Chestiuni interpretabile cu privire la planul de reorganizare

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Există viață în insolvență? Ne lovim de multe ori de această întrebare în profesia de practician. Răspunsul nostru invariabil este: bineînțeles. Scopul procedurii de insolvență în sine este acordarea unei șanse debitorilor în vederea redresării eficiente și efective a afacerii prin procedura de reorganizare judiciară. În România însă, încadrându‑se în tendințele europene, reorganizările nu ocupă un procent semnificativ. Cu toate acestea, obser­văm o constantă.

În conformitate cu datele furnizate de Uniunea Națională ale Practicienilor în Insolvență din România (UNPIR), începând cu anul 2012, minimum 5% din totalul procedurilor în lucru sunt proceduri de reor­ganizare. Variații semnificative s‑au înregistrat în cadrul procedurilor de faliment. De asemenea, trebuie să ținem cont de faptul că marea parte a falimentelor sunt aferente societăților care nu dețin bunuri și nu au nicio activitate. În aceste condiții, procentajul poate părea încurajator, dar suntem încă departe de o situație ideală. În plus, nu deținem date oficiale privind rata de succes a acestor com­panii și modul în care acestea au fost reintegrate în urma reorganizării.

Procentul redus al reorganizărilor poate fi atât consecința unor condiții economice prezente, cât și a altor factori externi, care nu pot fi controlați. Există încă o serie de impedimente majore la deschiderea și finalizarea cu succes a unei proceduri de reorganizare, care ar putea fi însă evitate.

Printre acestea se numără:

– accesarea tardivă a procedurii de insolvență;
– numărul redus al specialiștilor capabili să propună un plan viabil;
– interesele/motivațiile divergente ale creditorilor în procedură;
– lipsa unor surse de finanțare.

În plus, nu putem ignora nici lacunele legislative, dar nici jurisprudența divergentă, alt posibil obstacol în confirmarea unui plan de reorganizare.

În cele ce urmează, vom prezenta succint unele situații problematice în elaborarea și confirmarea unui plan de reorganizare. Sunt situații cu care ne întâlnim des în practică, însă care nu sunt reglementate legislativ și care pot reprezenta adevărate obstacole.

Addendum‑urile la planul de reorganizare

Ne referim la înregistrarea unor anexe/com­ple­tări/amen­damente la planul de reorganizare propus, după depunerea acestuia, dar anterior votului, prin intermediul cărora se aduc modificări planului propus. În încercarea de a da un răspuns cu privire la legalitatea unor astfel de completări, trebuie avute în vedere prevederile art. 132 din Legea nr. 85/2014, conform căruia termenul pentru a propune un plan de reorganizare este de 30 de zile de la publicarea tabelului definitiv de creanțe. Iar în confor­mitate cu prevederile art. 185 C. pr. civ., când un drept procesual trebuie exercitat într‑un anumit termen, ne­respec­tarea acestuia atrage decăderea din exercitarea dreptului, în afară de cazul în care legea dispune altfel. Actul de procedură făcut peste termen este lovit de nulitate.

Nu putem pierde din vedere nici alin. (5) al art. 139 al Legii nr. 85/2014, conform căruia modificarea planului de reorganizare, inclusiv prelungirea acestuia se poate face oricând pe parcursul procedurii de reorganizare, fără a se putea depăși o durată totală maximă a derulării planului de 4 ani de la confirmarea inițială.

Doctrinar, această situație, deși des întâlnită în practică, nu este analizată. Jurisprudențial, s‑au conturat cinci soluții:

1. O primă soluție întâlnită și utilizată de o parte semni­ficativă a instanțelor este confirmarea pur și simplu a pla­nului de reorganizare, fără a pune în discuție addendum‑ul, natura acestuia și posibilele sancțiuni (Curtea de Apel Cluj, decizia pronunțată în 19 decembrie 2012).

2. O altă soluție adoptată de instanțe este confirmarea planului de reorganizare în condițiile în care au fost respectate în prealabil formalitățile legale, și ne referim aici la condiția publicării în BPI a unui nou anunț, asi­gurarea unei minime informări a creditorilor cu privire la conținutul modificărilor și existența unui termen rezonabil până la vot (Curtea de Apel Galați, decizie în 18 octombrie 2011).

3. Unele instanțe s‑au pronunțat în sensul în care e permisă doar o completare la planul de reorganizare, un simplu act de lămurire a elementelor neclare din planul depus inițial. Însă, conform celor reținute în hotărâre, documentul modificat în discuție era programul de plăți (Curtea de Apel Pitești, decizie din 2 martie 2016).

4. Alte instanțe consideră a fi imposibilă modificarea unui plan depus anterior confirmării lui, așadar, în cazul în care creditorii au votat planul împreună cu un addendum întocmit ulterior termenului legal, instanța a dispus începerea procedurii de faliment (Tribunalul Dâmbovița, decizie pronunțată în 17 mai 2017).

5. Situația prezentată este generală, ea poate suferi multe particularizări, spre exemplu, la data adunării creditorilor desfășurate în vederea votării planului de reorganizare, creditorul garantat, deținătorul a 95% din categoria creditorilor garantați a votat aprobarea planului de reorganizare condiționat de includerea în cadrul docu­mentelor a obligațiilor lunare de plată pentru accesoriile calculate conform contractelor de credit; față de votul condiționat al creditorului garantat, administra­torul judi­ciar a reluat formalitățile legale și a convocat o nouă adunare generală. Planul de reorganizare, împreună cu addendum‑ul, a fost aprobat de creditori și confirmat de instanță (Curtea de Apel Alba Iulia, decizie pronunțată la 25 septembrie 2013).

Prima întrebare privește natura termenului de 30 de zile. Doctrina este unanimă în a considera că nerespec­tarea acestui termen atrage în mod automat sancțiunea decăderii, așadar, în mod corect, nedepunerea unui plan va rezulta în decăderea părților din acest drept și deschi­derea procedurii de faliment.

Suntem însă în această situație? În urma analizării jurisprudenței în domeniu, considerăm că instanțele anali­zează chestiunea addendum‑ului dintr‑un alt punct de vedere, subliniind că a fost depus un plan de reorganizare în termen. Așadar, acestea pun accentul mai degrabă pe posibilitatea modificării unui plan de reorganizare ante­rior depunerii acestuia, efectuând o analiză corespondentă a art. 139 din Legea nr. 85/2014.

Însă, prin depunerea unui addendum nu intrăm sub incidența prevederile art. 139 alin. (5) – modificarea planului de reorganizare, inclusiv prelungirea acestuia se poate face oricând pe parcursul procedurii de reorga­nizare, fără a se putea depăși o durată totală maximă a derulării planului de 4 ani de la confirmarea inițială.

Neavând un articol expres contrar, jurisprudența este preponderent înclinată spre a confirma planul cu toate că acesta a fost modificat printr‑un addendum, sub condiția ca interesele creditorilor participanți la procedură să nu fi fost lezate.

Ne raliem acestei poziții și considerăm că, pentru a fi respectate drepturile creditorilor, trebuie refăcute forma­litățile de convocare a adunării creditorilor, trebuie asi­gurată informarea creditorilor cu privire la conținutul modificărilor și trebuie asigurat un termen rezonabil până la vot.

Fuziunea și divizarea

O altă situație destul de comun întâlnită, dar care dă naștere unor întrebări rămase fără răspuns din punctul nostru de vedere, este aceea a divizării și fuziunii prevă­zute în cadrul planului de reorganizare. Sunt necesare mecanisme de compatibilizare a procedurii de reorga­nizare cu procedura fuziunii? La ce ne referim aici?

Apreciem ca fiind evidente existența și necesitatea unor aspecte care derogă de la legislația specială în materie, și anume Legea nr. 31/1990, chiar dacă aceste derogări nu sunt prevăzute expres. Câteva exemple^[1] în acest sens:

– Nu este necesară aprobarea fuziunii de către AGEA debitoarei, deoarece această operațiune se înscrie în planul de reorganizare aprobat de creditori. În completare, am putea face aici o discuție și o diferențiere în funcție de propunător, în sensul în care noi considerăm că în cazul planului depus de debitor e necesară aprobarea AGEA, iar în cazul creditorilor și a administratorului judiciar nu e necesară o AGEA^[2].

– Nu este necesară întocmirea unui proiect de fuziune separat, acesta fiind în schimb cuprins în planul de reorganizare.

– Nu există posibilitatea formulării de opoziții de către creditori, aceștia putându‑și valorifica drepturile doar în cadrul procedurii insolvenței, putând contesta în condițiile legii insolvenței. Chiar și în lipsa unui vot pozitiv, în cazul în care planul este aprobat conform legii și confirmat de judecătorul‑sindic, fuziunea devine opo­zabilă tuturor creditorilor.

Ce anume preia societatea absorbantă în cazul unei fuziuni? Avem următoarea speță, corect soluționată din punctul nostru de vedere: în noiembrie 2007, X SRL, în insolvență, este absorbită în cadrul planului de reorga­nizare de Y SRL. Procedura se închide, deoarece X SRL nu mai avea capacitate de folosință, ca efect al fuziunii. Y SRL preia programul de plată al X SRL. Ulterior, ca urmare a neîndeplinirii obligațiilor din programul de plată, s‑a deschis procedura insolvenței față de Y SRL. Creditorul Z, creditor al defunctei X SRL și ulterior Y SRL prin preluare, a cerut ca, pe lângă debitul principal, să îi fie recunoscute și accesoriile. Instanța a considerat că „societatea absorbantă nu se subrogă în toate drepturile și obligațiile contractuale ale societății absorbite… Dreptu­rile și obligațiile sunt cele prevăzute în planul de reorga­nizare, respectiv intimata avea obligația de a efectua plățile potrivit graficului cuprins la pct. 6.2. din plan” (C. Ap. București, s. a V‑a com., dec. com. nr. 1129 din 22 iunie 2011).

Lipsa posibilității de a formula o opoziție ni se pare cel mai problematic și discutabil aspect. Să luăm urmă­torul caz practic: planul de reorganizare al unei societăți în insolvență este aprobat de creditori în condițiile legale și confirmat de judecător. Acesta prevede fuziunea prin absorbție a debitoarei de către o societate din afară procedurii de insolvență. Creditorii pot evident contesta în condițiile legii insolvenței procedura, însă de la data de efect, debitoarea își încetează existența, iar creditorii se trezesc brusc în afara unei proceduri de insolvență, cre­ditori ai unei noi societăți – societatea absorbantă.

În această situație, ce se întâmplă în cazul în care societatea absorbantă nu își respectă obligațiile? În cazul procedurii de insolvență existau pârghii – aceasta era supravegheată de administratorul judiciar, puteau cere deschiderea procedurii de faliment etc. În schimb, în acest caz, singura posibilitate legală a creditorilor este să parcurgă din nou o procedură execuțională/de insolvență.

Așadar, apreciem că această situație a fuziunii prin planul de reorganizare este de natură să producă prejudicii creditorilor și, prin urmare, ar trebui implementate în procedura insolvenței mecanisme de compatibilizare a acestor două proceduri în ceea ce privește protecția creditorilor. O propunere de lege ferenda în acest sens ar fi aprobarea planului de reorganizare, în cazul fuziunii, de toate categoriile de creditori.

Lucrurile se complică când discutăm despre divizare în cadrul planului de reorganizare. În privința derogărilor, se aplică cele discutate anterior pentru fuziune. De ase­menea, este prevăzut expres faptul că nu se aplică
art. 241¹ alin. (3) din Legea nr. 31/1990, conform căruia, în ipoteza în care un creditor nu a obținut realizarea creanței sale de la societatea căreia îi este repartizată creanța prin divizare, toate societățile participante răspund solidar.

Astfel, în funcție de repartiția creanțelor unor creditori în societăți diferite în urma divizării, creanța unui anumit creditor ar putea să fie achitată cu ușurință, în timp ce creanța altui creditor ar putea fi amânată la nesfârșit, cel din urmă văzându‑se nevoit să parcurgă o procedură de insolvență.

Doctrinar^[3], această excludere a aplicării art. 241¹ din Legea nr. 31/1990 determină analizarea divizării ca fiind incompatibilă, deoarece nu sunt respectate următoarele principii ale insolvenței:

– Asigurarea unui tratament egal al creditorilor de același rang;
– Asigurarea unui grad ridicat de transparență și previzibilitate în procedură;
– Recunoașterea drepturilor existente ale credito­rilor și respectarea ordinii de prioritate a creanțelor, având la bază un set de reguli clar determinate și uniform aplicabile;
– Fundamentarea votului pentru aprobarea planului de reorganizare pe criterii clare, cu asigurarea unui trata­ment egal între creditorii de același rang, a recunoașterii priorităților comparative și a acceptării unei decizii a majo­rității, urmând să se ofere celorlalți creditori plăți egale sau mai mari decât ar primi în faliment.

O altă chestiune sensibilă comună atât divizării, cât și fuziunii este aferentă verificării legalității și viabilității planului de reorganizare, verificare întreprinsă de jude­cător în momentul confirmării. Ar trebui ca această verificare să includă și solvabilitatea/capacitatea econo­mică a societății absorbante? Acest aspect devine deosebit de important în condițiile în care fuziunea și divizarea au potențialul de a produce prejudicii creditorilor prin impre­vizibilitatea crescândă (odată cu ieșirea din procedură de insolvență) și prin pierderea pârghiilor specifice legii insolvenței. Din aceste motive, considerăm că verificarea judecătorului ar trebui să se extindă și asupra solvabilității societății absorbante.

Nu trebuie să ignorăm însă alte aspecte practice care se pot dovedi cel puțin la fel de problematice: cum împăr­țim activele și pasivele care se transmit între societăți, respectiv care rămân în societatea divizată. În opinia noastră, ar trebui ca acestea să fie echivalente și trebuie ținut cont de garanțiile care însoțesc acele creanțe. Astfel, ar trebui ca o creanță garantată să se transfere împreună cu garanția aferentă către aceeași societate^[4].

Se nasc însă și aici nenumărate întrebări: În ce cuan­tum se transferă pasivul? Putem transmite doar o parte a creditorilor garantați (creanțele lor împreună cu garanții) către o societate absorbantă sau trebuie să transmitem o întreagă categorie? Am putea transmite doar categoria creditorilor bugetari? Cum apreciem respectarea planului de reorganizare? Din analiza noastră, la acest moment, aspectele sesizate nu au fost tratate în doctrină/practica judiciară.