Legea nr. 85/2014, un drum către maturitate

19 mart. 2019
Articol UJ Premium
Vizualizari: 2491
 

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

🔑Vreau cont PREMIUM!


 

A. Premisă

După 4 ani de aplicare, noua lege a insolvenței și‑a pierdut atri­butul de nouă, fiind doar legea insolvenței. Reforma legisla­tivă a fost încununată cu titulatura de „Cod al insolvenței”, reunind între aceleași coperți regimuri de insolvență (și preinsolvență) aplicabile unor entități diferite. Mult așteptata Lege nr. 85/2014 s‑a dorit a fi o revoluție în materie, mărind procentul societăților care au parte de a doua șansă și în același timp diminuând stigmatul generat de deschiderea procedurii. Cât din aceasta s‑a reușit? Noutățile care la prima vedere păreau a fi chiar veșmintele râvnite pentru a acoperi părți din trupul gol al Legii nr. 85/2006 s‑au dovedit mai greu de îmbrăcat. Legea nr. 85/2014 și‑a pierdut treptat ecusonul de lege nouă, dezvelindu‑și treptat uniforma de Lege nr. 85/2006 varianta 2.0. Progresele remarcabile și‑au încetinit avântul, astfel că, după 4 ani de practică, dilemele s‑au diversificat: cât la sută este vina instituțiilor și cât la sută e o problemă de cultură? O instituție perfectă pe hârtie schimbă cultura? O instituție mai puțin perfectă generează o cultură imperfectă? Cum se face că România este lăudată că are o legislație modernă de insolvență[1], însă rata reorganizărilor este atât de mică (sub 5%)[2]? Ce nu merge?

Am luat pe rând principalii lauri ai Legii nr. 85/2014 despre care s‑a crezut că vor reprezenta stimulii pentru generarea unui nou început pentru Legea nr. 85/2006. Unele reglementări și‑au dovedit eficiența în practică, altele mai puțin. Unele probleme necesită încă o reglementare. Dincolo de critica punctuală, întrebarea de esență rămâne: imperfecțiunea legislației gene­rează neîncredere sau neîncrederea generează rezultate imper­fecte ale unei legislații aproape perfecte?

B. Inovațiile Legii nr. 85/2014 care au sporit eficiența procedurilor

B.1. Substituirea voinței creditorilor care amână luarea unei hotărâri

Pe hârtie, procedura insolvenței este condusă de practicianul în insolvență. Din postura sa, de administrator judiciar sau de lichidator judiciar, acesta este chemat să supervizeze activitatea debitoarei, să o conducă (dacă dreptul de administrare este ridicat) și să aplice procedura. Ce nu se spune expres este că, în momente importante ale procedurii, creditorii sunt cei care îi decid direcția: confirmarea practicianului, aprobarea activită­ților extraordinare ale debito­rului, apro­barea planului de reorga­ni­zare, stabi­lirea modalității de valorificare a bunu­rilor etc. Nimic nu se face fără voia lor.

Practica a arătat că nu de puține ori creditorii nu sunt atât de implicați sau amână luarea unei hotărâri. Cauzele sunt subiective la nivel individual, dar global există percepția, mai ales printre creditorii chirografari, că dacă debitorul și‑a deschis insolvența, atunci este un caz pierdut. De aici și lipsa de impli­care. Problema este că astfel de calcule pot da peste cap șansele de recuperare a creanțelor grupelor superioare, dacă nu chiar șansele de reorganizare ale debitorului.

Un evident progres față de Legea nr. 85/2006, Legea nr. 85/2014 a regle­mentat dreptul judecătorului de a se substitui voinței creditorilor în cazul în care aceștia întârzie să ia o hotărâre[3] și dreptul administratorului judiciar de a desemna un specialist în cazul în care comitetul tergiversează alegerea unuia[4]. Cel mai palpabil efect al acestor prevederi este vizibil în procedurile de valorificare, unde, spre deosebire de executarea silită comună, prețurile de vânzare sunt aprobate de creditori. În procedurile deschise sub imperiul Legii nr. 85/2014, unde vânzările trenează din pricina ținerii prețurilor sus de către creditori sau indeciziei acestora cu privire la strategia de valorificare, judecătorul‑sindic poate decide vânzarea conform regulilor Codului de procedură civilă[5]. Cel puțin în aria valorificărilor bunurilor, procedura pare să fie fluidizată, dar există încă probleme generate de interferența unor măsuri asigurătorii penale asupra bunurilor debitorului.

B.2. Vânzarea bunurilor afectate de sechestre penale

Deși un real progres față de vechea reglementare[6], valorificarea bunurilor afectate de sechestre penale ridică în continuare semne de întrebare. Activele debitorului care sunt grevate de sechestre penale instituite în scopul garantării executării pedepsei amenzii sau a cheltuielilor judiciare ori a reparării pagubei produse prin infracțiune pot fi valorificate sub imperiul art. 91 din Legea nr. 85/2014. Într‑adevăr, era o anomalie să fie blocată procedura de lichidare, al cărei scop este tocmai transformarea bunurilor în lichidități, spre a fi distribuite către creditorii înscriși la masa credală, din pricina incertitudinii existenței unei creanțe, al cărei scop ultim este tot acela de a primi distribuiri. Nu că acest fapt nu se întâmpla încă în procedurile guvernate azi de Legea nr. 85/2006.

Astăzi, legiuitorul arată că bunurile afectate de sechestre penale dispuse în vederea recuperării unei creanțe se pot valorifica. Sechestrul penal nu valorează o cauză de preferință în înțelesul art. 5 pct. 15 din Legea nr. 85/2014[7] și dacă valori­ficarea se face până la finalizarea procesului penal, atunci distri­buirea cuvenită creanței părții vătămate, înscrisă sub condiție suspensivă[8], va fi provizionată[9]. Lăsând la o parte faptul că încă există dificultăți generate de radierea din cartea funciară a sechestrului, motivată de faptul că, potrivit art. 167 alin. (1) din Regulamentul anexă la Ordinul ANCPI nr. 700/2014, notarea efectuată conform art. 196 alin. (5) se radiază numai în baza acordului instituției care a dispus măsura asigurătorie, nu putem nega evoluția evidentă.

Marea excepție în valorificarea bunurilor sechestrate este dată de bunurile care fac obiectul unui sechestru penal dispus în vederea confiscării speciale sau extinse. Dincolo de argumen­tele pro și contra oportunității lichidării și acestor bunuri, nu putem să nu constatăm că deja există o diferență majoră de tratament în practică: executarea silită individuală versus executarea colectivă impusă în insolvență. Astfel, prin Decizia ICCJ RIL nr. 2/2018 s‑a stabilit că: „existența unui sechestru asigurător penal asupra imobilelor unei persoane fizice sau juridice nu suspendă executarea silită începută de un creditor ipotecar, al cărui drept de ipotecă asupra acelorași bunuri a devenit opozabil terților anterior înființării măsurii asigurătorii din procesul penal și nu determină nulitatea actelor de executare ulterioare înființării măsurii asigurătorii din procesul penal asupra acelorași bunuri”. În esență, s‑a arătat că un bun care face obiectul unui sechestru penal dispus atât în vederea recuperării unei creanțe, cât și în vederea confiscării poate fi executat silit. Ceea ce ne ridică o dilemă: de ce este prejudiciat creditorul care a fost obligat să‑și recupereze creanța în cadrul unei proceduri colective față de creditorul care‑și recuperează creanța în cadrul unei proceduri individuale de executare?

B.3. Finanțarea activității curente

Una dintre modificările aduse de Legea nr. 85/2014 menite să faciliteze resuscitarea afacerilor și reintegrarea acestora în circuitul economic prin acordarea celei de‑a doua șanse o reprezintă finanțările acordate debitorului în perioada de observație în vederea desfășurării activităților curente. Prin introducerea textului de la art. 87 alin. (4) s‑a dorit stimularea acordării de credit societăților aflate în dificultate, încurajând colaborarea și asumarea riscurilor în mod responsabil în vederea înlăturării stigmatului insolvenței din mediul de afaceri. Concret, finanțarea debitorilor este stimulată prin asigurarea unui regim de îndestulare preferențial, creanțele născute prin creditarea societăților în insolvență având prioritate la restituire.

Deși lăudabilă, această măsură întâmpină o serie de dificultăți practice în implementare atunci când, în încercarea de a atrage finanțare, conducătorul activității nu are la îndemână un instrument de negociere suficient de convingător. La acest moment se pune întrebarea dacă stimulentul oferit finanțatorilor este o ipotecă clasică sau o prioritate specială la îndestulare. Ce reprezintă mai exact ordinea de prioritate instituită de art. 159 alin. (1) pct. 2: replicarea definiției creanțelor garantate de la art. 5 pct. 15 sau altceva, specific Legii nr. 85/2014?

Este această protecție îndeajuns de eficientă încât să genereze încredere în mecanismul finanțării pus la dispoziție de către legiuitor? Cum sunt asigurați finanțatorii că își vor recu­pera banii cu prioritate atunci când însăși acordarea priorității este elementul care reclamă lămuriri?

Conferința națională „Prevenirea și combaterea spălării banilor”. Impactul noii legi asupra profesiilor liberale

B.4. Posibilitatea creditorilor curenți de a cere falimentul în caz de neplată

Derularea relațiilor contractuale cu o societate aflată în insolvență poate fi privită adesea cu o doză considerabilă de scepticism. Oricât de mult ne‑am dori să credem în caracterul paliativ al procedurii insolvenței, partenerii contractuali au de cele mai multe ori nevoie de ceva mai mult decât încredere și dorința de a contribui la vindecarea sistemului pentru a continua colaborarea conform principiului business as usual. Tocmai de aceea, legiuitorul, anticipând reticența partenerilor de afaceri de care se pot lovi societățile aflate în insolvență, pune la dispoziție un nou mecanism conceput ca o plasă de siguranță pentru cei care își asumă riscul aferent continuării raporturilor juridice în ciuda dificultăților întâmpinate de cocontractanții lor, prin instituirea prevederilor art. 75 alin. (4), respectiv art. 143 alin. (3).

Posibilitatea creditorilor beneficiari ai unor creanțe curente de a cere falimentul societății debitoare în caz de neplată conferă această siguranță partenerilor contractuali care, în lipsa unei astfel de garanții, nu ar mai fi stimulați să mențină raportu­rile juridice cu o societate aflată în insolvență și să își asume riscul neîncasării creanțelor. Din nou, Legea își dovedește avantajele față de precursoarea sa printr‑o mai bună adaptare la realitățile antreprenoriale ale vremii, oferind o dublă protecție, atât creditorilor, cât și mediului de afaceri, care este astfel deblocat prin eliminarea din sistem a societăților stagnante din punct de vedere economic.

Cu toate acestea, cum niciun demers pozitiv nu este la adăpost de orice critici, întrebarea care se pune este dacă este suficient. Sigur, conform vechii reglementări, creditorii curenți nu puteau să facă nimic, iar acum da. Dar este suficientă ame­nin­țarea cu deschiderea procedurii falimentului pentru asigu­rarea plății creanțelor curente?


* Articolul este extras din Revista Phoenix nr. 3/2018.

[1] https://www.ebrd.com/documents/legal‑reform/romania‑country‑law-assessment.pdf+&cd=3&hl=ro&ct=clnk&gl=ro.

[2] https://www.zf.ro/zf‑news/cresterea‑economica‑si‑noua‑lege‑au‑scazut‑cu‑50‑numarul‑insolventelor‑dar‑din‑economie‑lipsesc‑specialistii‑in‑restructurare‑13856724.

[3] Art. 45 alin. (1) lit. o) din Legea nr. 85/2014: „judecarea cererilor admi­­nistratorului judiciar/lichidatorului judiciar în situațiile în care nu se poate lua o hotărâre în ședințele comitetului creditorilor sau ale adunării creditorilor din lipsa de cvorum cauzată de neprezentarea creditorilor legal convocați, la cel puțin două ședințe ale acestora având aceeași ordine de zi”.

[4] Art. 62 alin. (6): „(…) În cazul în care în cele două ședințe ale comitetului creditorilor nu s‑a decis numirea unui specialist, practicianul în insolvență va putea desemna specialistul cu oferta tehnică și financiară cea mai bună, dintre cele depuse pentru cele două comitete”.

[5] Art. 156 alin. (2): „În cazul vânzării bunurilor prin licitație publică, aceasta se va putea efectua și potrivit Codului de procedură civilă. În cazul în care adunarea creditorilor nu aprobă un regulament de vânzare, potrivit art. 154 alin. (2), sau în ipoteza în care, deși a fost aprobat un regulament de vânzare, bunurile nu au fost valorificate într‑un termen rezonabil, la cererea lichidatorului judiciar, aprobată de judecătorul‑sindic, vânzarea bunurilor se va efectua prin licitație publică, potrivit Codului de procedură civilă”.

[6] Art. 53 din Legea nr. 85/2006: „Bunurile înstrăinate de administra­torul judiciar sau lichidator, în exercițiul atribuțiilor sale prevăzute de prezenta lege, sunt dobândite libere de orice sarcini, precum ipoteci, garanții reale mobiliare sau drepturi de retenție, de orice fel, ori măsuri asigurătorii, cu excepția măsurilor asigurătorii sau măsurilor preventive specifice, instituite în cursul procesului penal”.

[7] Această concluzie nu este înlăturată de sintagma notare ipotecară prevăzută de art. 253 C. pr. pen. [1], întrucât, pe de o parte, o ipoteca NU se notează, ci se înscrie în cartea funciară conform art. 881 C. civ. [2] (fiind un drept real), iar pe de altă parte, lipsește o reglementare în Codul civil a sechestrului penal ca fiind o cauză de preferință.

[1] Art. 253 C. pr. pen.: „Procesul‑verbal de sechestru și notarea sau înscrierea ipotecară. (1) Organul care aplică sechestrul încheie un proces‑verbal despre toate actele efectuate potrivit art. 252, descriind în amănunt bunurile sechestrate, cu indicarea valorii lor. În procesul‑verbal se arată și bunurile exceptate de lege de la urmărire, potrivit dispozițiilor art. 249 alin. (8), găsite la persoana căreia i s‑a aplicat sechestru. De asemenea, se consemnează obiecțiile suspectului sau inculpatului ori ale părții respon­sabile civilmente, precum și cele ale altor persoane interesate. (…)”.

[2] Art. 881 C. civ.: „Felurile înscrierilor. (1) Înscrierile sunt de 3 feluri: intabularea, înscrierea provizorie și notarea. (2) Intabularea și înscri­erea provizorie au ca obiect drepturile tabulare, iar notarea se referă la înscrierea altor drepturi, acte, fapte sau raporturi juridice în legătură cu imobilele cuprinse în cartea funciară. (3) Înscrierea provizorie și notarea se fac numai în cazurile anume prevăzute de lege”.

[8] Art. 102 alin. (8) din Legea nr. 85/2014: „Creanța unei părți vătămate din procesul penal se înscrie sub condiție suspensivă, până la soluționarea definitivă a acțiunii civile în procesul penal în favoarea părții vătămate, prin depunerea unei cereri de admitere a creanței. În cazul în care acțiunea civilă în procesul penal nu se finalizează până la închiderea procedurii insol­venței, fie ca urmare a reușitei planului de reorganizare, fie ca urmare a lichidării, eventualele creanțe rezultate din procesul penal vor fi acoperite din averea persoanei juridice reorganizate sau, dacă este cazul, din sumele obținute din acțiunea în atragerea răspunderii patrimoniale a persoanelor ce au contribuit la aducerea persoanei juridice în stare de insolvență, potrivit prevederilor art. 169 și următoarele”.

[9] Art. 165 din Legea nr. 85/2014: „Cu ocazia distribuirilor parțiale, următoarele sume vor fi provizionate: 1. sume proporționale datorate creditorilor ale căror creanțe sunt supuse unei condiții suspensive care nu s‑a realizat încă (…)”.

Legea nr. 85/2014, un drum către maturitate was last modified: martie 20th, 2019 by Vasile Godîncă-Herlea

PARTENERI INSTITUȚIONALI

Vă recomandăm:

Rămâi la curent cu noutățile juridice