Critici în ceea ce priveşte soluţia asupra cererii de constatare a caracterului simulat al contractului. Trimiterea cauzei spre rejudecare

• NCC: art. 1175
• NCC: art. 1191
• NCC: art. 1198
• NCC: art. 1203
• NCPC: art. 22 alin. (6)
• NCPC: art. 30 alin. (2)-(4)
• NCPC: art. 425 alin. (1)
• NCPC: art. 444 alin. (1)
• NCPC: art. 453 alin. (1)
• NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 8
• NCPC: art. 496
• NCPC: art. 9 alin. (2)

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta B., C. și D. (moștenitori ai lui D.), E., F., G. și H., a solicitat să se constate caracterul simulat al următoarelor contracte:

– contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 20 august 2003 de B.N.P. I., rectificat prin încheierea de rectificare nr. 182 din 11 august 2014 și apoi prin încheierea de rectificare nr. 90 din 10 martie 2015, prin care a fost dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în municipiul Constanța, str. x, jud. Constanța, identificat cu număr cadastral x compus din teren în suprafață de 219,10 mp, din măsurători 219,47 mp, și construcție tip P+2+M, aflată în stare de ruină, edificată pe o suprafață de 200,05 mp teren, înscris în cartea funciară nr. x (provenită din cartea funciară de pe hârtie cu numărul x) UAT Constanța în sensul că adevăratul cumpărător este A.; pe cale de consecință, să se înlăture actul de dobândire a acestui imobil de către B. ca fiind act simulat prin interpunere de persoane; drept urmare, să se constate că adevăratul cumpărător cu care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare este A.; ca urmare a admiterii acțiunii în simulație, să fie obligată pârâta să restituie reclamantului contravaloarea acestui imobil, având în vedere că 1-a înstrăinat, așa cum rezultă din extrasul de carte funciară nr. x din 31.01.2017;

– contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 10 mai 2007 de B.N.P. J. cu privire la imobilul situat în Constanța, str. x (fost nr. 32) jud. Constanța nr. cadastral x, cod 2, alcătuit din teren intravilan în suprafață de 235 mp (276 mp din măsurători, din care suprafața construită la sol de 230,16 mp) și construcția C 1, cu suprafață construită la sol de 230,16 mp prevăzută cu un beci în suprafață de 126.03 mp, construcție alcătuită din parter format din spațiu comercial, 8 camere, o baie, două holuri, nivel cu suprafață utilă de 200,57 mp conform măsurătorilor cadastrale, etaj format din 8 camere, 3 holuri, 3 terase, WC, balcon, nivel cu o suprafață utilă de 102,39 mp conform măsurătorilor cadastrale, mansardă formată din 2 camere, 2 terase, o bucătărie, o cămară, o baie, un WC, cu o suprafață utilă de 4,14 mp conform măsurătorilor cadastrale, în sensul că adevăratul cumpărător al cotei de 1/2 din terenul imobilului menționat situat în str. x (fost nr. 32), județul Constanța, nr. cadastral x, cod 2, este A., pe cale de consecință, să se înlăture actul de dobândire a cotei de 1/2 din acest imobil de către B. ca fiind act simulat prin interpunere de persoane; drept urmare, să se constate că adevăratul cumpărător cu care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu privire la cota de 1/2 din imobil, devenind coproprietar la acel moment cu K., este A.;

– contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 23 ianuarie 2008 de B.N.P. J. în sensul că adevăratul cumpărător al cotei de 1/2 din teren cu privire la care în contract figurează B., de la soții D. și C., este A.. Pe cale de consecință, să se înlăture actul de dobândire a cotei de 1/2 din teren de către B. ca fiind act simulat prin interpunere de persoane; drept urmare, să se constate că adevăratul cumpărător cu care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 23 ianuarie 2008 cu privire la cota de 1/2 din imobil, devenind coproprietar la acel moment cu K., este A.; ca urmare a admiterii acțiunii în simulație, reclamantul a solicitat să se constate că A. deține cota de 1/2 din imobilul situat în Constanța, str. x (fost nr. 32), județul Constanța, nr. cadastral x, cod 2.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 2439 din 8 decembrie 2022)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Examinând decizia nr. 209/C din 26 noiembrie 2020, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de reclamant este fondat, pentru considerentele ce urmează:

Raportat la obiectul acțiunii, criticile formulate de reclamant vizează atât soluția dispusă cu privire la contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 20 august 2003, cât și pe cea referitoare la contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 23 ianuarie 2008.

În ceea ce privește contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 20 august 2003, având ca obiect transferul dreptului de proprietate asupra imobilului situat în municipiul Constanța, str. x, Înalta Curte reține că nu este incident motivul de recurs invocat.

Sub un prim aspect, prin prisma art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurentul-reclamant a criticat că instanța de apel a dat o interpretare greșită prevederilor art. 1175 C. civ., deoarece, în opinia sa, de esența simulației prin interpunere de persoane este existența înțelegerii între interponent și interpus de a simula realitatea, nefiind obligatoriu ca terțul să aibă cunoștință de această înțelegere.

Critica este nefondată.

Instanța de apel a validat soluția primei instanțe de respingere a cererii de constatare a caracterului simulat al contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 20 august 2003, reținând că nu a fost dovedită existența acordului simulatoriu între reclamantul A. și pârâta B. și nici cunoașterea acestei eventuale interpuneri de către părțile contractante din actul public, respectiv de vânzători.

Pentru a pronunța această soluția, instanța și-a fundamentat raționamentul juridic pe dispozițiile art. 1175 C. civ., pe care le-a interpretat corespunzător, în sensul că simulația presupune existența concomitentă, între aceleași părți, a două contracte: unul public, aparent (contractul simulat), prin care se creează o anumită aparență juridică ce nu corespunde realității și un alt contract secret, denumit contraînscris, încheiat concomitent sau anterior actului aparent, care corespunde voinței reale a părților, anihilând aparența juridică creată prin actul public, în tot sau în parte.

Prevederile art. 1175 C. civ. reglementează efectele simulației, statuând că actul secret, care modifică un act public, nu poate avea putere decât între părțile contractante și succesorii lor universali; un asemenea act nu poate avea nici un efect în contra altor persoane.

Doctrina și jurisprudența în materie au stabilit că simulația poate să îmbrace mai multe forme, în funcție de modul în care este conceput contractul aparent și de relația în care acesta se află cu contractul secret.

Fiind invocată simulația prin interpunere de persoane drept fundament juridic al cererii de chemare în judecată, Înalta Curte notează că, în mod corect, instanța de apel a avut în vedere că, prin această formă de simulație, ambele părți din contractul aparent urmăresc, în mod conștient, ca efectele să se producă față de o terță persoană căreia îi asigură anonimatul, fiind necesară cunoașterea acestei interpuneri de către părțile din contractul public.

Astfel, simulația prin interpunere de persoane reprezintă o formă de simulație relativă, deoarece poartă asupra unuia dintre elementele actului juridic, și subiectivă, întrucât actul public ascunde una dintre părțile actului secret, acordul simulatoriu vizând identitatea uneia dintre părțile actului juridic.

Aplicând acest raționament speței de față, în raport cu limitele de învestire a primei instanțe sub aspectul obiectului și al cauzei cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că reclamantul a solicitat constatarea caracterului simulat al contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 20 august 2003, expunând mecanismul juridic al simulației prin interpunere de persoane.

Contrar criticilor recurentului-reclamant, această formă de simulație presupune un acord simulatoriu la care trebuie să participe toate cele trei persoane, respectiv contractanții din actul secret și cei din actul public, un contract secret, în care participă doar două dintre ele, și un contract public, încheiat între o parte din contractul secret și o a treia persoană din acordul simulatoriu. Drept consecință a acestei caracteristici, în cazul interpunerii de persoane, prin participarea terțului contractant la încheierea acordului simulatoriu dreptul se transmite direct beneficiarului ocult din actul secret, fără să mai treacă prin patrimoniul persoanei interpuse.

Ca atare, pentru a înlătura efectele contractului simulat și a da eficiență contractului secret, acțiunea în simulație presupunea dovedirea manifestării de voință concordantă a recurentului-reclamant A., intimatei-pârâte B. și intimaților-pârâții E., G. și F. în sensul că A. este adevăratul cumpărător al imobilului situat în Constanța, str. x, iar nu B., care figurează în calitate de cumpărător în contractul public.

Prin prisma aceluiași motiv de recurs, recurentul-reclamant a mai criticat că imposibilitatea morală de încheiere a unui înscris nu poate viza doar existența actului secret, ci ar trebui să privească în mod obligatoriu și existența înscrisului constatator al acordului simulatoriu, raportat la prevederile art. 1191 și art. 1198 C. civ.

Această critică nu poate fi primită în condițiile în care curtea de apel a reținut ca fiind dovedită imposibilitatea morală de încheiere a unui înscris care să concretizeze eventuală înțelegere cu privire la adevăratul beneficiar-cumpărător al imobilelor în discuție, apreciind că este necesară coroborarea probelor administrate în cauză, înscrisuri și declarațiile martorilor, pentru a verifica dacă față de toate acestea a existat un astfel de acord simulatoriu.

Implicit, soluția subzistă și în ceea ce privește imposibilitatea morală de constituire a unui înscris constatator al acordului simulatoriu, însă nu poate viza, din perspectiva art. 1191 și art. 1198 C. civ., decât raporturile dintre interponent și interpus, în situația de față. Or, ceea ce s-a reproșat reclamantului este faptul că acesta nu a probat existența unui acord simulatoriu încheiat cu terții-vânzători ai imobilului din str. x, Constanța.

Mai mult, în cauză, chiar dacă s-ar reține că nu este necesar a fi probat acordul simulatoriu în privința vânzătorilor, instanța de apel a reținut, raportat la situația factuală rezultată în urma interpretării probelor administrate, și care nu mai poate face obiectul cenzurii în recurs, că nu a fost dovedită existența acordului simulatoriu între B. și A..

Cât privește ultima critică expusă din perspectiva art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține că aceasta nu se circumscrie motivului de casare invocat, întrucât, deși a invocat încălcarea dispozițiilor art. 1203 C. civ., recurentul-reclamant și-a exprimat nemulțumirea în sensul că instanța de apel ar fi trebuit să rețină incidența unor prezumții care, în opinia sa, probau intenția de simulare. Astfel, din modul în care a înțeles să dezvolte aceste critici, se desprinde concluzia că recurentul-reclamant este nemulțumit de modul în care a fost stabilită situația de fapt în urma administrării probelor, însă o astfel de critică nu vizează nelegalitatea hotărârii atacate, așadar nu poate face obiectul analizei în recurs.

Prin prisma motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentul-reclamant a adus critici în ceea ce privește soluția asupra cererii de constatare a caracterului simulat al contractului nr. x din 23 ianuarie 2008, având ca obiect imobilul situat în municipiul Constanța, str. x.

În dezvoltarea acestui motiv de casare a susținut că decizia recurată este contradictorie, deoarece considerentele conduc la soluția că reclamantul este proprietarul cotei de 1/2 din imobil (construcție și teren), însă dispozitivul conține o soluție diferită, anume că reclamantul ar fi proprietar exclusiv cu privire la cota de 1/2 din teren.

Critica este fondată, Înalta Curte reținând că este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În considerentele deciziei atacate s-a reținut, la fila x, că s-a făcut dovada existenței unui acord între B. și A. în ceea ce privește contractul de vânzare-cumpărare nr. x din 23 ianuarie 2008, potrivit căruia adevăratul beneficiar și a celeilalte cote de 1/2 din imobilul situat în Constanța, str. x este A..

Cu toate acestea, în dispozitivul deciziei s-a menționat că „adevăratul cumpărător al cotei de 1/2 din terenul în suprafață de 235 mp (276 mp din măsurători) situat în Constanța, str. x (fost nr. 32), județul Constanța, nr. cadastral x, cod 2, este reclamantul A.”.

În raport cu circumstanțele expuse, Înalta Curte constată că hotărârea recurată este casabilă, întrucât există contradicție între considerente și dispozitiv, astfel că nu se poate exercita controlul judiciar în ceea ce privește soluția pronunțată cu privire la cererea de constatare a caracterului simulat al contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 23 ianuarie 2008 de BNP J..

Această contradicție decurge din împrejurarea că, prin dispozitiv, instanța a dispus că reclamantul este adevăratul cumpărător al cotei de 1/2 din teren, însă în expunerea raționamentului juridic ce trebuia să fundamenteze soluția a reținut că s-a făcut dovada că reclamantul este adevăratul cumpărător și a celeilalte cote de 1/2 din imobilul situat în Constanța, str. x, împrejurare care conduce la soluția că incidența simulației privește întreaga cotă de 1/2 din obiectul contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 23 ianuarie 2008, respectiv atât terenul, cât și construcția.

O atare concluzie rezultă și prin raportare la considerentele reținute în privința contractului nr. x din 10 mai 2007, prin care s-a statuat că s-a făcut dovada existenței unui acord între B. și A., potrivit căruia beneficiarul întregii cote de 1/2 din imobilul situat în Constanța, str. x este reclamantul.

Practic, în acest caz, soluția la care s-a oprit instanța de apel, cuprinsă în dispozitivul deciziei recurate, apare ca fiind nemotivată. Cum o hotărâre nemotivată face imposibilă analiza, în cadrul recursului, a legalității soluției pe fond, nemotivarea hotărârii echivalând în fapt cu o necercetare a fondului pricinii, ceea ce impune soluția de casare cu trimitere, criticile și apărările referitoare la soluția din dispozitiv nu pot fi analizate, urmând a fi avute în vedere de instanța de trimitere.

Față de considerentele expuse, Înalta Curte reține incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. și, în consecință, se impune casarea în parte a deciziei nr. 209 C din 26 noiembrie 2020 și trimiterea cauzei spre rejudecare în ceea ce privește cererea de constatare a caracterului simulat al contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 23 ianuarie 2008 de BNP J..

Examinând decizia nr. 95/C din 2 iunie 2021, pe baza criticilor formulate prin motivele de recurs și prin raportare la dispozițiile legale aplicabile în cauză, se apreciază că recursul declarat de reclamant nu este fondat, pentru considerentele ce urmează:

Raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurentul-reclamant a invocat că hotărârea de completare încalcă prevederile art. 9 alin. (2), art. 22 alin. (6), art. 30 alin. (2)-(4) și art. 425 alin. (1) C. proc. civ. În dezvoltarea acestui motiv de recurs, a redat conținutul normelor de procedură civilă invocate, precum și obiectul cererii de chemare în judecată, concluzionând în sensul că, în mod nelegal, instanța a respins cererea de completare, deși reclamantul a solicitat să se constate că este proprietarul cotei de 1/2 din întreg imobilul (construcție și teren).

Critica este nefondată.

Cum potrivit prevederilor art. 444 alin. (1) C. proc. civ. se procedează la completarea hotărârii numai în caz de minus petita, în mod corect instanța a examinat temeinicia cererii de completare în raport cu obiectul cererii de chemare în judecată, pentru a verifica dacă s-a pronunțat în integralitate asupra pretențiilor referitoare la imobilul situat în Constanța, str. x, pronunțând decizia în acord cu dispozițiile legale mai-sus menționate.

Astfel, prin cererea de completare recurentul-reclamant pretinde că ar fi solicitat prin cererea de chemare în judecată să se constate caracterul simulat al contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 10 mai 2007 și al contractului de vânzare-cumpărare nr. x din 23 ianuarie 2008, în sensul că reclamantul este adevăratul cumpărător al cotei de 1/2 din imobilul situat în Constanta, str. x (fost 32).

Înalta Curte observă, însă, că prin cererea de chemare în judecată au fost solicitate următoarele în legătură cu acest imobil:

– să se constate caracterul simulat al contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 10 mai 2007 de Biroului notarului public „J.”, în sensul că adevăratul cumpărător al cotei de 1/2 din terenul imobilului situat în str. x, compus din teren si construcție și având nr. cadastral x, cod 2. Pe cale de consecință, să se înlăture actul de dobândire a cotei de 1/2 din acest imobil de către B., ca fiind act simulat prin interpunere de persoane. Drept urmare, să se constate că adevăratul cumpărător cu care s-a încheiat contractul de vânzare-cumpărare cu privire la cota de 1/2 din imobil, devenind coproprietar la acel moment cu K., este A..

– să se constate caracterul simulat al contractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 23 ianuarie 2008 de Biroul notarului public „J.”, în sensul că adevăratul cumpărător al cotei de 1/2 din teren cu privire la care în contract figurează B., de la soții D. si C., este reclamantul. Pe cale de consecință, să se înlăture actul de dobândire a cotei de 1/2 din teren de către B., ca fiind act simulat prin interpunere de persoane. Drept urmare, să se constate că adevăratul cumpărător cu care s-a încheiat contractul cu privire la cota de 1/2 din imobil, devenind coproprietar la acel moment cu K., este A..

– ca urmare a admiterii acțiunii în simulație, să se constate că reclamantul deține cota de 1/2 din imobilul situat în Constanța, str. x. jud. Constanta, având nr. cadastral x, cod 2 (cealaltă cotă de 1/2 din imobil fiind în prezent înstrăinată către L., căsătorit cu M.).

Față de conținutul cererii de chemare în judecată, Înalta Curte constată că, în mod legal, s-a respins cererea de completare a deciziei nr. 209/C din 26 noiembrie 2020, nefiind incidentă o omisiune a instanței de a se pronunța asupra tuturor cererilor deduse judecății, în condițiile în care nu a fost învestită cu o cerere principală sau accesorie în sensul că reclamantul este adevăratul cumpărător al cotei de 1/2 din imobilul-construcție situat în Constanța, str. x .

Nu este incident nici motivul de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin intermediul căruia recurentul-reclamant a susținut că hotărârea cuprinde motive contradictorii, în sensul că, pe de-o parte, instanța a reținut că nu a fost învestită cu o solicitare referitoare la întreg imobilul, iar, pe de altă parte, a constatat că această solicitare era una accesorie.

Înalta Curte reține că din perspectiva acestui motiv de recurs hotărârea este casabilă când cuprinde considerente contradictorii, în sensul că din unele rezultă temeinicia pretențiilor supuse judecății, iar din altele netemeinicia acestora.

Analizând considerentele prezentate de recurentul-reclamant ca fiind contradictorii, se constată că acestea reflectă un raționament juridic coerent, iar argumentele reținute de instanță nu sunt în contradicție.

Astfel, analizând obiectul acțiunii, instanța învestită cu soluționarea cererii de completare a statuat că cererea principală a vizat constatarea simulației cu privire la cota de 1/2 din teren, raportat la petitele expuse la pct. II.1 și pct. II.2 din cererea de chemare în judecată.

În continuare, în argumentarea netemeiniciei cererii de completare, instanța a răspuns punctual criticilor reclamantului, arătând că solicitarea prin care a cerut, urmare a constatării caracterului simulat al contractelor de vânzare-cumpărare nr. x din 10 mai 2007 și nr. 144 din 23 ianuarie 2008, să se constate că el este adevăratul cumpărător cu privire la cota de 1/2 din imobil, are caracter accesoriu, fiind un efect al capătului principal.

Or, prin aceste considerente s-a reținut concluzia că, fiind un efect al capătului principal, cererea privind constatarea că adevăratul cumpărător cu privire la cota de 1/2 din imobil este reclamantul se interpretează prin prisma obiectului cererii principale, despre care s-a reținut că vizează constatarea simulației cu privire la cota de 1/2 din teren. Așadar, contrar criticilor recurentului-reclamant, nu se poate constata că instanța învestită cu cererea de completare ar fi reținut că reclamantul a formulat o cerere accesorie referitoare la construcție.

Față de aceste considerente, nefiind incident niciunul dintre motivele de casare invocate de către recurentul-reclamant, încadrabile în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. pct. 5 și 6 C. proc. civ., făcând aplicarea dispozițiilor art. 496 din același cod, Înalta Curte urmează a respinge, ca nefondat, recursul declarat împotriva deciziei nr. 95/C din 2 iunie 2021, îndreptată prin încheierea din 17 iunie 2021, pronunțată de Curtea de Apel Constanța – secția I civilă.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată solicitate de recurentul-reclamant în legătură cu soluționarea recursului declarat de recurenta-pârâtă, față de soluția de anulare pronunțată prin încheierea din 16 iunie 2022, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte urmează a admite în parte cererea de acordare a cheltuielilor de judecată și va obliga pe recurenta-pârâtă B. la plata sumei de 3.533,23 RON către recurentul-reclamant A., reprezentând onorariu de avocat, conform înscrisurilor doveditoare de la filele x și 276.

Cât privește cheltuielile de judecată ocazionate de recursul declarat de reclamant, dat fiind că soluția care s-a impus a fost aceea de casare cu trimitere spre rejudecarea cauzei, Înalta Curte apreciază că, la acest moment procesual, nu poate stabili în mod definitiv nici în privința culpei procesuale în litigiul dedus judecății, în sensul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., revenind în sarcina instanței de rejudecare să realizeze o atare apreciere, în funcție de soluția ce urmează a fi pronunțată asupra căii de atac cu care a fost învestită.

Sursa informației: www.scj.ro.