Accesiunea imobiliară artificială. Dovada contrară a existenţei unei convenţii în virtutea căreia proprietarul terenului a permis edificarea construcţiei de către o altă persoană pe terenul său

• NCC: art. 1191
• NCC: art. 1198
• NCC: art. 1203
• NCPC: art. 35
• NCPC: art. 488 alin. (1) pct. 6 şi 8
• NCPC: art. 496
• VCPC: art. 492

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Constanța la data de 09 martie 2020, ca urmare a declinării competenței de către Judecătoria Constanța prin sentința civilă nr. 1499/14.02.2020, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C., constatarea dobândirii în timpul căsătoriei cu pârâtul B., în codevălmășie, a dreptului de proprietate asupra construcției situată în orașul Ovidiu, jud. Constanța, precum și a dreptului de folosință asupra terenului aferent acestei construcții, prin recunoașterea dreptului de superficie.

(I.C.C.J., s. I civ., decizia nr. 1116 din 19 mai 2022)

Universuljuridic.ro PREMIUM

Aici găsiți informaţiile necesare desfăşurării activităţii dvs. profesionale.

Universuljuridic.ro PREMIUM pune la dispoziția profesioniștilor lumii juridice un prețios instrument de pregătire profesională. Oferim un volum vast de conținut: articole, editoriale, opinii, jurisprudență și legislație comentată, acoperind toate domeniile și materiile de drept. Clar, concis, abordăm eficient problematicile actuale, răspunzând scenariilor de activitate din lumea reală, în care practicienii activează.

Testează ACUM beneficiile Universuljuridic.ro PREMIUM prin intermediul abonamentului GRATUIT pentru 7 zile!

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat pentru considerentele ce urmează să fie expuse.

În cadrul cererii de recurs au fost indicate motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., susținându-se că decizia atacată cuprinde motive contradictorii și este dată cu încălcarea și interpretarea greșită a dispozițiilor de drept material referitoare la constituirea dreptului de superficie.

Un prim motiv de recurs a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., potrivit căruia casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

Recurentul a susținut că nu pot fi reținute în cauză considerentele primei instanțe potrivit cărora „convenția părților privind edificarea unei construcții pe terenul aparținând socrilor reclamantei, rezultă din coroborarea declarației martorului D. cu înscrisurile aflate la dosar Judecătorie și f.l 15-200, vol. 1 dosar Judecătorie” având în vedere că declarațiile martorului nu pot suplini acordul părților și că „în privința socrilor reclamantei, nici din înscrisurile administrate în cauză și nici din declarațiile martorilor audiați nu a rezultat cu certitudine participarea lor cu bani sau cu muncă la edificarea construcției din orașul Ovidiu” în condițiile în care în anul 2017 construcția era deja edificată de părinții pârâtului, iar motivele referitoare la „rezistența construcției” vin în contradicție cu constatările din expertiza efectuată în primă instanță. De asemenea, mai susține cu privire la veniturile reclamantei A. că nu poate fi reținută ca pertinentă motivarea instanței de apel în sensul că nu este contestat că aceasta a avut venituri salariale în timpul căsătoriei și că prin renunțarea la apel, numita C. a achiesat la sentința apelată, deoarece cererea de renunțare a formulat-o ca urmare a influenței exercitată de reclamantă.

Ca atare, recurentul nu indică în ce mod aceste considerente ar fi contradictorii prin ele însele, ci apreciază că sunt contradictorii probelor administrate în cauză, care ar atesta o altă situație de fapt.

Astfel de critici, doar în mod formal circumscrise prevederilor art. 488 pct. 6 C. proc. civ., nu corespund exigențelor căii de atac a recursului în actuala sa reglementare legală, ce a fost concepută ca un mijloc procesual menit să asigure un control de legalitate asupra hotărârilor instanței de apel exclusiv pentru motivele limitativ enumerate de art. 488 C. proc. civ.

Premisa logică a soluționării prezentei căi de atac este invocarea efectivă (nu formală) a unuia dintre motivele de casare și ea presupune analiza de către instanța de recurs a susținerilor încorporate cererii de recurs, în sensul formulării unor critici concrete cu privire la lipsa motivării sau existența în cadrul considerentelor a unor motive care se contrazic unele cu altele, de o așa manieră, încât nu s-ar putea verifica justețea soluției pronunțate.

Fiind în eroare asupra funcției căii extraordinare de atac a recursului, respectiv cea de a asigura, exclusiv, controlul de legalitate al hotărârii pronunțate în apel, recurentul a dedus judecății, în recurs, aspecte ce nu pot fi încadrate în dispozițiile legale mai sus menționate, întrucât nu reprezintă critici concrete ale hotărârii atacate, ci expuneri ale unor nemulțumiri privitoare la modul în care a fost stabilită situația de fapt și s-a procedat la interpretarea probatoriilor administrate.

Acesta a fost motivul pentru care, la termenul de judecată din data de 19 mai 2022, Înalta Curte de Casație și Justiție, respingând excepția de nulitate a recursului invocată de intimata-reclamantă A., a apreciat că nu pot fi analizate decât criticile subsumate dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., părțile punând concluzii asupra căii de atac doar din această perspectivă.

Cu privire la criticile întemeiate pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., se constată că recurentul a susținut greșita aplicare a dispozițiilor art. 492 C. civ. de la 1864 în ceea ce privește constatarea dreptului de superficie asupra terenului aferent construcției.

Analizând dispozițiile art. 492 C. civ. de la 1864 (aplicabil cauzei în raport cu data edificării inițiale a construcției, în anii 2001-2004, anterior intrării în vigoare la 1.10.2011 a C. civ. actual), potrivit căruia „orice construcție, plantație sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa și că sunt ale lui, până ce se dovedește din contra”, Curtea de apel a constatat că accesiunea imobiliară artificială se prezumă, putându-se face însă dovada contrară a existenței unei convenții în virtutea căreia proprietarul terenului a permis edificarea construcției de către o altă persoană, caz în care accesiunea nu se mai produce, ci constructorul devine proprietarul construcției și titularul unui drept de superficie asupra terenului aferent, pe durata existenței construcției.

Acest aspect nu este contestat, recurentul recunoscând că dreptul de superficie poate fi dobândit prin convenție, legat, uzucapiune sau lege, dar susține că, așa cum se arată la pct. 63 din Cauza Bock și Palade împotriva României, a Curții Europene a Drepturilor Omului, simplul fapt de a ridica construcții pe terenul altuia, cu toată buna-credință, nu ar putea constitui un drept de superficie în beneficiul constructorului, în lipsa unuia din cele patru elemente menționate anterior.

Instanța de apel a reținut în mod corect cu privire la acest aspect în cadrul paragrafului 19 al deciziei atacate, că în cauza de față, intimata nu s-a prevalat de „simplul fapt de a ridica construcții pe terenul altuia”, ci de o convenție, ceea ce corespunde expresiei „acordul părților” utilizată în hotărârea CEDO mai sus citată.

Înalta Curte subliniază că faptul că printre izvoarele dreptului de superficie enumerate în Cauza Curții Europene a Drepturilor Omului Bock și Palade împotriva României – convenția, legatul, uzucapiunea sau legea nu este inclusă hotărârea judecătorească, nu exclude posibilitatea constatării pe cale contencioasă a existenței unei convenții prin care s-a convenit asupra dobândirii dreptului de superficie.

Or, prin hotărârea judecătorească asupra căreia se exercită controlul judiciar nu a fost dobândit dreptul de superficie, ci doar s-a validat existența unei convenții anterioare între soții F. (decedat la data sesizării instanței) și C. (intimata pârâtă), în calitate de proprietari ai terenului, și soții B. (recurentul pârât) și A. (intimata reclamantă), în calitate de constructori, în virtutea căreia cei din urmă au edificat o construcție pe terenul celor dintâi.

Instanța de apel a justificat la paragrafele 21-27 ale deciziei recurate concluzia că apelantul și intimata au dobândit dreptul de proprietate asupra construcției litigioase, prin edificarea ei pe terenul părinților apelantului …, în baza unei convenții încheiate cu aceștia, dovedită cu martori și prezumții simple în contextul imposibilității morale de preconstituire a unui înscris, datorită relației strânse cu părinții apelantului, de rudenie, în cazul apelantului, respectiv de afinitate, în cazul intimatei.

În acest sens a menționat că deși potrivit art. 1191 C. civ., „dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depășește suma de 250 RON, chiar pentru depozit voluntar, nu se poate face decât sau prin act autentic, sau prin act sub semnătură privată”, conform art. 1198 C. civ., „acele reguli nu se aplică însă totdeauna când creditorului nu i-a fost cu putință a-și procura o dovadă scrisă despre obligația ce pretinde, sau a conserva dovada luată”, iar doctrina și jurisprudența au consacrat o interpretare largă a art. 1198 C. civ. vechi, în sensul că acesta vizează și situația imposibilității morale de preconstituire a unui înscris, în contextul relațiilor de familie, cum este cazul de față.

Interpretând aceste dispoziții, în corelație cu cele ale art. 1203 C. civ., în mod just a ajuns instanța anterioară la concluzia că este posibilă dovedirea convenției mai sus menționate nu numai cu martori, ci și cu prezumții simple referitoare nu numai prin raportare la un moment identificat cu certitudine în care convenția a fost încheiată, ci și prin observarea conduitei ulterioare a părților, exprimând implicarea lor în realizarea lucrărilor de construire, inclusiv prin planificare, finanțare, achiziționarea de materiale de construcție, angajarea și supravegherea lucrărilor, ținând cont de atitudinea aprobativă sau, dimpotrivă, ostilă a părinților, proprietari ai terenului.

Trebuie precizat că, deși a arătat că „existența convenției de constituire a dreptului de superficie, prin edificarea de către apelant și intimată a unei construcții pe terenul părinților apelantului, este dovedită prin prezumția simplă care rezultă din conduita părților la această convenție, ulterior încheierii ei”, instanța de apel nu a avut în vedere intervenirea unui acord al părinților recurentului ulterior edificării construcției, ci chiar de la momentul construirii imobilului, menționând că această împrejurare este dovedită inclusiv prin comportamentul ulterior al părților.

Ca urmare a administrării și interpretării probatoriului propus, Curtea a dedus existența acestei convenții, prin prezumție simplă, din coroborarea faptului că soții au edificat construcția cu împrejurarea că părinții unuia dintre ei, proprietari ai terenului, au cunoscut edificarea construcției de către soți, iar lipsa de opoziție în acest sens nu poate fi rezonabil înțeleasă decât ca având sensul confirmării tacite a convenției încheiate cu soții constructori, având ca obiect acordarea permisiunii de a edifica o construcție care să aparțină acestora din urmă, pe terenul părinților unuia dintre ei, care este afectat astfel de un drept superficie.

De asemenea, valorificând declarația martorului D. care a descris implicarea reclamantei în privința lucrărilor de construire, precum și înscrisurile existente la dosar: facturi, avize de însoțire a mărfii, bonuri fiscale, etc. care atestă achiziționarea de către reclamantă a unor materiale de construcții și de instalații și finanțarea lucrărilor de construire precum și discuțiile purtate de aceasta pe WhatsApp cu diverse persoane, ce denotă participarea sa și la planificarea lucrărilor, instanța a ajuns la concluzia că soții au devenit proprietari asupra construcției edificate pe terenul părinților unuia dintre ei nu prin simplul fapt al construirii, ci prin efectul convenției încheiate cu aceștia, în sensul acordării permisiunii de a-și construi o casă asupra căreia ei să fie proprietari, dobândind totodată un drept de superficie (drept real de folosință asupra terenului aferent construcției).

În acest sens, ca urmare a interpretării probelor administrate, s-a constatat, pe de o parte, că reclamanta și-a dovedit propria contribuție, că nu există absolut niciun înscris sau altă probă directă privind suportarea vreunei cheltuieli de construire de către oricare dintre părinții fostului soț, iar pe de altă parte, că mama acestuia a renunțat la judecata apelului și astfel a achiesat la sentința apelată, prin care s-a constatat că foștii soți au dobândit, în devălmășie, dreptul de proprietate asupra construcției, precum și dreptul de folosință asupra terenului aferent acestei construcții, ceea ce echivalează cu confirmarea de către aceasta a existenței convenției respective, așa cum a fost constatată de prima instanță.

În contra acestei situații de fapt, astfel cum a fost stabilită de instanța anterioară, recurentul susține că nu a fost dovedit acordul proprietarilor terenului pentru dobândirea dreptului de superficie.

Or, concluzia Curții de apel în sensul că a existat o convenție între părți în acest sens, se întemeiază pe probele ce au fost administrate în cauză, probatorii ce nu mai pot fi reinterpretate în vederea stabilirii unei alte situații de fapt, așa cum solicită recurentul.

Trebuie subliniat că potrivit dispozițiilor noului C. proc. civ. nu pot forma obiect al analizei instanței de recurs decât acele critici care vizează nelegalitatea deciziei recurate, deoarece art. 488 C. proc. civ. permite reformarea unei hotărâri în recurs numai pentru motive de nelegalitate, nu și de netemeinicie.

Instanța de recurs nu are competența de a cenzura situația de fapt stabilită prin hotărârea atacată și de a reevalua în acest scop probele, ci doar de a verifica legalitatea hotărârii prin raportare la situația de fapt care deja a fost constatată, deoarece modul în care instanțele de fond au interpretat probele administrate și au stabilit pe baza acestora o anumită situație de fapt nu constituie motiv de recurs în reglementarea art. 488 C. proc. civ.

Așa fiind, criticile care vizează situația de fapt sau aprecierea probelor nu vor fi supuse analizei instanței de recurs care, în calea de atac extraordinară a recursului, nu poate proceda la o devoluțiune a fondului cauzei, ceea ce poate constitui obiect al judecății fiind exclusiv legalitatea hotărârii pronunțate în apel.

Ca atare, vor fi înlăturate susținerile recurentului în sensul că nu se poate presupune că a existat un acord expres sau tacit al proprietarilor terenului pentru ridicarea construcțiilor, deoarece instanța anterioară, ca urmare a aprecierii probelor administrate și făcând o corectă apreciere a dispozițiilor procedurale în materie, dispoziții a căror legalitate nu a fost contestată în recurs, a ajuns la concluzia existenței convenției de constituire a dreptului de superficie, prin edificarea de către apelant și intimată a unei construcții pe terenul părinților apelantului.

Inexistența înscrisului doveditor al acestei convenții, în sensul de instrumentum probationis, nu echivalează, așa cum susține recurentul cu lipsa convenției părților, ci, în condițiile imposibilității morale de a se constitui un asemenea înscris doveditor, dat fiind relațiile de familie și afinitate, în mod justificat reclamanta a solicitat intervenția instanței pentru a se atesta existența unei asemenea convenții.

Ca atare, Înalta Curte remarcă faptul că dreptul de superficie nu a fost constituit în baza hotărârii pronunțate de instanța de fond așa cum susține recurentul ci, pe cale judecătorească, reclamanta a obținut validarea unei convenții preexistente cu privire la dreptul de superficie pretins, aspect perfect admisibil conform art. 35 C. proc. civ., în condițiile în care, față de refuzul manifestat de recurent și decesul tatălui acestuia, parte în convenția anterior menționată, s-a dovedit imposibilitatea întocmirii înscrisului constatator al acesteia.

Față de considerentele expuse anterior se observă că susținerile recurentului nu sunt fondate, că au fost interpretate și aplicate în mod corect dispozițiile de drept material aplicabile speței, nefiind incident motivul de recurs reglementat de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

Pe cale de consecință, în baza dispozițiilor art. 496 C. proc. civ., va fi respins, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei civile nr. 156/C din 27 octombrie 2021 a Curții de Apel Constanța, secția I civilă.

Cu referire la cererea de acordare a cheltuielilor de judecată în recurs, reținând culpa procesuală a părții căzute în pretenții și dispozițiile art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va obliga pe recurent la plata către intimata-reclamantă A. a sumei de 4.500 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu avocat.

Sursa informației: www.scj.ro.