Critici privind interpretarea greşită a actului juridic dedus judecăţii prin schimbarea naturii ori înţelesului lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia. Recurs nefondat

20 sept. 2022
Vizualizari: 1265
  • Legea nr. 18/1991: art. 32
  • Legea nr. 7/1996: art. 26 alin. (1) şi (2)
  • NCC: art. 969 alin. (1)
  • NCPC: art. 274
  • NCPC: art. 304 pct. 8

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 București la data de 18.12.2008, sub nr. x/2008, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B., C. și D., solicitând obligarea acestora să îi lase în deplină proprietate și liniștită posesie terenul intravilan în suprafață de 4000 mp situat în București, str. x, precum și evacuarea acestora de pe terenul în litigiu, conform identificării din titlul de proprietate nr. x/28.09.2007.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 1362 din 18 septembrie 2019)


 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte apreciază asupra caracterului nefondat al acestora, după cum urmează:

– Cel dintâi motiv de recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. – „când instanța, interpretând greșit actul juridic dedus judecății, a schimbat natura ori înțelesul lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia” – a fost invocat formal de către recurenți, observându-se că în cuprinsul memoriului de recurs critica cu acest conținut nu a fost dezvoltată în niciun fel cu referire la cazul dedus judecății, prin a se arăta în concret, spre exemplu, care anume din actele deduse judecății sau implicate în analiza instanței ar fi fost greșit interpretate de aceasta și, desigur, sub ce aspect actul interpretării ar fi fost realizat eronat.

Solicitându-se lămuriri de către instanță în legătură cu acest motiv la termenul de dezbatere a recursului, recurenții-reclamanți au precizat prin apărătorul lor că actul juridic dedus judecății interpretat greșit de instanță este buna credință a pârâților și că, în soluționarea cauzei, nu s-ar fi ținut cont de hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă.

Înalta Curte are în vedere că prin motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se invocă încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ. (potrivit căruia convențiile legal făcute au putere de lege între părțile contractante) prin interpretările date de instanța de judecată conținutului (clauzelor) unui anume act juridic, denaturându-i astfel înțelesul ori natura acestuia.

Cum soluționarea prezentei acțiuni în revendicare nu a presupus astfel de activități din partea instanțelor de fond în legătură cu actele juridice deținute de ambele categorii de părți litigante aflate în concurs și cum buna credință a intimaților-pârâți – element subiectiv exterior conținutului actelor juridice realizate de aceștia în legătură cu bunul imobil revendicat – nu poate constitui „actul juridic dedus judecății” în prezenta cauză, în sensul art. 304 pct. 8 C. proc. civ., pentru a deschide recurenților calea unor critici de nelegalitate formulate pe acest temei legal, Înalta Curte reține ca fiind lipsit de conținut acest prim motiv de recurs.

– Cel de-al doilea motiv de recurs a fost întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pretinzându-se, în esență, de către recurenți că acțiunea în revendicare ar fi trebuit soluționată în favoarea lor deoarece titlul lor de proprietate este preferabil și mai bine caracterizat decât cel al pârâților, că are la bază o hotărâre definitivă și irevocabilă de recunoaștere a dreptului, în timp ce al pârâților a fost încheiate pe risc, că ei dețin dreptul de la autorul originar, dobândit în urma reconstituirii dreptului de proprietate pe lege specială, pe când dreptul pârâților are la bază un titlu ce a fost constatat nul, iar actul juridic de dobândire a fost încheiat cu rea-credință.

Recurenții au mai susținut că soluția adoptată în cauză nesocotește dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție deoarece, în condițiile menționate, bunul imobil ar fi trebuit să revină în patrimoniul adevăratului proprietar care deține titlul de proprietate valabil.

O primă observație care se impune a fi făcută în legătură cu aceste critici este că ele pun în discuție criteriile de comparație necesare soluționării acțiunii în revendicare, ca și cum soluția adoptată în cauză ar fi rezultat al utilizării eronate a acestora de către instanțele de fond. Or, în realitate, se observă că ceea ce a condus la respingerea acțiunii în revendicare promovate de reclamanți a fost apărarea făcută în cauză de intimații-pârâți, întemeiată pe justificarea dobândirii proprietății asupra terenului revendicat prin uzucapiunea de scurtă durată, ale cărei condiții au fost constatate ca îndeplinite în persoana acestora.

O a doua observație este dată de împrejurarea că, dat fiind regimul de cale extraordinară de atac a recursului, circumscrisă exclusiv unui control în legalitate a hotărârilor instanțelor de apel atacate, elementele de fapt ale litigiului ori aprecierile realizate de instanțele de fond asupra acestora nu mai pot fi contestate ori rediscutate în această etapă procesuală.

Intră în această categorie spre exemplu, susținerea în sensul că actul pârâților de dobândire a bunului litigios, anume contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/5.09.2002, ar fi fost încheiat cu rea-credință, pe baza declarației făcută în cuprinsul actului, a cunoașterii situației juridice a terenului, ori afirmația că dreptul pârâților izvorăște dintr-un act juridic încheiat „pe riscul acestora”.

Or, în legătură cu aceste aspecte, se constată că, pe baza analizării probatoriului administrat, ambele instanțe au reținut, contrar susținerilor reclamanților din cuprinsul cererii de chemare în judecată, că deși titlul autoarei pârâților N. a fost anulat (prin Sentința civilă nr. 12318/14.11.2000 a Judecătoriei sector 4, rămasă definitivă și irevocabilă), titlurile lor de proprietate nu au fost desființate, aceștia fiind considerați dobânditori de bună-credință.

Astfel, s-a arătat că Sentința civilă nr. 12318/14.11.2000 a Judecătoriei sector 4 nu poate fi opusă altor persoane decât părțile acelui litigiu, în care pârâții din această cauză nu au fost atrași, iar Registrul de Transcripțiuni sau cuprinsul cărții funciare nu puteau furniza niciun element care să determine reaua-credință a pârâților sau a autorilor lor la momentul dobândirii terenului, câtă vreme la niciuna din datele încheierii actelor translative succesive nu a existat vreo notificare sau chemare în judecată a deținătorului titlului de proprietate, abia la 13.01.2009 fiind notată în cartea funciară existența litigiului în revendicarea celor 4.000 mp teren (în actualul proces).

Cât privește natura de act juridic încheiat „pe riscul” pârâților, s-a observat, de asemenea, că pârâții au dobândit terenul de la un proprietar tabular, dreptul de proprietate dobândit de R. în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/23.02.1996 fiind transcris în registrul de transcripțiuni sub nr. x/5.03.1996 la Judecătoria sector 4, în timp ce încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/5.09.2002 (titlul intimaților-pârâți) s-a realizat în temeiul extrasului de carte funciară pentru autentificarea nr. 2929/4.09.2002, eliberat de Judecătoria sector 4 în CF nr. x, care menționa inexistența de sarcini sau servituți asupra bunului imobil. În plus, reclamanții nu au probat că în conținutul Registrului de Transcripțiuni ar fi existat elemente care să poată da naștere unui dubiu în ceea ce privește calitatea de proprietar a vânzătorului.

Toate aceste date au fost apreciate de instanța de apel drept „repere obiective de natură a contura buna-credință a pârâților chemați în judecată”, aprecierile proprii în această direcție fiind regăsite ca dezlegate în mod identic și în Sentința civilă nr. 1010/7.07.2017 pronunțată în Dosar nr. x/2016 de Tribunalul București, hotărâre prin care a fost respinsă cererea acelorași reclamanți (introdusă la data de 5.01.2016) în constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/1996 și nr. y/1996, ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane fără capacitate procesuală de folosință, și ca nefondată, cu referire la constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/2002 (titlul pârâților) și sub nr. x/2014.

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

Se înțelege, de altfel, că subsumat celui de-al doilea motiv de recurs, recurenții-reclamanți au pus în discuție criteriile de comparare a titlurilor concurente, necesare soluționării acțiunii în revendicare deduse judecății, dar pe care le-au distorsionat sub aspectul unora din împrejurările de fapt ce au făcut obiectul statuărilor instanțelor de fond, potrivit celor anterior arătate.

Sunt nefondate criticile recurenților privitoare la neanalizarea de către instanța de apel a apărărilor lor în proces ori la neutilizarea procedeului comparării titlurilor de proprietate concurente deținute de fiecare din părțile litigante.

Se reține că atât prima instanță, cât și cea de apel au analizat în mod amplu și în amănunt situația drepturilor părților litigante, a titlurilor pe care se întemeiază acestea, ca și a titlurilor autorilor, stabilind deopotrivă că, întrucât ambele părți se sprijină pe titluri de proprietate apte din punct de vedere formal să facă dovada dreptului de proprietate, se impune compararea acestora pentru a stabili care dintre ele este preferabil.

De asemenea, în urma comparării titlurilor, au reținut că deși aparent titlul reclamanților ar fi preferabil – exclusiv în considerarea împrejurării că titlul autoarei originare a pârâților, N., a fost anulat prin hotărâre judecătorească (iar nu și a celorlalte împrejurări de fapt afirmate de recurenți în cuprinsul memoriului de recurs, relative la reaua-credință a pârâților, care ar fi dobândit bunul în baza unui act juridic încheiat „pe riscul acestora”) totuși, inacțiunea eficientă și la timp a acestora și a autorului lor în legătură cu bunul litigios a făcut posibilă nu doar crearea unui circuit juridic paralel al terenului, prin încheierea unor acte de vânzare-cumpărare succesive a acestuia, ci și condițiile necesare uzucapării sale de către pârâți, în condițiile juridice de uzucapiunii de scurtă durată. Astfel că, cercetând apărarea pârâților întemeiată pe efectele prescripției achizitive asupra terenului revendicat și constatând îndeplinirea condițiilor legale ale acesteia, instanțele de fond au respins pentru acest motiv cererea în revendicare, apreciind că invocarea cu succes a uzucapiunii de scurtă durată paralizează acțiunea reclamanților.

Așadar, concluzia instanțelor de fond și soluția adoptată în cauză nu sunt nici consecința ignorării apărărilor formulate de către reclamanți și nici a neutilizării procedeului juridic specific acțiunii în revendicare, cel al comparării de titluri, după cum fără temei critică recurenți, ci a reținerii ca întemeiată a apărării pârâților în sensul dobândirii proprietății suprafeței de teren în litigiu prin uzucapiunea de scurtă durată.

Contrar susținerilor critice ale recurenților, în soluționarea acțiunii, instanțele de fond nu au impus condiția anulării contractelor de vânzare-cumpărare ce s-au înscris în lanțul succesiv al transmisiunilor bunului litigios, dar neîndoielnic, au reținut acest element al situației de fapt tocmai pentru fixarea corectă a premisei de analiză a acțiunii în revendicare dedusă judecății, care a fost aceea în care ambele părți litigante exhibă titluri de proprietate valabile, ceea ce a impus necesitatea comparării acestora și observarea preferabilității lor.

În egală măsură, respingerea acțiunii în constatarea nulității absolute a titlului de proprietate deținut de intimații-pârâți (ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016, acțiune judecată până la acest moment în fond și apel) și buna-credință a acestora au constituit elemente pe baza cărora instanțele au reținut întrunirea condițiilor juridice ale uzucapiunii de scurtă durată în persoana intimaților-pârâți, apărare ce a condus la respingerea acțiunii în revendicare, iar nu argumente de preferabilitate a titlurilor comparate, pentru a se putea justifica critica recurenților asupra lipsei de relevanță a bunei-credințe a cumpărătorului în compararea titlurilor concurente.

Instanța de apel nu a argumentat soluția sa pe considerente specifice unei acțiuni în nulitatea contractelor, după cum nefondat critică recurenții, însă apărarea intimaților-pârâți întemeiată pe uzucapiunea de scurtă durată a provocat verificarea inclusiv a condiției bunei credințe a acestora și a autorilor lor la data fiecărei dobândiri a imobilului, mai ales întrucât împlinirea termenului posesiei s-a considerat a fi realizată prin joncțiunea posesiilor.

Cât privește afirmația în sensul că autorul A. nu poate fi considerat un proprietar nediligent, de vreme ce timp de 10 ani de zile s-a aflat în proces cu autoritățile Statului pentru recunoașterea dreptului la redobândirea terenului, Înalta Curte reține că pe durata soluționării litigiului înregistrat sub nr. x/2000 pe rolul Judecătoriei sector 4 (și, inițial, sub nr. x/1995, pe rolul Curții de Apel București), suprafața de teren dedusă judecății a făcut obiectul a nu mai puțin de trei acte juridice de vânzare-cumpărare încheiate în condiții de legalitate și cu bună-credință.

Aceasta, întrucât, s-a stabilit pe baza probelor administrate în fața instanțelor de fond, că încheierea actelor juridice a fost realizată pe baza verificărilor de publicitate imobiliară în registrele de transcripțiuni, iar mai apoi, în cartea funciară, și în condițiile în care chiar și prima vânzătoare, numita N., a fost atrasă în procesul purtat în Dosarul nr. x/2000 abia în anul 1997, în urma completării cererii inițiale de chemare în judecată din acest dosar, așadar ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 368/23.02.21996 cu R. (astfel cum rezultă din considerentele Sentinței civile nr. 12318/14.11.2000 a Judecătoriei sector 4, de ale cărei efecte se prevalează recurenții).

Totodată, s-a stabilit, că încheierea acestor acte juridice a avut loc în absența oricărei informări/notări/notificări din partea reclamanților ori a autorului lor asupra drepturilor pretinse asupra terenului ori asupra existenței litigiului, care să poată fi opuse pârâților, și, de asemenea, în absența unei elementare verificări a stării de fapt a terenului, care le-ar fi permis observarea edificării de construcții pe teren (autorizația deținută de intimații-pârâți cu nr. x a fost emisă în data de 1.08.2003, cu mult anterior emiterii titlului reclamanților) și, eventual, luarea la timp a unor măsuri necesare stopării circuitului juridic paralel al bunului.

Notarea existenței actualului litigiu în cartea funciară a terenului la 13.01.2009, s-a reținut de către instanțele de fond că a constituit prima măsură de informare și avertizare a terților asupra situației litigioase a bunului, măsură care s-a dovedit a fi târzie și ineficientă din acest motiv în sensul securizării terenului.

Prin urmare, dată fiind problematica speței, generată de existența unui circuit juridic paralel creat în legătură cu bunul litigios, se reține că singură, măsura promovării litigiului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2000 pe rolul instanțelor judecătorești timp de 10 ani zile, nu demonstrează un comportament suficient de diligent din partea autorului reclamantului de vreme ce a rezultat că în acest interval de timp terenul în cauză s-a aflat în circuitul civil fără nicio restricție, făcând obiectul mai multor tranzacții și servind ca bază a edificării mai multor construcții autorizate de către pârâți.

Atâta timp cât, după cum corect au reținut instanțele de fond, terenul s-a aflat în mod legal în circuitul civil, acesta putea deopotrivă face obiectul dobândirii în proprietate pe calea uzucapiunii, ale cărei condiții au fost stabilite ca fiind regăsite/întrunite în persoana intimaților-pârâți. Împrejurarea că bunul imobil revendicat a făcut obiectul legilor speciale de fond funciar ori că timp de 10 ani de zile autorul A. s-a aflat în proces pentru recunoașterea dreptului său la reconstituire nu pot constitui fine de neprimire a apărării formulate de intimații-pârâți, întemeiată pe uzucapiune, date fiind circumstanțele factuale arătate anterior.

Sub aspectul împrejurărilor de fapt ale cauzei, instanțele de fond au mai reținut că titlul autorului reclamanților, respectiv TP nr. x/28.09.2007, la emiterea căruia a obligat Sentința civilă nr. 12318/14.11.2000 a Judecătoriei sector 4 rămasă definitivă și irevocabilă, este ulterior celui al pârâților, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. x/5.09.2002, care, în plus, nici nu a fost supus publicității imobiliare în sistemul de carte funciară, dovadă fiind că pe verso-ul TP nr. x/28.09.2007 se menționează suprapunerea cu alte imobile care primiseră la data emiterii sale numere cadastrale și fuseseră înscrise în cartea funciară (unele din aceste numere fiind cele atribuite proprietății dobândite de intimații-pârâți, identificate cu nr. cadastral x și cu nr. de carte funciară x).

Contraargumentul recurenților-reclamanți (invocat pentru prima oară în recurs), întemeiat pe dispozițiile art. 26 alin. (1) și (2) din Legea nr. 7/1996 – în varianta în vigoare de până la data adoptării Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., respectiv 10 iunie 2011 – în sensul că dreptul de proprietate și celelalte drepturi reale sunt opozabile față de terți fără înscrierea în cartea funciară când provin din succesiune și sunt stabilite prin hotărâre judecătorească, nu poate fi reținut.

Astfel, dreptul recurenților-reclamanți nu are nici statutul de drept ce provine din succesiune – lanțul transmisiunilor succesorale fiind întrerupt prin preluarea terenului de către stat, iar dreptul dobândit de aceștia în temeiul TP nr. x/28.09.2007 are la bază o reconstituire realizată în baza Legii nr. 18/1991 – și nici statutul de drept stabilit prin hotărâre judecătorească, aceasta întrucât Sentința civilă nr. 1238/14.11.2000 a Judecătoriei sector 4, rămasă definitivă și irevocabilă, nu a dispus în mod direct asupra dreptului de proprietate, ci a recunoscut autorului A. dreptul la reconstituire, obligând Comisiile locale de fond funciar să-i reconstituie acestuia dreptul de proprietate asupra terenului de 1 ha. Dar, chiar astfel fiind, la data rămânerii definitive a acestei hotărâri, dreptul dobândit de autorul pârâților R. fusese deja transcris în registrul de publicitate imobiliară încă din 5.03.1996, sub nr. x.

Împrejurarea că reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 a fost solicitată și obținută de fostul proprietar, care a deținut terenul anterior preluării acestuia de către stat, constituie un argument de preferabilitate a titlului său în concursul cu cel exhibat de intimații-pârâți, însă, astfel cum rezultă din considerentele deciziei recurate, o atare împrejurare nu exclude incidența altor instituții juridice, cum ar fi cea a uzucapiunii de scurtă durată pe care aceștia din urmă au invocat-o și a cărei reținere de către instanțe a condus la respingerea acțiunii în revendicare.

Cât privește susținerea recurenților, prin care arată că s-ar fi opus excepției uzucapiunii invocată de pârâți ca apărare de fond, Înalta Curte are în vedere că ceea ce s-a reținut de către instanțele anterioare în legătură cu această împrejurare a fost nu absența unei opoziții procedurale din partea reclamanților în proces, ci absența unei opoziții pe fond, de natură să contrazică, prin probatoriile propuse și administrate, eventual, dovedirea condițiilor uzucapiunii de scurtă durată de către intimații-pârâți.

Sub aspectul condițiilor de fond ale prescripției achizitive, recurenții au susținut că au contestat elementul posesiei prin promovarea de acțiuni în revendicare, în nulitatea titlului de proprietate al pârâților, cu referire la acțiunea în nulitate ce face obiectul dosarului nr. x/2016, pe rolul Curții de Apel București, și prin plata impozitului pe proprietate.

Or, această apărare a reclamanților a fost în amănunt analizată de instanța de apel, arătându-se pertinent că litigiul finalizat prin pronunțarea Sentinței civile nr. 12318/2000 a Judecătoriei sector 4, ce a stat la baza emiterii TP nr. x/2007, nu ar putea fi văzut în semnificația atribuită de reclamanți, de act întreruptiv al posesiei exercitate de pârâți, câtă vreme el nu s-a purtat în contradictoriu nici cu aceștia și nici cu autorul R., astfel că, în temeiul art. 1202 C. civ., nici hotărârea pronunțată în soluționarea procesului nu este opozabilă decât părților acestuia, neputând profita și nici vătăma terților.

Această dezlegare a instanței de apel, pe argumentul întreruperii posesiei pârâților prin acțiunile promovate de reclamanți, nu a fost în mod real combătută sau criticată în recurs de aceștia, care s-au rezumat doar la reiterarea susținerilor lor în acest sens.

Analize similare au fost realizate de instanța de apel în legătură cu Dosarul nr. x/2009 având ca obiect contestația la executare inițiată de pârâtul B. ori în legătură cu procedurile execuționale finalizate cu procesele-verbale de punere în posesie din 19.05.2006 și din 20.06.2007.

Cât privește acțiunea în nulitatea titlului de proprietate al intimaților-pârâți, înregistrată sub nr. de dosar x/2016 și judecată până în faza apelului, prin Decizia nr. 139 A/1.02.2019 a Curții de Apel București, secția a IV – a civilă, se reține, de asemenea, că nu poate avea un atare efect cel puțin din două motive: în primul rând, întrucât respectiva acțiune a fost inițiată, cum s-a mai reținut anterior, la data de 5.01.2016, așadar cu mult ulterior datei reținute (necontestat) de instanța de apel ca fiind cea a epuizării termenului prescripției achizitive de 10 ani, respectiv 23.02.2006; în al doilea rând întrucât, potrivit art. 16 alin. (1) lit. c) din Decretul nr. 167/1958, efectul întreruptiv al termenului de prescripției îl poate produce doar o acțiune admisă. Or, până la acest moment, acțiunea în cauză a fost soluționată prin respingere.

Tot astfel, plata impozitului pe proprietate de către recurenți ori de către autorul lor nu putea avea loc, prin ipoteză, decât ulterior emiterii titlului de proprietate nr. x/2007, fapt realizat la 28.09.2007, așadar tot ulterior datei limită a împlinirii termenului de prescripție achizitivă.

Printr-o serie de alte critici, subsumate aceluiași motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenții-reclamanți au mai susținut că instanța de apel nu ar fi făcut cercetări pe fondul cauzei sub aspectul suprafeței de teren care a aparținut autorului lor conform registrului agricol și contractului de vânzare-cumpărare din 1929, nu ar fi verificat cu atenție contractele de vânzare-cumpărare dintre R. și intimații-pârâți, sub aspectul suprafețelor de teren vândute, că suprafața de teren din titlul lor se regăsește în registrul agricol ca amplasament și are la bază o cerere de reconstituire pe vechiul amplasament; în sfârșit, s-a susținut că instanța nu a ținut cont, când s-a pronunțat pe uzucapiune, de termenul prohibitiv de 10 ani instituit în materia vânzării-cumpărării prin dispozițiile art. 32 din Legea nr. 18/1991 modificată și că toate actele de înstrăinare succesivă a terenului ar fi intervenit în termenul prohibitiv de 10 ani, condiționarea desființării tuturor vânzărilor fiind impusă de Legea nr. 247/2007.

Înalta Curte reține că toate aceste critici au fost invocate omisso medio de către recurenți, pentru prima oară în recurs, cu toate că primele dintre ele, fiind privitoare la împrejurări de fapt ale cauzei, ar fi trebuit adresate în primul rând instanțelor de fond.

Argumentul fundamentat pe norma art. 32 din Legea nr. 18/1991, invocat de asemenea omisso medio, nu ar putea fi reținut și întrucât interdicția de înstrăinare prin acte între vii timp de 10 ani, socotiți de la începutul anului următor celui în care s-a făcut înscrierea proprietății, a fost instituită pentru categorii determinate de terenuri, din care nu face parte cel aflat în litigiu (respectiv pentru terenuri atribuite în baza art. 19 alin. (1) – membrilor cooperatori sau foștilor lucrători CAP stabiliți sau care urmează să se stabilească în localitate și nu dețin teren în proprietate în alte localități, art. 21-terenuri arabile de până la 10 ha atribuite familiilor care solicită și se angajează în scris să lucreze pământul, și art. 43- terenuri din zone montane sau defavorizate), terenul în dispută fiind unul supus procedurii de reconstituire în considerarea deținerii lui în proprietate de către autorul A., anterior preluării de către stat.

În plus, un atare argument, care ține de valabilitatea titlului de proprietate asupra terenului deținut de intimații-pârâți ar fi trebuit dedus cercetării judecătorești prin acțiunea specifică intentată de reclamanți, pentru constatarea nulității absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de intimații-pârâți și de autorii acestora, ce face obiectul Dosar nr. x/2016, acțiune ce a fost respinsă în fond și apel.

În sfârșit, faptul că imobilul litigios a făcut obiectul legilor speciale de fond funciar, nu constituie în sine argument pentru adoptarea unei alte soluții în cauză, în circumstanțele factuale reținute ca fiind prezente, în legătură cu imobilul revendicat, de către instanțele de fond, după cum nejustificat au pretins recurenții.

În considerarea tuturor acestor motive, apreciind că recursul declarat este nefondat, Înalta Curte îl va respinge, iar în temeiul art. 274 C. proc. civ. îi va obliga pe recurenți să plătească intimaților cheltuieli de judecată în recurs în sumă de 3000 RON, ca parte căzută în pretenții, cheltuieli ce constau în onorariu de avocat, justificat cu chitanța depusă la dosar, fila x.

Sursa informației: www.scj.ro.

Critici privind interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății prin schimbarea naturii ori înțelesului lămurit și vădit neîndoielnic al acestuia. Recurs nefondat was last modified: septembrie 20th, 2022 by Redacția ProLege

Jurisprudență

Vezi tot

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice

Despre autor:

Redacția ProLege

Redacția ProLege

Rubrica ACTUALITATE LEGISLATIVĂ aduce la cunoştinţa utilizatorilor principalele schimbări legislative survenite recent în diverse domenii, înlesnind astfel activitatea de informare şi de cercetare desfăşurată de practicieni şi reducând semnificativ şi eficient timpul dedicat respectivei activităţi.