Universuljuridic.ro PREMIUM
Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.
Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.
Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!
1.142 views
Analizând criticile de recurs formulate, Înalta Curte apreciază asupra caracterului nefondat al acestora, după cum urmează:
– Cel dintâi motiv de recurs, întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ. – „când instanţa, interpretând greşit actul juridic dedus judecăţii, a schimbat natura ori înţelesul lămurit şi vădit neîndoielnic al acestuia” – a fost invocat formal de către recurenţi, observându-se că în cuprinsul memoriului de recurs critica cu acest conţinut nu a fost dezvoltată în niciun fel cu referire la cazul dedus judecăţii, prin a se arăta în concret, spre exemplu, care anume din actele deduse judecăţii sau implicate în analiza instanţei ar fi fost greşit interpretate de aceasta şi, desigur, sub ce aspect actul interpretării ar fi fost realizat eronat.
Solicitându-se lămuriri de către instanţă în legătură cu acest motiv la termenul de dezbatere a recursului, recurenţii-reclamanţi au precizat prin apărătorul lor că actul juridic dedus judecăţii interpretat greşit de instanţă este buna credinţă a pârâţilor şi că, în soluţionarea cauzei, nu s-ar fi ţinut cont de hotărârea judecătorească definitivă şi irevocabilă.
Înalta Curte are în vedere că prin motivul prevăzut de art. 304 pct. 8 C. proc. civ. se invocă încălcarea principiului înscris în art. 969 alin. (1) C. civ. (potrivit căruia convenţiile legal făcute au putere de lege între părţile contractante) prin interpretările date de instanţa de judecată conţinutului (clauzelor) unui anume act juridic, denaturându-i astfel înţelesul ori natura acestuia.
Cum soluţionarea prezentei acţiuni în revendicare nu a presupus astfel de activităţi din partea instanţelor de fond în legătură cu actele juridice deţinute de ambele categorii de părţi litigante aflate în concurs şi cum buna credinţă a intimaţilor-pârâţi – element subiectiv exterior conţinutului actelor juridice realizate de aceştia în legătură cu bunul imobil revendicat – nu poate constitui „actul juridic dedus judecăţii” în prezenta cauză, în sensul art. 304 pct. 8 C. proc. civ., pentru a deschide recurenţilor calea unor critici de nelegalitate formulate pe acest temei legal, Înalta Curte reţine ca fiind lipsit de conţinut acest prim motiv de recurs.
– Cel de-al doilea motiv de recurs a fost întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., pretinzându-se, în esenţă, de către recurenţi că acţiunea în revendicare ar fi trebuit soluţionată în favoarea lor deoarece titlul lor de proprietate este preferabil şi mai bine caracterizat decât cel al pârâţilor, că are la bază o hotărâre definitivă şi irevocabilă de recunoaştere a dreptului, în timp ce al pârâţilor a fost încheiate pe risc, că ei deţin dreptul de la autorul originar, dobândit în urma reconstituirii dreptului de proprietate pe lege specială, pe când dreptul pârâţilor are la bază un titlu ce a fost constatat nul, iar actul juridic de dobândire a fost încheiat cu rea-credinţă.
Recurenţii au mai susţinut că soluţia adoptată în cauză nesocoteşte dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie deoarece, în condiţiile menţionate, bunul imobil ar fi trebuit să revină în patrimoniul adevăratului proprietar care deţine titlul de proprietate valabil.
O primă observaţie care se impune a fi făcută în legătură cu aceste critici este că ele pun în discuţie criteriile de comparaţie necesare soluţionării acţiunii în revendicare, ca şi cum soluţia adoptată în cauză ar fi rezultat al utilizării eronate a acestora de către instanţele de fond. Or, în realitate, se observă că ceea ce a condus la respingerea acţiunii în revendicare promovate de reclamanţi a fost apărarea făcută în cauză de intimaţii-pârâţi, întemeiată pe justificarea dobândirii proprietăţii asupra terenului revendicat prin uzucapiunea de scurtă durată, ale cărei condiţii au fost constatate ca îndeplinite în persoana acestora.
O a doua observaţie este dată de împrejurarea că, dat fiind regimul de cale extraordinară de atac a recursului, circumscrisă exclusiv unui control în legalitate a hotărârilor instanţelor de apel atacate, elementele de fapt ale litigiului ori aprecierile realizate de instanţele de fond asupra acestora nu mai pot fi contestate ori rediscutate în această etapă procesuală.
Intră în această categorie spre exemplu, susţinerea în sensul că actul pârâţilor de dobândire a bunului litigios, anume contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/5.09.2002, ar fi fost încheiat cu rea-credinţă, pe baza declaraţiei făcută în cuprinsul actului, a cunoaşterii situaţiei juridice a terenului, ori afirmaţia că dreptul pârâţilor izvorăşte dintr-un act juridic încheiat „pe riscul acestora”.
Or, în legătură cu aceste aspecte, se constată că, pe baza analizării probatoriului administrat, ambele instanţe au reţinut, contrar susţinerilor reclamanţilor din cuprinsul cererii de chemare în judecată, că deşi titlul autoarei pârâţilor N. a fost anulat (prin Sentinţa civilă nr. 12318/14.11.2000 a Judecătoriei sector 4, rămasă definitivă şi irevocabilă), titlurile lor de proprietate nu au fost desfiinţate, aceştia fiind consideraţi dobânditori de bună-credinţă.
Astfel, s-a arătat că Sentinţa civilă nr. 12318/14.11.2000 a Judecătoriei sector 4 nu poate fi opusă altor persoane decât părţile acelui litigiu, în care pârâţii din această cauză nu au fost atraşi, iar Registrul de Transcripţiuni sau cuprinsul cărţii funciare nu puteau furniza niciun element care să determine reaua-credinţă a pârâţilor sau a autorilor lor la momentul dobândirii terenului, câtă vreme la niciuna din datele încheierii actelor translative succesive nu a existat vreo notificare sau chemare în judecată a deţinătorului titlului de proprietate, abia la 13.01.2009 fiind notată în cartea funciară existenţa litigiului în revendicarea celor 4.000 mp teren (în actualul proces).
Cât priveşte natura de act juridic încheiat „pe riscul” pârâţilor, s-a observat, de asemenea, că pârâţii au dobândit terenul de la un proprietar tabular, dreptul de proprietate dobândit de R. în baza contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/23.02.1996 fiind transcris în registrul de transcripţiuni sub nr. x/5.03.1996 la Judecătoria sector 4, în timp ce încheierea contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/5.09.2002 (titlul intimaţilor-pârâţi) s-a realizat în temeiul extrasului de carte funciară pentru autentificarea nr. 2929/4.09.2002, eliberat de Judecătoria sector 4 în CF nr. x, care menţiona inexistenţa de sarcini sau servituţi asupra bunului imobil. În plus, reclamanţii nu au probat că în conţinutul Registrului de Transcripţiuni ar fi existat elemente care să poată da naştere unui dubiu în ceea ce priveşte calitatea de proprietar a vânzătorului.
Toate aceste date au fost apreciate de instanţa de apel drept „repere obiective de natură a contura buna-credinţă a pârâţilor chemaţi în judecată”, aprecierile proprii în această direcţie fiind regăsite ca dezlegate în mod identic şi în Sentinţa civilă nr. 1010/7.07.2017 pronunţată în Dosar nr. x/2016 de Tribunalul Bucureşti, hotărâre prin care a fost respinsă cererea aceloraşi reclamanţi (introdusă la data de 5.01.2016) în constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/1996 şi nr. y/1996, ca fiind formulată în contradictoriu cu persoane fără capacitate procesuală de folosinţă, şi ca nefondată, cu referire la constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare autentificate sub nr. x/2002 (titlul pârâţilor) şi sub nr. x/2014.
Se înţelege, de altfel, că subsumat celui de-al doilea motiv de recurs, recurenţii-reclamanţi au pus în discuţie criteriile de comparare a titlurilor concurente, necesare soluţionării acţiunii în revendicare deduse judecăţii, dar pe care le-au distorsionat sub aspectul unora din împrejurările de fapt ce au făcut obiectul statuărilor instanţelor de fond, potrivit celor anterior arătate.
Sunt nefondate criticile recurenţilor privitoare la neanalizarea de către instanţa de apel a apărărilor lor în proces ori la neutilizarea procedeului comparării titlurilor de proprietate concurente deţinute de fiecare din părţile litigante.
Se reţine că atât prima instanţă, cât şi cea de apel au analizat în mod amplu şi în amănunt situaţia drepturilor părţilor litigante, a titlurilor pe care se întemeiază acestea, ca şi a titlurilor autorilor, stabilind deopotrivă că, întrucât ambele părţi se sprijină pe titluri de proprietate apte din punct de vedere formal să facă dovada dreptului de proprietate, se impune compararea acestora pentru a stabili care dintre ele este preferabil.
De asemenea, în urma comparării titlurilor, au reţinut că deşi aparent titlul reclamanţilor ar fi preferabil – exclusiv în considerarea împrejurării că titlul autoarei originare a pârâţilor, N., a fost anulat prin hotărâre judecătorească (iar nu şi a celorlalte împrejurări de fapt afirmate de recurenţi în cuprinsul memoriului de recurs, relative la reaua-credinţă a pârâţilor, care ar fi dobândit bunul în baza unui act juridic încheiat „pe riscul acestora”) totuşi, inacţiunea eficientă şi la timp a acestora şi a autorului lor în legătură cu bunul litigios a făcut posibilă nu doar crearea unui circuit juridic paralel al terenului, prin încheierea unor acte de vânzare-cumpărare succesive a acestuia, ci şi condiţiile necesare uzucapării sale de către pârâţi, în condiţiile juridice de uzucapiunii de scurtă durată. Astfel că, cercetând apărarea pârâţilor întemeiată pe efectele prescripţiei achizitive asupra terenului revendicat şi constatând îndeplinirea condiţiilor legale ale acesteia, instanţele de fond au respins pentru acest motiv cererea în revendicare, apreciind că invocarea cu succes a uzucapiunii de scurtă durată paralizează acţiunea reclamanţilor.
Aşadar, concluzia instanţelor de fond şi soluţia adoptată în cauză nu sunt nici consecinţa ignorării apărărilor formulate de către reclamanţi şi nici a neutilizării procedeului juridic specific acţiunii în revendicare, cel al comparării de titluri, după cum fără temei critică recurenţi, ci a reţinerii ca întemeiată a apărării pârâţilor în sensul dobândirii proprietăţii suprafeţei de teren în litigiu prin uzucapiunea de scurtă durată.
Contrar susţinerilor critice ale recurenţilor, în soluţionarea acţiunii, instanţele de fond nu au impus condiţia anulării contractelor de vânzare-cumpărare ce s-au înscris în lanţul succesiv al transmisiunilor bunului litigios, dar neîndoielnic, au reţinut acest element al situaţiei de fapt tocmai pentru fixarea corectă a premisei de analiză a acţiunii în revendicare dedusă judecăţii, care a fost aceea în care ambele părţi litigante exhibă titluri de proprietate valabile, ceea ce a impus necesitatea comparării acestora şi observarea preferabilităţii lor.
În egală măsură, respingerea acţiunii în constatarea nulităţii absolute a titlului de proprietate deţinut de intimaţii-pârâţi (ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2016, acţiune judecată până la acest moment în fond şi apel) şi buna-credinţă a acestora au constituit elemente pe baza cărora instanţele au reţinut întrunirea condiţiilor juridice ale uzucapiunii de scurtă durată în persoana intimaţilor-pârâţi, apărare ce a condus la respingerea acţiunii în revendicare, iar nu argumente de preferabilitate a titlurilor comparate, pentru a se putea justifica critica recurenţilor asupra lipsei de relevanţă a bunei-credinţe a cumpărătorului în compararea titlurilor concurente.
Instanţa de apel nu a argumentat soluţia sa pe considerente specifice unei acţiuni în nulitatea contractelor, după cum nefondat critică recurenţii, însă apărarea intimaţilor-pârâţi întemeiată pe uzucapiunea de scurtă durată a provocat verificarea inclusiv a condiţiei bunei credinţe a acestora şi a autorilor lor la data fiecărei dobândiri a imobilului, mai ales întrucât împlinirea termenului posesiei s-a considerat a fi realizată prin joncţiunea posesiilor.
Cât priveşte afirmaţia în sensul că autorul A. nu poate fi considerat un proprietar nediligent, de vreme ce timp de 10 ani de zile s-a aflat în proces cu autorităţile Statului pentru recunoaşterea dreptului la redobândirea terenului, Înalta Curte reţine că pe durata soluţionării litigiului înregistrat sub nr. x/2000 pe rolul Judecătoriei sector 4 (şi, iniţial, sub nr. x/1995, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti), suprafaţa de teren dedusă judecăţii a făcut obiectul a nu mai puţin de trei acte juridice de vânzare-cumpărare încheiate în condiţii de legalitate şi cu bună-credinţă.
Aceasta, întrucât, s-a stabilit pe baza probelor administrate în faţa instanţelor de fond, că încheierea actelor juridice a fost realizată pe baza verificărilor de publicitate imobiliară în registrele de transcripţiuni, iar mai apoi, în cartea funciară, şi în condiţiile în care chiar şi prima vânzătoare, numita N., a fost atrasă în procesul purtat în Dosarul nr. x/2000 abia în anul 1997, în urma completării cererii iniţiale de chemare în judecată din acest dosar, aşadar ulterior încheierii contractului de vânzare-cumpărare nr. 368/23.02.21996 cu R. (astfel cum rezultă din considerentele Sentinţei civile nr. 12318/14.11.2000 a Judecătoriei sector 4, de ale cărei efecte se prevalează recurenţii).
Totodată, s-a stabilit, că încheierea acestor acte juridice a avut loc în absenţa oricărei informări/notări/notificări din partea reclamanţilor ori a autorului lor asupra drepturilor pretinse asupra terenului ori asupra existenţei litigiului, care să poată fi opuse pârâţilor, şi, de asemenea, în absenţa unei elementare verificări a stării de fapt a terenului, care le-ar fi permis observarea edificării de construcţii pe teren (autorizaţia deţinută de intimaţii-pârâţi cu nr. x a fost emisă în data de 1.08.2003, cu mult anterior emiterii titlului reclamanţilor) şi, eventual, luarea la timp a unor măsuri necesare stopării circuitului juridic paralel al bunului.
Notarea existenţei actualului litigiu în cartea funciară a terenului la 13.01.2009, s-a reţinut de către instanţele de fond că a constituit prima măsură de informare şi avertizare a terţilor asupra situaţiei litigioase a bunului, măsură care s-a dovedit a fi târzie şi ineficientă din acest motiv în sensul securizării terenului.
Prin urmare, dată fiind problematica speţei, generată de existenţa unui circuit juridic paralel creat în legătură cu bunul litigios, se reţine că singură, măsura promovării litigiului ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2000 pe rolul instanţelor judecătoreşti timp de 10 ani zile, nu demonstrează un comportament suficient de diligent din partea autorului reclamantului de vreme ce a rezultat că în acest interval de timp terenul în cauză s-a aflat în circuitul civil fără nicio restricţie, făcând obiectul mai multor tranzacţii şi servind ca bază a edificării mai multor construcţii autorizate de către pârâţi.
Atâta timp cât, după cum corect au reţinut instanţele de fond, terenul s-a aflat în mod legal în circuitul civil, acesta putea deopotrivă face obiectul dobândirii în proprietate pe calea uzucapiunii, ale cărei condiţii au fost stabilite ca fiind regăsite/întrunite în persoana intimaţilor-pârâţi. Împrejurarea că bunul imobil revendicat a făcut obiectul legilor speciale de fond funciar ori că timp de 10 ani de zile autorul A. s-a aflat în proces pentru recunoaşterea dreptului său la reconstituire nu pot constitui fine de neprimire a apărării formulate de intimaţii-pârâţi, întemeiată pe uzucapiune, date fiind circumstanţele factuale arătate anterior.
Sub aspectul împrejurărilor de fapt ale cauzei, instanţele de fond au mai reţinut că titlul autorului reclamanţilor, respectiv TP nr. x/28.09.2007, la emiterea căruia a obligat Sentinţa civilă nr. 12318/14.11.2000 a Judecătoriei sector 4 rămasă definitivă şi irevocabilă, este ulterior celui al pârâţilor, respectiv contractul de vânzare-cumpărare nr. x/5.09.2002, care, în plus, nici nu a fost supus publicităţii imobiliare în sistemul de carte funciară, dovadă fiind că pe verso-ul TP nr. x/28.09.2007 se menţionează suprapunerea cu alte imobile care primiseră la data emiterii sale numere cadastrale şi fuseseră înscrise în cartea funciară (unele din aceste numere fiind cele atribuite proprietăţii dobândite de intimaţii-pârâţi, identificate cu nr. cadastral x şi cu nr. de carte funciară x).
Contraargumentul recurenţilor-reclamanţi (invocat pentru prima oară în recurs), întemeiat pe dispoziţiile art. 26 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 7/1996 – în varianta în vigoare de până la data adoptării Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ., respectiv 10 iunie 2011 – în sensul că dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale sunt opozabile faţă de terţi fără înscrierea în cartea funciară când provin din succesiune şi sunt stabilite prin hotărâre judecătorească, nu poate fi reţinut.
Astfel, dreptul recurenţilor-reclamanţi nu are nici statutul de drept ce provine din succesiune – lanţul transmisiunilor succesorale fiind întrerupt prin preluarea terenului de către stat, iar dreptul dobândit de aceştia în temeiul TP nr. x/28.09.2007 are la bază o reconstituire realizată în baza Legii nr. 18/1991 – şi nici statutul de drept stabilit prin hotărâre judecătorească, aceasta întrucât Sentinţa civilă nr. 1238/14.11.2000 a Judecătoriei sector 4, rămasă definitivă şi irevocabilă, nu a dispus în mod direct asupra dreptului de proprietate, ci a recunoscut autorului A. dreptul la reconstituire, obligând Comisiile locale de fond funciar să-i reconstituie acestuia dreptul de proprietate asupra terenului de 1 ha. Dar, chiar astfel fiind, la data rămânerii definitive a acestei hotărâri, dreptul dobândit de autorul pârâţilor R. fusese deja transcris în registrul de publicitate imobiliară încă din 5.03.1996, sub nr. x.
Împrejurarea că reconstituirea dreptului de proprietate în baza Legii nr. 18/1991 a fost solicitată şi obţinută de fostul proprietar, care a deţinut terenul anterior preluării acestuia de către stat, constituie un argument de preferabilitate a titlului său în concursul cu cel exhibat de intimaţii-pârâţi, însă, astfel cum rezultă din considerentele deciziei recurate, o atare împrejurare nu exclude incidenţa altor instituţii juridice, cum ar fi cea a uzucapiunii de scurtă durată pe care aceştia din urmă au invocat-o şi a cărei reţinere de către instanţe a condus la respingerea acţiunii în revendicare.
Cât priveşte susţinerea recurenţilor, prin care arată că s-ar fi opus excepţiei uzucapiunii invocată de pârâţi ca apărare de fond, Înalta Curte are în vedere că ceea ce s-a reţinut de către instanţele anterioare în legătură cu această împrejurare a fost nu absenţa unei opoziţii procedurale din partea reclamanţilor în proces, ci absenţa unei opoziţii pe fond, de natură să contrazică, prin probatoriile propuse şi administrate, eventual, dovedirea condiţiilor uzucapiunii de scurtă durată de către intimaţii-pârâţi.
Sub aspectul condiţiilor de fond ale prescripţiei achizitive, recurenţii au susţinut că au contestat elementul posesiei prin promovarea de acţiuni în revendicare, în nulitatea titlului de proprietate al pârâţilor, cu referire la acţiunea în nulitate ce face obiectul dosarului nr. x/2016, pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, şi prin plata impozitului pe proprietate.
Or, această apărare a reclamanţilor a fost în amănunt analizată de instanţa de apel, arătându-se pertinent că litigiul finalizat prin pronunţarea Sentinţei civile nr. 12318/2000 a Judecătoriei sector 4, ce a stat la baza emiterii TP nr. x/2007, nu ar putea fi văzut în semnificaţia atribuită de reclamanţi, de act întreruptiv al posesiei exercitate de pârâţi, câtă vreme el nu s-a purtat în contradictoriu nici cu aceştia şi nici cu autorul R., astfel că, în temeiul art. 1202 C. civ., nici hotărârea pronunţată în soluţionarea procesului nu este opozabilă decât părţilor acestuia, neputând profita şi nici vătăma terţilor.
Această dezlegare a instanţei de apel, pe argumentul întreruperii posesiei pârâţilor prin acţiunile promovate de reclamanţi, nu a fost în mod real combătută sau criticată în recurs de aceştia, care s-au rezumat doar la reiterarea susţinerilor lor în acest sens.
Analize similare au fost realizate de instanţa de apel în legătură cu Dosarul nr. x/2009 având ca obiect contestaţia la executare iniţiată de pârâtul B. ori în legătură cu procedurile execuţionale finalizate cu procesele-verbale de punere în posesie din 19.05.2006 şi din 20.06.2007.
Cât priveşte acţiunea în nulitatea titlului de proprietate al intimaţilor-pârâţi, înregistrată sub nr. de dosar x/2016 şi judecată până în faza apelului, prin Decizia nr. 139 A/1.02.2019 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia a IV – a civilă, se reţine, de asemenea, că nu poate avea un atare efect cel puţin din două motive: în primul rând, întrucât respectiva acţiune a fost iniţiată, cum s-a mai reţinut anterior, la data de 5.01.2016, aşadar cu mult ulterior datei reţinute (necontestat) de instanţa de apel ca fiind cea a epuizării termenului prescripţiei achizitive de 10 ani, respectiv 23.02.2006; în al doilea rând întrucât, potrivit art. 16 alin. (1) lit. c) din Decretul nr. 167/1958, efectul întreruptiv al termenului de prescripţiei îl poate produce doar o acţiune admisă. Or, până la acest moment, acţiunea în cauză a fost soluţionată prin respingere.
Tot astfel, plata impozitului pe proprietate de către recurenţi ori de către autorul lor nu putea avea loc, prin ipoteză, decât ulterior emiterii titlului de proprietate nr. x/2007, fapt realizat la 28.09.2007, aşadar tot ulterior datei limită a împlinirii termenului de prescripţie achizitivă.
Printr-o serie de alte critici, subsumate aceluiaşi motiv de recurs întemeiat pe dispoziţiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurenţii-reclamanţi au mai susţinut că instanţa de apel nu ar fi făcut cercetări pe fondul cauzei sub aspectul suprafeţei de teren care a aparţinut autorului lor conform registrului agricol şi contractului de vânzare-cumpărare din 1929, nu ar fi verificat cu atenţie contractele de vânzare-cumpărare dintre R. şi intimaţii-pârâţi, sub aspectul suprafeţelor de teren vândute, că suprafaţa de teren din titlul lor se regăseşte în registrul agricol ca amplasament şi are la bază o cerere de reconstituire pe vechiul amplasament; în sfârşit, s-a susţinut că instanţa nu a ţinut cont, când s-a pronunţat pe uzucapiune, de termenul prohibitiv de 10 ani instituit în materia vânzării-cumpărării prin dispoziţiile art. 32 din Legea nr. 18/1991 modificată şi că toate actele de înstrăinare succesivă a terenului ar fi intervenit în termenul prohibitiv de 10 ani, condiţionarea desfiinţării tuturor vânzărilor fiind impusă de Legea nr. 247/2007.
Înalta Curte reţine că toate aceste critici au fost invocate omisso medio de către recurenţi, pentru prima oară în recurs, cu toate că primele dintre ele, fiind privitoare la împrejurări de fapt ale cauzei, ar fi trebuit adresate în primul rând instanţelor de fond.
Argumentul fundamentat pe norma art. 32 din Legea nr. 18/1991, invocat de asemenea omisso medio, nu ar putea fi reţinut şi întrucât interdicţia de înstrăinare prin acte între vii timp de 10 ani, socotiţi de la începutul anului următor celui în care s-a făcut înscrierea proprietăţii, a fost instituită pentru categorii determinate de terenuri, din care nu face parte cel aflat în litigiu (respectiv pentru terenuri atribuite în baza art. 19 alin. (1) – membrilor cooperatori sau foştilor lucrători CAP stabiliţi sau care urmează să se stabilească în localitate şi nu deţin teren în proprietate în alte localităţi, art. 21-terenuri arabile de până la 10 ha atribuite familiilor care solicită şi se angajează în scris să lucreze pământul, şi art. 43- terenuri din zone montane sau defavorizate), terenul în dispută fiind unul supus procedurii de reconstituire în considerarea deţinerii lui în proprietate de către autorul A., anterior preluării de către stat.
În plus, un atare argument, care ţine de valabilitatea titlului de proprietate asupra terenului deţinut de intimaţii-pârâţi ar fi trebuit dedus cercetării judecătoreşti prin acţiunea specifică intentată de reclamanţi, pentru constatarea nulităţii absolute a contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de intimaţii-pârâţi şi de autorii acestora, ce face obiectul Dosar nr. x/2016, acţiune ce a fost respinsă în fond şi apel.
În sfârşit, faptul că imobilul litigios a făcut obiectul legilor speciale de fond funciar, nu constituie în sine argument pentru adoptarea unei alte soluţii în cauză, în circumstanţele factuale reţinute ca fiind prezente, în legătură cu imobilul revendicat, de către instanţele de fond, după cum nejustificat au pretins recurenţii.
În considerarea tuturor acestor motive, apreciind că recursul declarat este nefondat, Înalta Curte îl va respinge, iar în temeiul art. 274 C. proc. civ. îi va obliga pe recurenţi să plătească intimaţilor cheltuieli de judecată în recurs în sumă de 3000 RON, ca parte căzută în pretenţii, cheltuieli ce constau în onorariu de avocat, justificat cu chitanţa depusă la dosar, fila x.
Sursa informației: www.scj.ro.
