.
Îndeplinirea vârstă legale de pensionare, precum și a stagiului minim de cotizare (15 ani) la fondul de asigurări sociale, deschide dreptul la pensie şi, evident, plata acesteia.
Exercitarea dreptului la muncă după vârsta de 65 de ani, până la 70 de ani sau mai mult, cu acordul angajatorului, dă dreptul la plata salariului.
Raporturile de asigurări sociale, într-o atare ipoteză, nu pot depinde de raporturile de muncă și nici invers. Ele sunt independente unele faţă de altele și nu trebuie condiționate.
Se pare că legiuitorul, prin noua reglementare (Legea nr. 360/2023) s-a inspirat din cele două Decizii ale Curții Constituționale (nr. 387/2018 şi nr. 112/2021). Numai că cele două situații nu sunt identice, iar obiectul cu care s a confruntat Curtea a fost diferit. Dacă soluţia în acele decizii a vizat combaterea discriminării în privința vârstei de pensionare dintre femei și bărbați, principiul nediscriminării a impus, ca și încetarea raporturilor de muncă să conducă la ambele sexe la aceeași vârstă de 65 de ani. Dacă, prin ipoteză, femeile ar fi putut cumula pensia cu salariu anterior acestei vârste, discriminați ar fi fost bărbații ceea ce nu putea fi de acceptat.
Sperăm că Avocatul Poporului, în virtutea prerogativei sale, să sesizeze Curtea Constituţională, invocând neconstituţionalitatea art. 46 alin. (2) din Legea nr. 360/2023, iar această instanţă să decidă în acest sens. Într-adevăr, textul respectiv nesocoteşte Legea fundamentală.
6. Concluzii
6.1. În cazul bărbaților
a) Contractul individual de muncă încetează de drept la data îndeplinirii cumulative a condițiilor de vârstă standard (65 de ani) și a stagiului minim de cotizare (15 ani), în temeiul art. 56 alin. (1) lit. c) din Codul muncii.
Din acest moment, ei au dreptul la pensie pentru limită de vârstă. Pot încheia însă un nou contract cu același sau cu alt angajator, pe durată nedeterminată sau determinată (art. 12 şi art. 83 lit. g din Codul muncii).
În aceste condiții, pensionarii bărbați cumulează cele două calități, cea de pensionar și cea de salariat, beneficiind atât de pensie, cât şi de salariu.
b) Contractul individual de muncă nu încetează în situația în care ei, cu acordul angajatorului, sunt menținuți în aceeași funcție maximum 3 ani peste vârsta standard de pensionare, cu posibilitatea prelungirii anuale a contractului, așa cum dispune art. 56 alin. (4) din Codul muncii sau până la împlinirea vârstei de 70 de ani, deci peste 5 ani, conform art. 46 alin. (2) din Legea nr. 360/2023. Numai că în această din urmă ipoteză este consacrată interdicția cumulului pensiei cu salariul.
Reiterăm opinia exprimată anterior în sensul că textul precitat este neconstituțional.
6.2. În cazul femeilor
a) Contractul individual de muncă încetează de drept la împlinirea vârstei stabilită în Anexa nr. 5 a Legii nr. 263/2010, respectiv a Legii nr. 360/2023 (în perioada ianuarie-mai 2024, această vârstă este de 62/2 ani) şi a stagiului minim de cotizare de 15 ani.
Din acest moment, femeilor-salariate li se deschide dreptul la pensie pentru limită de vârstă. Ele însă, pot încheia un nou contract pe durată nedeterminată sau determinată cu acelaşi sau cu un alt angajator.
În aceste condiţii, angajatele cumulează cele două calităţi, cea de pesionar şi cea de salariat, beneficiind de cumulul pensiei cu salariul.
b) Dacă însă ele solicită continuarea activităţii până la 65 de ani, ca bărbaţii, iar angajatorul este obligat să fie de acord cu solicitarea, contractul lor de muncă încetează de drept la această vârstă.
Ca urmare, dreptul lor la pensie se deschide în acest moment (egalitate cu bărbaţii).
c) Şi angajatele pot solicita continuarea activităţii cu acorul angajatorului, peste vârsta de 65 de ani, fiind menţinute în aceeaşi funcţie maximum 3 ani, cu posibilitatea prelungirii anuale a contractului, în temeiul art. 56 alin. (4) din Codul muncii, sau până la împlinirea vârstei de 70 de ani, aşa cum dispune art. 46 alin. (2) din Legea nr. 360/2023. Numai că acest din urmă text (în opinia noastră este neconstituţional) consacră interdicţia cumulului pensiei cu salariul.
În acest context, afirmăm categoric că nu trebuie mărită discreţionar vârsta de pensionare!
[1] Decizia nr. 872/2010 (publicată în M. Of. nr. 433 din 28 iunie 2010); în acelaşi sens este şi Decizia nr. 940/2011 (publicată în M. Of. nr. 706 din 6 octombrie 2011).
[2] Decizia nr. 873/2010 (publicată în M. Of. nr. 433 din 28 iunie 2010).
[3] Constituţia României, Ediţia a 2-a îngrijită şi adnotată de T. Toader şi M. Safta, Ed. Hamangiu, 2016, p. 254.
[4] Ca excepție, dar totuși pur declarativ, Legea nr. 116/2002 privind prevenirea și combaterea marginalizării sociale (publicată în M. Of. nr. 193 din 21 martie 2002), modificată ulterior, prevede garantarea dreptului la un loc de muncă (art. 2).
[5] C.A. Moarcăș, Dreptul la muncă un drept „viu” și fundamental al omului. Evoluție și transformări 2003-2023, în RRDM nr. 3/2023, pp. 44-68.
[6] Adoptată de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite în anul 1948.
[7] Adoptat de Adunarea Generală a Organizației Națiunilor Unite la 16 decembrie 1966 prin Rezoluția 2200 A (XXI). România a ratificat Pactul la 9 decembrie 1974, făcând rezervă la art. 26 paragraful 1.
[8] A se vedea M. Volonciu, Libertatea muncii, principiu fundamental al dreptului muncii, în „Studii de drept românesc” nr. 3‑4/1991, p. 152.
[9] Potrivit Jurnalului Oficial al Uniunii Europene nr. C 303/1 din 14 decembrie 2007.
[10] M. Constantinescu, I. Deleanu, A. Iorgovan, I. Muraru, F. Vasilescu, I. Vida, Constituția României – comentată și adnotată, Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, București, 1992, p. 95; E.S. Tănăsescu, în M. Constantinescu, A. Iorgovan, I. Muraru, E.S. Tănăsescu, Constituția României revizuită – comentarii și explicații, Ed. All Beck, București, 2004, p. 86.
[11] I.T. Ștefănescu, Tratat teoretic şi practic de drept al muncii, ed. a IV‑a, revăzută şi adăugită, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2017. p. 89.
[12] A Ţiclea, Tratat teoretic şi practic de dreptul muncii, Ed. Universul Juridic, București, 2023, pp. 62-63.
[13] Decizia nr. 872/2010 și 874/2010 (publicate în M. Of. nr. 433 din 28 iulie 2010); dec. nr. 66/2012 (publicată în M. Of. nr. 232 din 6 aprilie 2012); dec. nr. 256/2012 (publicată în M. Of. nr. 342 din 21 mai 2012); dec. nr. 529/2012 (publicată în M. Of. nr. 448 din 17 iulie 2012); dec. nr. 635/2012 (publicată în M. Of. nr. 572 din 10 august 2012); dec. nr. 655/2012 (publicată în M. Of. nr. 571 din 10 august 2012); dec. nr. 712/2012 (publicată în M. Of. nr. 599 din 21 august 2012); dec. nr. 756/2012 (publicată în M. Of. nr. 722 din 24 octombrie 2012); dec. nr. 169/2015 (publicată în M. Of. nr. 339 din 18 mai 2015); dec. nr. 210/2015 (publicată în M. Of. nr. 345 din 20 mai 2015).
[14] Decizia nr. 169/2015; dec. nr. 210/2015; dec. nr. 435/2015 (publicată în M. Of. nr. 567 din 29 iulie 2015); dec. nr. 810/2015 (publicată în M. Of. nr. 118 din 16 februarie 2016).
[15] Publicată în M. Of. nr. 852 din 20 decembrie 2010, modificată ulterior.
[16] Publicată în M. Of. nr. 852 din 1089 din 4 decembrie 2023.
[17] Publicată în M. Of. nr. 642 din 24 iulie 2018. În acelaşi sens, este şi Decizia nr. 112/2021 (publicată în M. Of. nr. 353 din 7 aprilie 2021).
[18] C. Ap. Bacău, s. I civ., dec. nr. 155/2022 (sintact.ro).
[19] C. Ap. Timișoara, s. conflicte de muncă și asigurări sociale, dec. nr. 468/2021, Revista română de jurisprudență nr. 4/2021, p. 199.
[20] Publicată în M. Of. nr. 642 din 24 iulie 2018.
[21] Acest text reglementează ocuparea unei funcţii publice în baza unui raport de serviciu cu timp parţial.